Antichrist (2009)

Mi-aduc aminte ca primul comentariu care mi-a vuit pe la urechi legat de Antichristul lui Lars von Trier a fost printre stirile transmise de la Cannes, in mai. Din gloata care se deversa febril afara din sala, se infipsese intr-un microfon luat anapoda o babeta dintoasa, rujata strident, in rosul inimii sfartecate, cu o palarie de cowboy in culorile Statelor Unite. Jur ca nu mint. Ar fi putut face aceasta persoana o cronica la Antichrist?Si jur ca n-am nimic cu perceptia culturala a reprezentatilor acestei Americi a culturii. Asa cum n-am nici cu babaciunile dintoase sau sepcalioase. In fine, respectiva reprezentanta intrase intr-un soi de isterie pre-anafilactica, explicand elocvent ca regizorul unei asemenea orori lasciv-bolnave, minotaurul iesit din fosa iadului trebuie ucis / inchis la balamuc / atomizat, pentru ca ar fi un misogin descreierat.

Pe moment, ideea misoginismului mi s-a parut de la neprobabila inspre inepta, cunoscand inertia elogiului indirect adus femeii, constant ipostaziate martiric in trilogia anterioara Breaking the Waves – Dancer in the Dark – Dogville. Intre altele, Dogville mi s-a parut mereu un film nebunesc de curajos, filmul-ipoteza total, mai intai ca ipoteza formala care mergea pe amalgamarea literaturii, a cinematografiei si a teatrului, intr-o reconstitutie ludica si concomitant apasatoare si, apoi, ca ipoteza tematica vag iconoclasta, desi nu nelegitima : imaginarea unui Creator care nu mai inghite toate nedreptatile lumii ca-ntr-o burta de cal troian, transfigurat in femeia aruncata de izbeliste la mila unei comunitati odioase in analogie cu intreaga omenire si care – oroare, au clamat cinstitele fete bisericesti – se razbuna ordonand o exterminare egala cu un genocid. Amintesc Dogville nu de dragul devierii de la subiect, ci pentru ca Lars von Trier imi pare un regizor obsedat de problema originilor si a creatiei si pentru ca de la Dogville la Antichrist, pluteste in aer influenta livresca a lui Nietzsche, a unui scepticism profund antitezist care altereaza sau modifica enorm optica asupra Creatorului, ca-n Dogville, dar, si mai transparent, asupra Creatiei, ca-n Antichrist. In ciuda listelor bibliografice pe care Lars von Trier le plaseaza ironic in genericul de final, cu malitia studentului persecutat care preda un referat unui inalt juriu, multe bucati de mozaic raman voalate si nerecunoscute, asa ca, luat la puricat, filmul apare ca un cod multicultural. Al naibii de multicultural, daca ai ca hobby decriptarile imaginatiilor tulburi.

Scandaloasa pentru mintile obtuze a fost preluarea de elemente cosmaresti-delirante din regimul horrorurilor si al filmelor porno, adica din molozul patentat al cinematografiei – totusi, nimic nu e porno si nimic nu e horror si asa cum se intampla cu orice propunere suparatoara, de orice fel, cei mai iritati au fost cei care nu erau siguri ca-i pot rezista.

