Le Renard et l’Enfant (2007)

Sa nu v-aud. Sa nu v-aud cu awwwuri de compatimire sau de simpatie batjocoritoare. Stiu eu ca toti ati stat cu sufletul in batista cand era mania La marche de l’empereur si ca vi s-a-nmuiat inima dupa pinguinii aia nesuferiti. De fapt, nu atat pinguinii au fost nesuferiti, cat vocea dulceag-diabetica a naratorilor a transformat un documentar liric intr-o mostra de exces de zel si de edulcorare cam de prost gust.
Si in  Le Renard et l’Enfant , am avut senzatia ca filmul s-ar fi putut dispensa de vocea naratorului naratoarei care dubleaza cu explicatii cand inutile, cand realmente stupide si-asa putinele momente de dezmeticire si de dinamism. Vocea lui Kate Winslet e, dupa gustul meu, usor straina si distanta, ca si cum in loc sa-ti citeasca povestea mama sau bunica, cu o tonalitate naturala si calduroasa, trebuie sa asculti povestea de la fata unor vecini, languroasa si usor mercantila.
In buna traditie a gaselnitelor frantuzesti, chipul fetitei preia analogic trasaturi ale vulpii cu care se imprieteneste, roseata parului, rotunjimea animata a chipului, stanjeneala inexperta a gesturilor. Nu atat genul asta de similitudini ieftine m-a dezamagit, cat lectia explicita despre imposibilitatea apropierii dintre om si animal, despre atasamente bolnavicioase, totul spus cu un didacticism gradat si enervant, cu o coloana sonora care are tuse grosolane atunci cand fetita alearga, cand se rupe o creanga mai stufoasa, cand se strange o haita de lupi, intr-un stil foarte naiv si primar. Daca nu ar fi fost imaginile absolut superbe si filmarile extrem de elegante, de documentar de clasa, filmul ar fi fost aproape nul.

5.5 / 10