Bab Aziz (2005)

Cazuta in patima experimentarii si pentru ca Bab Aziz parea sa pluteasca in mirajul celor 1001 de nopti, m-am lasat pacalita. Doar ca farmecul noutatii – nu-mi amintesc sa mai fi vazut pana acum vreun film din perimetrul Maghreb – s-a disipat rapid, si, pe cat de mult ma asteptam sa tasneasca unul dupa altul si cadru dupa cadru covoare zburatoare, rabdomantii, cadane languroase, duhuri hatre, am ramas cu inima grea. Cu inima grea ca papucii cadiului, cum zicea povestea cand eram eu copchil.

Bab Aziz este genul de film care-si asuma o premisa suficient de frumoasa si de fertila, cat sa nu ai cum sa dai chix : calatoria unui batran dervis orb, consubstantial cu desertul (la propriu chiar, il vedem prima oara scuturandu-se de sub o duna ), pornit intr-o calatorie cu destinatie neclara si insotit de nepoata lui, o zgatie smeada devoratoare de povesti.

In loc sa se mentina liniar in sensul firesc al unei parabole, filmul se sparge intr-o mie de directii, labirintice si incalcite, realul si imaginarul se corup unul pe altul fara niciun cap si fara nicio coada, apar personaje misterioase care raman suspendate pana la final si toata calatoria este, in buna economie a cliseelor, o cautare spirituala, o initiere a copilului ignorant, o intalnire cu omul rosu si rau, o poveste de dragoste care nu se lipeste deloc cu restul, o incercare nereusita, sofisticata si pretentioasa de a spune mai mult decat era cazul. Daca as fi putut sa vad acelasi film ca documentar, ar fi fost o bucurie, pentru ca, paradoxal, Bab Aziz este o mare reusita vizual si te imbata cu o muzica sufi trepidanta, invaluitoare si usor halucinatorie.

6.9 /10