Cyclo (1995)

Trei lucruri imi sarisera in ochi despre Anh Hung Tran dupa ce vazusem The Scent of Green Papaya si At the Height of Summer:  e imperturbabil vetust, tracasant de stilizat la nivelul imaginii si inrait anticomercial. Decurge : este un regizor de care, in principiu, n-a auzit nici dracu, aseptizat intr-un fel de manierism al propriilor coduri cromatice de care se serveste intr-o lege pe care numai el o stie, bref, genul de regizor care a urcat intr-un turn de fildes si si-a pus singur dop.  Cyclo mi-a maturat impresia asta, toate cordoanele magice pe care le manevrase inainte sunt altoite aici pe o poveste pentru prima data coerenta, spusa cu o discretie asiatica tipica, aproape igienica, preventiv  indesata cu metafore, ca-ntr-un cantec inganat, vag languros si molatic.

Cyclo apare de sus ca un soi de rebus imens care preia de ici si de colo capete de poveste din  Ladri di Biciclette, din filme despre ascensiunea gangsterilor scuturati ca sobolanii din medii sordide, dar care-si  rup gatul pentru ca-i ineaca ambitia, un pot-pourri despre lumea opiacee a prostitutiei, unde pestii sunt poeti si bordelurile incendiate mistic. Tematic, Cyclo este un film deceptiv, fara sa fie deceptionant, aspira o duzina de posibile piste-cliseu, abandonandu-le insa pe rand sau tesindu-le, pana ajunge la un fel de polizare sclipitoare.

In privinta asta, eu as baga mana in foc ca nu exista niciun alt regizor mai obsedat de culori cum este Anh Hung Tran : peretii pergamentosi ai bordelului sunt impregnati de cenusiuri infestate, de verde putred, copilul oligofren al codoasei isi toarna in cap, intr-un acces de morbiditate, o cutie de vopsea galbena, chipurile maculate ale celor doi frati prabusiti in cloaca mahalalei lucesc bizar in intunericul vaporos si inconsistent al noptii. Grija cromatica merge uneori pana la stilizarea pointilista a detaliului, pana la combinarea maniacala a nuantelor irizate de solzii unor pesti anemici. Imaginea  pestilor este, in speta, un fel de topos idiolectic al filmului, din care rezulta si impresia de destin acvatic al personajelor care se scalda in aceeasi apa murdara si statuta a unui imens acvariu claustrant. Tot de descendenta asiatica mi s-a parut si reprezentarea paradoxal izolata a unor indivizi parca prinsi in bolduri care, desi isi intersecteaza caile, nu comunica deloc, ajungandu-se la o succesiune de monologuri plasate pe niveluri paralele. Ultima imagine cu care ramai, de altfel, este cea a unui puzzle facut de un copil autist, care neglijeaza desenul si este concentrat asupra imbinarii formelor pieselor. Strategia regizorului consta in a-si concentra toata vana si imaginatia in forta imaginii -mission accomplished ; fisurile apar insa in sincronizarea cu povestea, care palideaza usor, dar sesizabil si care ramane parca intr-o rana. E totusi unul dintre cele mai curajoase filme vazute de mine.

9 / 10