Louise-Michel (2008)

La Noul Cinematograf al Regizorului Roman de la Muzeul Taranului puteti vedea in weekendul care incepe si toata saptamana urmatoare o comedie neagra frantuzeasca despre Louise si Michel, niste Bonnie & Clyde proletari la vanatoare^(*) internationala de burghezi bogati.

Filmul, semnat de Gustave Kervern si Benoît Delépine, e mai mult decat comedie, iar comedia e mai neagra decat poate duce simtul absurdului. Nici Louise nu e tocmai Louise, e mai degraba Jean-Pierre. Michel nu e nici el Michel, ci Cathy. Nimic nu este ceea ce pare ca este, iar daca ai vreo certitudine, cei doi regizori or sa ti-o demoleze, or sa ti-o explodeze, or sa ti-o calce cu tramvaiul si or sa bata step pe ramasitele ei.

Povestea incepe cu un moment care mi-a amintit de crematoriul Delectarea din Taiteii chinezesti serviti zilele trecute – asistam la o incinerare pe acorduri de Internationala. Stop cadru, taiati. Nu intelegi nimic la inceput, dar mai tarziu ai vrea sa crezi ca ai asistat la o tentativa nereusita de anihilare a intregii mase proletare, o metafora sub care se petrece intreaga actiune a filmului.

Subiectul pe scurt: se inchide fara preaviz o fabrica de textile. Muncitoarele nu fac greva, ci pun la cale asasinarea directorului fabricii. Matahaloasa Louise, care invata sa scrie si sa citeasca impreuna cu pustiul vecinilor, se angajeaza sa gaseasca un ucigas. Da peste Michel, un molau bombastic si vorbaret, cu care va incepe urmarirea pe scara sociala a burgheziei a responsabilului pentru disponibilizarea atator muncitoare.

Desi niciunul dintre protagonisti nu e teribil de istet, amandoi au stofa de revolutionari si mica lor factiune subversiva e un medalion inchinat unui personaj din istoria Frantei, activista si anarhista Louise Michel, care a jucat un rol important in insurectia din timpul celei de-a doua Comune din Paris.

Actiunile celor doi proletari rebeli nu vor ajunge la nici un rezultat, dar esecurile lor sunt pretextul unui film neobisnuit, la fel de ambiguu ca si sexele celor doi protagonisti, sec si dur, cu un umor aproape necioplit. Actiunea treneaza putin, dialogurile sunt rare si nu teribil de inspirate, dar iti permit sa fii distras de filmare – apare foarte des tehnica unui cadru in cadru, in care prim planul, unde aparent se intampla actiunea, are de fapt mult mai putin importanta decat cadrul de fundal.

Am mai apreciat si coloana sonora, si ea vioaie si ironica, am notat cu plus si prestatia celor doi actori principali, Yolande Moreau si Bouli Lanners, foarte buni in rolurile lor bufe, dar trebuie sa subliniem ca nu este o comedie neagra la care sa te tavalesti pe jos de ras. Cei doi regizori spuneau despre film “Vrem un film ce afectează publicul”. Multi se vor gasi afectati ca de o pioneza pe scaun. Daca o simti si tu, nu fi burghez, nu-ti pune o perna. Stai si sufera pana la capat povestea lui Louise-Michel / Jean Pierre-Cathy.

Vezi unde ruleaza aici.