Evident, Antichrist este un film despre vina, dar nu originara, ci o vina asupra originii intelese ca un proiect al creatiei avortate, esuate – ceea ce mie-mi suna mai clar in franceza ca « fausse couche ». De aici obsesia prezentei raului perceput ca exterior si angoasant, dar, de fapt, reflexie a celui interior. Atmosfera de abominabil se explica, dupa mine, prin faptul ca, in majoritatea timpului este vorba despre o resorbtie accelerata a raului – de-aici si ororile care se precipita galopant in partea a doua – vi le las surpriza. Numai ca sursele se confunda intr-un labirint extrem de alambicat : Antichristul nu este, in filmul asta, un nene pe care sa pui mana si sa-l numesti  – « ha, asta era nemernicu’», cum ar fi zis harca de mai sus – ci o interpretare, din cate am fost si eu elucidata, a variantei Sfantului Paul ( cititi cronica unui tip foarte tipicar de la Cahiers du Cinema din antepenultimul numar, cel de pe iunie 2009 ), care intelege prin Antichrist un fel de instanta abstracta, un moment de schisma in care spiritul se indeparteaza de materie, ca un suflu contagios, care necrozeaza. De unde si ideea azvarlita cand ti-era lumea mai draga ca «  Nature is Satan’s church », dar si sarcasmul cu Padurea Eden. De altfel, trimiteri, prezente, elixiruri sau ghiumbuslucuri soft-diavolesti nici nu exista in film, carevasazica Satan was not the point, ci numai ideea de rau paclos care trebuie sugrumat. In logica asta, se ajunge la al doilea argument care surpa ideea imbecila ca ar un film misogin : presupusa demonologie-paravan care te pacalea din titlu este o umbrela mare, de sub care se insfaca numai componenta vrajitoareasca, ceea ce inseamna ca, in film, imaginea femeii, a EI, ca o dementa pasionala, posedata de furii convulsive, intra intr-o grila culturala si respecta un cliseu ce rezoneaza cu motivul Evei cea pacatoase cu marul sau cu piersica de la Eufrat. Cum sa va zic, suntem in Padurea Eden.

Dupa mine, cel mai greu de sesizat in tot filmul este legatura dintre magia medievala si o forma de psihanaliza combinata (v. bibliografia lui din generic ) desfasurata brut, care reduce sistematic filmul la un dialog intre medic si pacient. Principiul elementar, atat in psihanaliza, cat si-n magie, este ajungerea la o similitudine a contrariilor, raul se invinge prin rau, context care convine foarte bine ca ton atmosferei din film, mai ales finalului si care se pliaza pe observatia, din nou din dubla sursa psihanalitic-medievala, ca furiile femeii au mai mereu baza erotica. Imbinarea eros-thanatos este cea mai simpla ideea pe care o poti avea despre filmul asta.

Mai greu de spart si de inteles este povestea celor trei cersetori, prevestitori de moarte, care si izolat, totusi, au functie la fel de nefasta : corbul aduce mereu moartea, vulpoiul este emisar al haosului, iar caprioara, descinzand simbolic din regim christic, fata in fuga, ca o analogie la avortul creatiei. Sclipiri de rationalizare in tot haosul asta organizat de semnificatii exista si foarte interesant mi s-a parut intermezzoul care gliseaza detalii despre anomaliile copilului descoperite postum si posibila culpa, din nou, a mamei. Doar ca Lars von Trier nu cauta un raspuns net, ci pune o problematica ce raspunde, in speta, intrebarii finale din « Sacrificiul » lui Tarkovski : «  De ce a fost mai intai Cuvantul, tata ? », interogatie care pune in discutie scopul unei creatii care nu se poate detasa de germenii raului. Personal, cred ca Antichrist este un film despre o extensie de sens teologic, virtual admisibila.

Ca ultima dracarie a lui Lars von Trier preia situatia cazului de cuplu din Scenes from a Marriage a lui Bergman si o eviscereaza, aratand tot ce-i mai pestilential si soios in om, ca este bantuit de Tarkovski, zeul lui personal, ca imaginea este halucinant de sugestiva si ireprosabila de la un cap la altul, una dintre cele mai bune ever ( as avea rezerve ca-i influentat de Lynch aici ), si ca muzica lui Haendel, relevant aleasa ca « Lascia ch’io pianga », cu aerul ala inaltator-dezolant, plin de amaraciune si cainta este excelent gandita in sincronizare cu restul – toate astea sunt mai usor de vazut. Ultimul cadru, al multimii de femei care urca haul, reia ciclic tema nasterii o data cu diseminarea raului in lume si obiectivizeaza sursele genezei, ca o renastere ce urmeaza purificarii. Un film ciclonic.

10 / 10