Lemming (2005)

A lemming is….In filmul lui Dominik Moll, lemingul este o piaza rea. Un deochi. O cina esuata catastrofal, defularile dusmanoase ale unui cuplu in pragul razboiului si aparitia unui blestemat de soarece mai colorat pe o teava de bucatarie declanseaza un lant de intamplari bizare, care se onduleaza cand inspre real, cand inspre oniric, uneori deviind in schizoid si suprareal.

Dupa ochiul meu, mai degraba in suprareal decat in suprarealism, pentru ca ciudateniile par mai mereu anulate de o alternativa foarte credibila si coerenta de interpretare : visul, always to the rescue cand ceva e inexplicabil, socul psihic always to the rescue cand ceea ce faci chiar tu e inexplicabil si eventual niste contexte speciale ori specioase cand prea multe lucruri se-ngramadesc si devin intraductibile. In fine, peste tot in Lemming exista un alibi. Desi niste ate destul de grosolane atarna intre cauze si efecte, cusaturile la vedere si lipsa finisajului nu deranjeaza atat de mult. In definitiv, lemingul ar fi putut sa fie si-un sobolan mai ordinar, daca Moll nu ar fi fost atat de pretentios.

Tot din categoria bile negre, scopul filmului e diluat si finalul foarte relativ si cam lasat de izbeliste, de-aici si-o avalansa de comentarii puzzled pe imdb ; mie mi-au placut totusi mijloacele de exploatare a banalului cu care Moll isi sustine ideea : cat timp este gazduit, lemingul functioneaza ca un canal de transmitere a unei forte nocive ce contamineaza si cancereaza o relatie de cuplu. Forta nociva degajata simbolic de patentata gelozie feminina care infesteaza un camin, invenineaza si dizolva.

 Punctul forte al filmului este, de altfel, relatia foarte fina dintre doua actrite care joaca constant impecabil – Charlotte Rampling si Charlotte Gainsbourg – intr-un joc-simbioza de substitutii permanente, care confera toata substanta filmului.Pe cat de nefiresc e din loc in loc scenariul, pe-atat de bine compensate sunt toate hibele prin jocul actorilor. Merita o ocheada.

6.7 / 10