Inglourious Basterds (2009)

Poti spune multe lucruri despre Tarantino, insa nu-l poti acuza ca nu “stie film”. Ne putem intreba insa:  este QT un adevarat regizor de film sau nu? E  suficient sa stii film pentru a fi regizor? E suficient sa stii literatura pentru a fi scriitor? Suntem oameni sau suntem dansator?

Trecand la ultima halca de carne livrata de Tarantino, poti spune ca e destul de mult de mestecat. “Inglorious Basterds” e un film lung (ceva-ceva peste doua ore),  scandalos de hibrid (ceva intre western, pulp de anii 70,  si character movie – QT insusi spune intr-un interviu ca primele doua capitole au ceva de western, urmatorul de film francez si ultimele de film de actiune) si plin de dialoguri misto si referinte la filmele anilor 60-70 (si nu numai).

Ce-am remarcat in mod special:

- modul in care Tarantino construieste tensiunea si miza filmului exclusiv prin dialog, de multe ori.
- imaginea foarte buna, rafinata – by the way, who’s the D.O.P. -  cu trimiteri imagistice spre diverse clisee culturale (motivul femeii in rosu, etc.)
- umorul de buna calitate, wordplays, etc.
- indepartarea de tendintele din Grindhouse si secventa din Sin City regizata de el (extreme pulp)
- pe Cristoph Waltz, care face, intr-adevar, un rol fenomenal ca nazi vanator de evrei.
Si, revenind la intrebarea de la inceput. Nu stiu daca Tarantino e un adevarat director de film. Si nici nu-mi pasa. Stiu doar ca n-a facut pana acum nici un film de care sa fiu dezamagit* si care sa nu fie absolut fermecator.

9/10
*Cu exceptia segmentului sau din Grindhouse, oarecum.

Cronica alternativa:

“This is a war time. Whyyyyy? Because we loooooove maaaaaking mooovies.”  Cred ca  strigatul de lupta al lui Tarantino, cu tot pseudo-silogismul lui exaltat si vulcanic, tradeaza mai multe lucruri : mai intai, o reactie compensatorie.. care apare atunci cand  depasesti un prag psihologic laicizand imaginea patetica si incrancena a razboiului si, in al doilea rand, satisfactia molipsitoare de a fi anulat o prejudecata morala ce ierarhiza valoric adevarul si arta.

Inglorious Basterds nu mi s-a parut numai povestea unui grup de evrei inraiti scapati din ghearele nazistilor, la concurenta cu o tanara diabolica si vindicativa in incercarea a de castiga pe cont propriu razboiul, ci si un revers interior – o mise-en-abime, aproape – al modului in care se regizeaza destinele unora si ale altora – de aici si rolul dialogurilor suspect de lungi, pline de sofisme delicioase si elocvente, al indicatiilor « scenice » pe care, in acel antologic dublu joc lingvistic,  abominabilul Landa le da soldatilor sai, marcandu-le elegant aria de exterminare. Fara exceptie, orice cod lingvistic este babilonic-destabilizator si functioneaza ca element de prelucrare psihologica si de sabotare, samburele de indoiala si angoasa pe care-l arunci in gradina celuilalt ca sa-l subminezi.

De altfel, tot felul de coduri si de limbaje se impletesc intr-un cocktail neveridic de ludic si de dramatic simultan : pentru prima oara, am senzatia ca Tarantino nu-si mai construieste filmul pe situatii care determina personajele, ci pe indivizi care amprenteaza situatiile ce le sunt conexe. Simptomatice sunt Hans Landa si antologica demonstratia savanta a strudelului, absolut emblematice pentru profilul bestiei manipulatoare prin teroarea rece a detaliilor otioase. De fapt, absolut toate personajele au o alura legendara sau semi-mitologica : de la motivul reciclat al capcaunului care fornaie in grota ( Evreul-Urs ), la capitanul cu gatul ars sau spanzurat, semn al tarei care invrajbeste ( Aldo Apasul ), la spaima intrupata a evreilor, omul cu doua fete Landa sau la mici eroi recunoscuti popular ( amorezul ucigas cu semne de retardaj adolesctin, F. Zooler ). Istoria este un pretext neutralizat si futil si in combinatia efervescenta a lui Tarantino intra motivul inversat al pantofului Cenusaresei, mitemul fiicei razbunatoare de familie, rugul peliculelor, care arde si de o parte si de alta, entorse de tot felul aduse situatiilor tipice, care franjureaza scheme si lasa atarnand capete de western spaghetti ( nu atat in episoade integral, cat in tehnica de stop-cadru asupra chipurilor), de ludicitate lejera de carciuma-cabaret ( cu imaginea iconica a damei care hipnotizeaza si amageste ),  de drame fals-liricoide si profund ironice ( preluarea miresei din Kill Bill). Personal, nu am gasit nicio hiba majora, codul mascaradei construite stiintific este omogen cap-coada, dublat de o alura magnetizant de seducatoare.

10 / 10