The Happiness of the Katakuris (2001)

A total witty pastiche : opening scene cu ecouri de film italian clasic, Visconti-like, cu sala de masa cu fasoane, elegantissima, in care rasare meteoritic o trupa dubioasa in a spiritual training trip (sic) – intermezzo macabru cu gheonoaia de poveste care ingurgiteaza un homunculus de caolin ca-n famous russian animations of our childhood – cioara omorata cu o bata aruncata in maniera Odiseea Spatiala.

The Happiness of the Katakuris este o varza programatica, imaginata de un ins cu mult tupeu si trecut prin suficienta cultura de film si de aiurea, cat sa-si permita sa zvarle in malaxor o premisa tolstoiana, what makes a family happy?, un vag determinism zolist care slipeste pe ici-pe colo, nature and nurture influence, obsesii senile tipice – bunicul care vrea sa construiasca un drum spre vulcan, cum voia mosul din Sibiriada sa faca un drum de busteni inspre stele -, cadre de tip sceneta, dar jucate cu ostentie de novice ingalat, mama abandonata care se viseaza Madame Butterfly si se indragosteste tembel de talhari la drumuri mare, sinugasi atrasi magnetic de White Lover’s Guests House care nu vor neaparat o camera, ci un loc distins ca sa-si taie beregata.

Episodul cu luptatorul de sumo si scolarita este un delir, am ras cu lacrimi. Nu e numai umor negru, ci resuscitarea tuturor surselor de filme proaste si execrabile : cu zombies, musicaluri bollywoodiene, dueturi de anii ‘80, cu sclipici in par tapetat si dive iluzorii, balet modern de strada si bonus un caine enervant ca-n serialul de duminica al bunicii, 7th Heaven sau cum se numea.

Finalul e un fel de meta – kitsch colosal, dus la paraxism, la fel ca fiecare secventa pe care, daca stii sa o decriptezi, trimite la altceva, de fiecare data extrem si cultivand un prost gust halucinant. 9 / 10, pentru ca parodierea excesiva prin muzicaluri m-a cam scos din rabdari la un moment dat.

Zeeny’s review here.