Orlacs Hände (1924)

De Halloween avem parte de unul din filmele care ne-au dat cateva din reperele cinematografice care se situeaza si in zilele noastre la baza genurilor noir si horror. Povestea scriitorului Maurice Renard a fost ecranizata de patru ori intre 1924 si 1962 iar mai tarziu a suferit o mutatie in context narativ, fiind inglobata ca si tema in mai multe filme horror. Recurenta n-a servit la mare lucru cu exceptia variantei din 1935 cu excelentul Peter Lorre. Dar nici versiunea asta n-a fost prea fericita din moment ce a deviat de la sursa, replantand povestea intr-un cadru simplificat, lipsit de emotia nefiltrata si de incarcatura intens psihologizata a expresionismului.

Faimosul pianist Orlac isi raneste grav mainile – instrumentele expresiei sale – intr-un accident de tren. Sotia sa, devastata, insista ca o solutie sa fie gasita pentru a-i fi salvate mainile – obiectul obsesiei sale. In cele din urma, printr-o procedura experimentala, lui Orlac ii sunt transplantate mainile unui criminal executat dar si ceva in plus – memoria lor. Spiritul hraneste corpul dar mainile cele noi ale lui Orlac au o viata, o agenda si un spirit propriu. Armonia se rupe brutal iar povestea aluneca violent intr-o lume in care nebunia generata de ruptura dintre psihic si fizic se instaleaza in mintea lui Orlac.

Imaginile obsesive, utilizarea clarobscurului si a temelor imprumutate din psihoanaliza servesc excelent cauzei lui Robert Wiene care este de altfel si regizorul filmului care este etalonul absolut pentru cinematografia expresionista germana – Das Cabinet des Dr. Caligari. Orlac este jucat de Conrad Veidt care imprumuta multe elemente (si bine face ca o face) din transa personajului sau somnambulist jucat in acelasi anterior mentionat film al lui Wiene.

Schisma schizoida este excelent prinsa in dansul miscarilor lui Orlac. Ritmul vietii sale este transpus in gesturi, emotia este exprimata printr-o mobilitate intensa, spatiul este o scena supradimensionata scenografic si este valid pentru a fi utilizat doar in acest rol. Lumina se prabuseste intotdeauna de undeva de sus, strabatand masive ferestre inalte, invadeaza agresiv planul pe care il atinge direct si apoi dispare cu totul lasand un contrast halucinant intre prim-planul scenic si tot ce desfasoara in penumbra. Insa filmul este de fapt tactil inainte de a fi vizual. Povestea se traieste din perspectiva mainilor lui Orlac si a tot ce ating sau nu ating ele. Tot din acest motiv de evocatie extra senzitiva, elementele si temele erotice sunt prezente in conotatii care surprind cel putin din punctul de vedere al perioadei in care s-a turnat filmul.

Soundtrack-ul a fost refacut in 2008 cu ocazia restaurarii peliculei si realizarii transferului digital de catre fundatia Murnau iar violonistul si compozitorul Paul Mercer a facut o treaba excelenta aici, acum filmul se simte si muzical.

8/10. Filmul pierde de la mine un punct pentru ca m-as fi dispensat cu entuziasm de cele cateva cadre fugare de exterior in plina lumina solara si pentru cateva stangacii legate de unghiurile de filmare. Dar nici asta nu l-ar fi facut perfect. Exista filme ale expresionismului german pe care le-am derulat in minte in timp ce priveam Mainile lui Orlac si scriam despre ele si care prin comparatie fac sa-i paleasca atingerea: Anta… Odeli… Ulta…

Trailer-ul oficial al versiunii restaurate:

Filmul se gaseste si pe YouTube integral in 12 bucati dar nu recomand sa-l urmariti de acolo. In afara de artefactele provenite de la compresie, acelasi proces de conversie a ruinat contrastul si in esenta si experienta.