Breaking The Waves (1996)

Prima parte a trilogiei Golden Heart a danezului Lars von Trier, Breaking the Waves, este un film epic in adevaratul sens al cuvantului, care te tine crispat si nelalocul tau timp de peste 2 ore si jumatate cu o poveste de dragoste infioratoare.

Cu un tempo cam inconstant – un inceput lent, cate o accelerare pe alocuri, un sfarsit care pare sa nu se mai termine, povestea are o intensitate emotionala de-a dreptul disturbing si un simt al puritatii, al devotiunii si al (i)macularii morale mindblowing.

Este filmat intr-un stil destul de puritan, asortat cu viata din micul sat scotian unde are loc “actiunea”, punctat pe capitole cu o muzica si niste backdrops false aparent contrastand cu severitatea naratiunii, dar sustinand, din punctul meu de vedere, exact acea usuratate insuportabila a naivitatii personajului principal (jucat daramator de sincer de Emily Watson) care face filmul atat de dureros.

Breaking the waves e un film greu, a carui forta ramane apasatoare chiar si la mult timp dupa ce s-a terminat atat de ridicol de autentic toata tragedia.

My bonus points se duc la partea dialogului schizoid cu Dumnezeu, priceless si sparkly.

Si apropo de muzica, daca nu ar fi fost blestemata de inspiratie a Dogmei 95, iar von Trier si-ar fi permis siesi o coloana sonora decenta si adecvata, ce s-ar mai potrivi filmul asta cu misticismul din Dead Can Dance… Desi micile intermezzo-uri din Deep Purple, Thin Lizzy, Bolan, Cohen, Anderson si Dylan vin totusi nebanuite si salvatoare precum euharistia.

8.7/10 si merita sa vedeti chiar si trailerul