Ink (2009)

Sa vezi Ink, sa vezi Ink!, mi se recomandase. L-am vazut… pana la jumatate, cand ma hotarasem ca un castig mult mai mare era sa adorm, lasandu-ma cu un usor after taste de cheap fantasy frumos colorata.

Sa vezi neaparat Ink, mi se recomanda in continuare. La dracu, hai pana la capat.

Impresia initiala a ramas, dar a fost completata si de niste aspecte pozitive.

Povestea e in linii mari tributara unor motive cam naive, good vs bad la modul inferior al luptei corp la corp si caftelii directe intre razboinicii Povestitori si infricosatorii Incubi (sau incubusi, ce plural preferati), jocul actorilor e destul de slab, scenariul pueril si diluat, iar la sfarsit se cam calca pe sireturi.

Cu toate acestea, filmul nu e de azvarlit. Si asta mai ales datorita imaginii. Tonul general de culoare e usor desaturat, amintirile au o tenta sepia si o caldura nelamurita, taramul Povestitorilor e luminat difuz cu extra highlights, iar lumea incubusilor e neagra, verde si albastra, rece si lichida, un contrast reconfortant ca un dus scotian.

Dupa vreo ora mi-a picat fisa ca nu era primul film de Jamin Winans pe care il vedeam, si chiar daca numele nu va spune nimic, o sa va aduceti aminte cand o sa revedeti scurt metrajul Spin aka God is a DJ (vezi mai jos), pentru ca este reluat si refacut in Ink, la un nivel mai putin dramatic si mult mai sensibil si discret, pastrand totusi acea calitate de Joker a Pathfinder-ului pe care o avea in scurt metrajul din 2005 si… the DJ.

Ce mai este de placut la Ink sunt sunetele si umbrele, amandoua plasate in contrejour-uri de tacere si lumina orbitoare, cateva scene de un grotesc caricatural cu iz de carte veche de benzi desenate, si, neaparat, suprapunerea tare reusita de la final a celor doua lumi, cea a visului si cea a realitatii, care -daca ai o usoara sensibiliate fata de lumile paralele- te va face sa nu te mai simti singur seara, inainte sa adormi.

Singura incertitudine este cine iti va pune mana pe frunte.

7/10