Aaltra (2004)

Doi regizori-actori, Gustav de Kervern si Benoît Delépine (reveniti in 2008 cu Louise-Michel) au pus cap la cap  in Aaltra nu neaparat o poveste, cat expunerea unei situatii : doi vecini, permanent invrajbiti din cauze cam neclare si chititi sa si-o coaca unul altuia, sunt striviti de o masina de treierat, a carei prabusire o provoaca totusi singuri.

Data fiind culpa comuna, raporturile se neutralizeaza, incaierarile nu mai au brusc niciun sens si sunt redusi la a depinde unul de celalalt, amandoi paralizati, si de a se suporta, laolalta cu visurile si pasiunile lor mai mult sau mai putin bizare - pe de-o parte obsesia cam dementa pentru motocrossuri, pe de alta indaratnicia de a ajunge pana in Finlanda ca sa ceara daune morale, totul pe fundalul unor firi tare ursuze si necrozate.

 Tocmai pentru ca incearca sa evite pe cat posibil cliseele, primul sfert de ora este cumva spart si pana iti formezi o idee valida despre relatiile dintre ei, stai sa strangi toate cioburile imprastiate si sa legi intr-un fel coltul de ecran in care se iveste un mot de franghie balanganindu-se insinuant dintr-un copac ( o sinucidere poate? ),  cu imaginea unei nevaste insarcinate si simultan adultere, cu un sef care se isterizeaza printr-un webcam si cu alte cateva drumuri ratate cu trenul. Destul de repede, chiar daca inexplicit, intamplarile se coaguleaza cu mult firesc sau mai degraba cu acel firesc al situatiilor-limita care debordeaza de umanism emotionant.

In periplul lor spre Finlanda, cei doi fosti dusmani dau  peste oameni cruzi sau milosi, peste nemernici si inconstienti, pastrand mereu gustul amar al tragediei pe care o poarta in carca. Iar amaraciunea asta e ca un nor de ploaie care acopera momentele inerent funny si mentine o alura neguroasa, austera si cam apasatoare. Nu am gasit niciun cadru care sa nu fie lucrat cu multa eleganta si minutie, intr-un ambalaj foarte sobru alb-negru. Un film frumos, dar nu e chiar un coup de coeur.

8 /10