Gomorra (2008)

Ce face baetzii cand se plictiseste? Iese cu bazooka pe garla. Matteo Garrone a reusit cu Gomorra sa faca unul dintre cele mai aride, greoaie, hibride si complicate filme pe care trebuie sa le fi premiat vreodata juriul de la Cannes. Organizat pe modelul unei caracatite care-si agita tentaculele nervos, Gomorra este un pseudo-documentar rupt in cinci bucati, incredibil de fragmentat si de nelegat si, cum bine zice un user pe imdb, « with a zero entertainment value ». Atat de mult a neglijat detaliul asta din urma, ca in primele 50 de minute plutesti intr-o ceata deasa de neintelegere semi-crispata, zeci de personaje se tot perinda si habar n-ai in ce oala sa-i arunci, ca sa ti se mai elibereze hatisul din fata ochilor : cocalari cu alura cyborgica ucisi in trahee in timp ce se lafaie in solare, mucosi care se joaca de-a Tony Montana, comis-voiajori de cartier, prestidigitatii cu lovele fara numar, stabi soiosi cu fete mancate de varsat de vant, un croitoras viteaz care se da cu chinezii, razboaiele textilelor, mafia drogurilor, mafia deseurilor, mafia, mafia, Camorra eterna si iadul e Scampia.

In fine, in partea a doua, cu ceva bunavointa, admiti coerenta si in lipsa coeziunii, pentru ca realismul lui Garrone, chit ca-ti sta ca un os de peste in gat, gaseste o formula de constructie atmosferica mai rara, total nehollywoodiana si fara pic de ecou in filmele lui Scorsese, intr-o nota de obiectivitate rece, neta, oarecum atonala, dar stereofonica, fara sarmul unui Joe Pesci care sa tina un bat de chibrit in coltul gurii, sa tranteasca poante cretine, dar despre care sa zici ca-i un nene meserias. Niente. Tabula rasa si toata istoria mafiei spusa de la-nceput, de la coruperea minorilor si teribilismele ieftine ale aventurosilor fara cap, care ajung sa fie aruncati cu excavatorul in groapa de gunoi. Hiba este ca, respectand mintea regizorului, actorii par niste soldatei deplasati pe o tabla de sah, sub o lumina egala, cu un dispret constant pentru focalizare, fara niciun fel de menajamente pentru spectator. Pacat de scenografia constiincioasa, de muzica cu staif, de mutrele hade, de imaginea spilcuita si de cateva nuclee de poveste lasate sa se ofileasca.

7.2 /10