Sans Soleil (1983)

  He wrote me that in the suburbs of Tokyo there is a temple consecrated to cats. I wish I could convey to you the simplicity—the lack of affectation—of this couple who had come to place an inscribed wooden slat in the cat cemetery so their cat Tora would be protected. No, she wasn’t dead, only run away. But on the day of her death no one would know how to pray for her, how to intercede with death so that he would call her by her right name. So they had to come there, both of them, under the rain, to perform the rite that would repair the web of time where it had been broken.  

A haiku of the eye kind of movie. Sans Soleil este un documentar ambitios despre calatorie si despre conservarea memoriei, intr-o lectura savant-rece de BBC, destul de blazata si usor iritanta, dupa mine, din cauza unei parade culturale care parca pune la colt publicul, ca si cum cineva e pe cale sa sustina o demonstratie filozofica si tu-l incomodezi cu prezenta. Un film cam autist, dupa mine.

Altfel, punand de o parte receptarea mea subiectiva ( sunt multi care se inchina la documentarul asta ca la un sfant altar ), Sans soleil musteste de jonglerii culturale : titlul filmului este o trimitere la o piesa a lui Mussorgsky, chipurile brazdate de oboseala ale femeilor de la Capul Verde poarta un stigmat pe care apocalipticul colonel Kurtz l-ar fi numit the horror, cause the horror has a name and a face, o melodie oarecare este un pretext pentru a-i evoca pe Shakespeare si pe Godard in aceeasi oala, trecatorii simpli care asista la ceremonii de ardere a papusilor in strada au, ca din intamplare, plasele imprimate cu chipul lui Jean Gabin, camera e plasata temporar in San  Francisco, pretext pentru a reinterpreta sensul spiralei din parul lui Kim Novak in Hitchcock’s Vertigo, care nu este una a spatiului, ci a timpului (daca murea cineva sa fie sigur), the electronic graffiti proiecteaza zone tarkovskiene si, mai mult sau mai putin, asa o tine langa tot filmul. Foarte pretios, cum numai francezii reusesc sa se faca nesuferiti.

Daca filtrezi totusi – cum am facut eu ca sa-l fac mai suportabil, ramai cu niste micro-povesti de toata frumusetea : despre cainele Hachiko care si-a asteptat stapanul in gara din Tokyo pana a murit de foame si despre cum oamenii s-au gandit sa-i faca statuie credinciosului animal, despre cum templul Tenjin este dedicat pasarii Uso, care la sfarsitul anului inghite toate relele si le scuipa inapoi o data cu Anul Nou, transformate in noroc, despre aparitiile obsesive ale pisicilor si ale bufnitelor inchiondorate, variate din loc in loc cu imaginea copiilor islandezi care se tin de mana sau cu mirajul kimonourilor etalate o data cu venirea primaverii.

 Un documentar-eseu cu un limbaj special, aproape idiolect : peste imagini foarte inteligent colate si superbe vizual este suprapusa o naratiune cu limbaj filozofic extrem de arid, dar compatibil cu formula documentarului. Speculativ ca orice wanna be masterpiece, doar ca realmente sunless. Pe mine m-a lasat rece, dar admit ca documentarele nu sunt genul meu. Cele filozofice cu atat mai putin.

6.5/10