Moon (2009)

Pe acelasi sistem cu agurida si cu strepezitul dintilor, Rin Tin Tin pune traileru’, eu scriu reviewu’. Dintr-o miscare de 360 de grade, observ insa un entuziasm unanim legat de Moon. E un film de viitor si despre posibilul viitor, pe care eu l-am simtit oarecum spooky, daca iei de buna premisa lui Duncan Jones – demn de toata stima, intre altele, pentru un debut foarte sigur in regie, nuantat si capabil sa livreze un mesaj percutant in sincron cu o poveste lejera si foarte catchy despre nevoia de umanitate si despre orizonturile omenesti care vor da intotdeauna masura valida a ceea ce suntem sau devenim, despre o substanta vie si intens afectiva care se perpetueaza chiar si in duplicarile noastre mai josnice, despre atractia irezistibila si naturala spre formele noastre originare si pure…( remarcati echilibristica anti-spoiler pentru un film la care ai putea sa dai spoiler cu aceeasi usurinta cu care spui “morning, Gerty” )

Moon este, pe de alta parte, o meditatie voit disipata si transparenta despre forta covarsitoare a memoriei si a amintirilor, in contrast cu o existenta cenzurata si liminara, opacizata, peste care crampeiele de memorie se depun ca-ntr-o suita de lego, fara sa fie absorbite si fara sa devina consubstantiale cu fiinta. De aici si secventele duioase cu pasiuni elementare pentru botanica si sculptura in lemn, intr-o incercare esuata de a reconstitui in jurul tau o lume care-ti este refuzata si fata de care esti ostracizat. Tot asa un smiley face de pe un robot ticait devine marca artificialului si a lumii factice in care esti condamnat si amagit ca existi…desi nu existi…sau nu tocmai.

Excelent Sam Rockwell, fresh si foarte placut in rol; o mentiune speciala pentru coloana sonora, foarte enjoyable, ritmata si dramatica – aduce uneori a Fountain ( same Clint Mansell)

8.8 /10