Tokyo! (2008)

Am sa ma gandesc la Tokyo! ca la un triptic de scurt/mediu-metraje, pentru ca daca incerc sa il tratez ca pe un tot, scriu pana maine. Astfel, are parte de asocierea dintre doi regizori francezi: Michel Gondry la Interior Design, Leos Carax la Merde si un coreean: Joon-ho Bong la Shaking Tokyo, care filmeaza toti on location in Tokyo.

Subiectele n-au aparent vreo legatura, dar unul peste altul formeaza o mare prajitura suprarealista cu glazura de grotesc si o bomboana de absurd in varf, care lasa gust ermetic: toate trei povestile sunt despre sociopati, despre aparare in fata unei realitati in care nu stii pe ce banda sa te incadrezi. Si astfel, unul din protagonisti se inchide in casa 10 ani, altul arunca in stanga si in dreapta grenade de parca ar imprastia floricele, iar altul… se transforma, nu va spun in ce, cu rezonante puternice de Kafka.

Deloc lipsite de umor si foarte fain realizate, ca scenariu, regie, imagine si efecte speciale, cele trei mediu-metraje care formeaza Tokyo! sunt un tablou frumos atat al societatii inchise japoneze, cat si, extrapoland, al vietii in solitudine: desi traim intr-o lume atat de inghesuita, claie peste gramada toti, suntem cat se poate de singuri, neintelesi decat de putinele exemplare care se intampla sa vorbeasca aceeasi limba cu noi.  Iesim din gaoace doar in caz de catastrofe, intindem mana catre altii doar atunci cand ne e frica, nu stim pe ce butoane sa apasam in altii decat atunci cand ne sunt desenate pe piele: push this button, ne traim viata ca niste mobile de bucatarie, nestiuti, fericiti in invizibilitatea noastra.

Mi-a adus cumva aminte de Bin jip, 3-Iron si in timp ce scriam asta mi-a picat netul, ca sa imi confirme parca ce legaturi subtiri ne punem de gat ca sa putem comunica si sa ne simtim in viata.

Ma duc sa fiu un scaun de bucatarie. Vedeti filmul. 9/10