Wendy and Lucy (2008)

Daca nu ai o inima beton-armat, povestea fetei cu breton si cu catel auriu, apoi a fetei fara catel si in cele din urma a fetei care-si cauta cu disperare catelul ratacit, te induioseaza. Genul de film de poche, pe care fratii Dardenne l-ar fi putut face, cu tonuri similare, fara luxurianta, intr-un weekend, ca un crochiu.

Simplitatea nu e totusi deloc puerila ori fragila, ci se sprijina mereu pe detalii insirate intr-o panza-retea aproape invizibila si sugereaza, intr-un filigran discret, singuratatea animalului uman, cu suflet ciobit, ingrozitorul lui vid interior, fara ecou : urbea in sine este un no man’s land, tacut ca o padure si aproape depopulat, cu niste ciumetzi-boschetari care strang conserve goale si inainteaza molai ca melcii pe strazile bizar de pustii, cu un paznic inimos, dar care are in grija o parcare tot timpul goala, cu functionari culanti, dar reci si lipsiti de omenie.

Delicate sunt si trimiterile la atmosfera dickensiana, cu drama vagabondului tacut si incapatanat, la mitul cu licantropul care tulbura somnul si varsa obscenitati in urechile tinerei singure si infricosate, la povestea lui Alice ratacita intr-un univers cu totul depersonalizat care-ti da crampe, pe alocuri evocandu-l pe Svankmajer. Un film respectabil pentru vigoarea si limpezimea unei sugestii pe care o doamna regizor le prinde ca pe un fluture bicrom intr-un insectar.

7 / 10