Maria Larsson’s Everlasting Moment (2008)

Din seria de variante si variatiuni de care ne-am ciocnit luna asta – v. The Bone Man vs. Fargo – dar din cu totul alta categorie de film, Maria Larsson’s Everlasting Moment este un soi de alternativa nord-europeana la Angela’s Ashes, intr-o forma clasica, mult mai luminoasa, si la propriu si la figurat, cu o regie dantelata si migaloasa, cu decenta rafinata a europenilor pentru nuante si tonuri, simplu si deloc simplist, cu ceva intersectii biografice, care conteaza insa foarte putin pentru o poveste care ar fi putut fi la fel de bine si independenta.

In principiu, totul este deja-vu, dar un deja-vu de mare clasa : situatia dickensiana a unei familii cu o gloata de copii care traieste in semi-mizerie la inceputul celei de-a doua decade a secolului XX, turbulent si catastrofic pentru toata Europa, efervescent social in tarile nordice, cu oameni la limita subzistentei, din care se detaseaza pasiunea unei mame dezabuzate pentru fotografie si  pentru toate acele fleacuri care o fac sa uite de un sot betiv, fustangiu si grosolan pana la salbaticie. Toate iubirile posibile se pierd si se afunda in resemnare in filigranul povestii, sub presiunea unui juramant facut tatalui care cere cu limba de moarte pastrarea unitatii familiei, respectarea sensului fatidic al casatoriei vazute in sensul cel mai coercitiv si traditional cu putinta. Detaliul e relevant mai ales pentru dihotomia dintre traditie si schimbare, pentru motivatiile usor bizare pe care par sa le aiba cele mai neinsemnate gesturi, dar si pentru o falsa inertie nedemna cu care indivizii par sa se tarasca prin viata. Absolut antologic este jocul Mariei Heiskanen, pe care o vad prima data, simptomatic apropiata de expresivitatea lui Emily Watson din Angela’s Ashes.

Vedeti neaparat Maria Larsson’s Everlasting Moment, e acel gen de film intotdeauna tonic si reconfortant, cu un balans foarte special al luminii, cu o tehnica fotografica mai mult decat cinematografica, cu un ritm domol si intru totul incantator.

8.4 /10