The White Ribbon (2009)

Exista un zvon dupa Cannes: Haneke s’attaque au nazisme. Cu niste crampeie de intamplari stranii si vag elucidate din jurul anului 1913, la cateva luni inainte de asasinatul de la Sarajevo care precipita brutal finalul, ipoteza unui film vehement si corosiv anti-nazi pica principial.

Dar cand o pista atat de solida se prabuseste, varful de iceberg in care unii infipsesera facil pancarta cu « variatiune nazi » se transforma, vazut de sus, intr-o idee-calota infinit mai monstruoasa si mai cruda.
The White Ribbon nu este nici macar o parabola – desi pare sa se joace cu acel vag magic de alegorie tipic trilogiei Somnambulii a lui Herman Broch – ci o miscare rara in istorie de intoarcere a oglinzii inspre acea germanitate care l-a bantuit permanent pe Haneke si pe care preferase s-o exprime pana acum numai aluziv in cicluri ale violentei si ale asumarii raului, dar in care subiectul ramanea mereu difuz si aleatoriu : copii lasati de izbesliste, pustani excentrici si sereni, de-aici si de aiurea, cazuri patologice explicabile prin sciziunile psihice ale femininului, culpa mitica.
Panglica alba pe care un habotnic religios o pune copiilor lui devine, dincolo de stigmatul implicit si de discreditarea publica explicita, simbolul unei misiuni spirituale pe care familia pastorului o rateaza prin rigorism absurd, prin lipsa frapanta a afectiunii, prin anormalitatea relatiilor dintre oameni, atat de crude si de rutinate in mecanisme primare, incat orice lectie de morala va izbucni nervos in opusul ei : copii viciati prematur, cu minti criminale si razbunatoare, care percep acut diferenta sociala si careia ii aplica o etica naturala extrema, cu aceeasi lipsa de nuanta pe care nemtii o vor sustine si asimila frenetic douazeci de ani mai tarziu. Simptomatic, panglica alba se transforma pe parcurs in carpa ordinara cu care copiii sunt legati de pat intr-o forma de exorcizare dementa.
Intr-o secventa care recicleaza cinetica teatrala a corpurilor de la Bergman, cu trecerea suspendata pe barna unui pod a unui baiat cu chip de moroi, incercanat si dezabuzat, Haneke filtreaza acea logica populara, superstitioasa si cinica ce devine argumentul-subterfugiu al raului viitor, pe cale sa se extinda ca o pata de ulei : « I gave God a chance to kill me. » Asa cum pe cel pe care nu-l lasi sa moara nu te va lasa sa traiesti, istoria reactioneaza nervos la toate radacinile raului care sugruma si invadeaza, radacini prin care dogmatismul, retorica scolastica asentimentala si increderea pangermanica tind sa ajunga arborescente si dominatoare.
Note de umanitate vin insa din caldura vocii unui narator literaturizat ca la carte, cu ezitari fictionale de fason – intamplarile povestite planeaza in ipotetic si fragmentar -, narator-personaj, dascal de tara-tip, indragostit idilic de o bona serafica, poveste care decompenseaza doza de cinism animalic din discursul unui medic pervers catre amanta sa cu aspect de semi-jivina batuta, din discursul secatuitor al parintelui spre fiul sau pacatos, din sclifoseala de carton a unei familii de baroni care guverneaza intr-un feudalism extins.
Expert in aplicatii fiziognomice, Haneke exploateaza pana la tortura vizuala hidosenia chipurilor, schimonosite si degenerate, exangvinate sau ceruite si, mai presus de orice, din punctul meu de vedere, expresia ochilor murdariti ca de o pasta indigo intinsa pe fata prelunga a unui copil trizomic-emblema care tipa pana la insuportabil haosul de ura si de disperare al unei comunitati oarbe si egal vinovate.

Restul vi l-a spus deja Cainele.

10 /10