Three Monkeys (2008)

Descinzand din folclorul nipon,  Mizaru, Mikazaru si Mazaru sunt, de data asta, simboluri reciclate intr-o drama turceasca imbibata de influente din alte trei surse, in mod curios toate rusesti, care se vad insa cu ochiul liber : neo-tarkovskianul Zvyavintsev ( in miscarile foarte lenese ale imaginii hiper-stilizate), Tarkovsky insusi ( mai ales intr-o secventa punctuala a introducerii unui copil-moroi in ritmul sacadat al clipocitului apei – patenta acustica pentru interferentele imaginar-real din Zerkalo, de pilda ) si, intr-un exces de substantializare, niste constructii de caractere transante si abisale care au ecouri din Dostoievski. Din tot hatisul asta de trimiteri si intertexte, impresiile mele la final au fost urmatoarele :

- chiar si pentru un film cu circuit inchis si non-mainstream, cu brandul de casta Festival de Cannes, bulucul asta de sugestii iradiate de unde nici cu mintea nu gandesti, e oarecum pretentios si semnificativ riscant. Dupa un film mult mai domol, dar excelent ca demonstratie umanista ( Uzak ), hulpavul Nuri Bilge Ceylan a prins atat de multe cordoane magice intr-o singura mana, incat finalul din Three Monkeys reuseste la mustata sa nu para asfixiat de propriile mijloace artistice. Observatia asta poate fi insa si periferica, pentru ca depinde, in principiu, de disponibilitatea cu care vezi un asemenea film – eu am acceptat destul de usor micile tonuri scrasnite, per ansamblu pot parea neglijabile.

- un film valoros transgreseaza limitele culturii din care emerge, iar Three Monkeys este, intre altele, genul de film care probeaza ca paradigma civilizatiei si culturii din care provii, fie ele si exotice, este conexa culturii personale si nu invers.

- rareori am dat peste un film atat de ambitios si de intens, atat de plin de situatii umane care mustesc de reactii psihologice intuite perfect, adaptate ideal si interferate ireprosabil intr-un tot coerent.

Intr-un context social plin de criticism si accentuat de plasarea povestii pe fondul alegerii lui Recep Tayyip Erdogan, un lant de cauzalitati ce intra sub spectrul nefast al liberului arbitru duce la destramarea unei familii care subzista cu greu . Atunci cand un politician prins in cursa electorala provoaca un accident pe timp de noapte si-si plateste soferul sa raspunda in fata legii in locul lui, familia celui din urma este usor-usor fisurata si in cele din urma distrusa de disperare, de viciu, de defularea frustrarilor si a patimilor. In acest singur punct, reactiile declansate de stergerea temporara a imaginii autoritare a tatalui mi s-au parut tipic traditionale pentru mentalitatea turceasca.

Cel mai reusit rol este probabil cel al lui Hatice Aslan, sotia adultera si mama tradatoare, maimuta care refuza sa vorbeasca, asa cum fiul refuza sa auda, iar tatal se incapataneaza sa nu vada. Analogiile la nivelul asta sunt exemplar pliate si gaselnita titlului este una dintre formele cele mai clare si izbutite de omogenizare a povestii. Hiba pe care as invoca-o este insa un decalaj sesizabil, dar nu determinant pentru valoarea filmului, intre stil sau grija pentru hiperestetizare si desfasurarea fireasca a povestii. Boala cea mai comuna a regizorilor mari.

8.2 / 10, dar raportat la cel mai inalt standard al filmelor premiate vreodata la Cannes – Three Monkeys a luat anul trecut un premiu meritat cu varf si indesat pentru Cea mai buna regie