The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)

Un mag nemuritor cazut in dizgratie incearca sa-si spele pacatele pentru un pact nefast incheiat cu diavolul acum o mie de ani. Intervin insa dorintele de escapada ale unei fiice nabadaioase dornice de escapada, departe de lumea balciului in care fusese crescuta si un anti-erou salvator, dar amnezic, prins in mrejele unei afaceri cu bani spalati, care incurca si mai mult itele unui nou pariu cu misteriosul Mr. Nick.

Premisa este faustica, aventurile amintesc sporadic de Alice in Wonderland, insa per total povestea lui Gilliam este profund atipica, inegala, chiar difractica, sesizabil disproportionata in raportul partilor cu intregul si totusi, paradoxal unitara la nivelul unui mesaj de fond. Atunci cand diavolul paseste in empireul in care initiatii se conservau in meditatie, batranul doctor Parnassus ii impartaseste musafirului infernal singura credinta dupa care oamenii ar trebui sa se ghideze : povestile, caci numai prin ele oamenii devin ceea ce sunt.

De la Povestea fondatoare a carei flacara o intretineau ermitii in creasta unui munte-templu (o sa va sara-n ochi similitudinile cu arhitecturile din Brazil) pana la un obiect iconoclast si pervertit cum este o oglinda de balci, acoperita cu un celofan sifonat si taiat grosolan pe din doua, Gilliam incrimineaza un anumit sens decadent al lumii, care prefera surogatele si care se  risipeste in placeri vulgare (prima secventa prinde intr-un singur cadru o banda de betivani aruncati dintr-o discoteca si pusi sa vandalizeze balciul inofensiv al doctorului Parnassus) sau in atractii facile (stilizate excelent in destinul fetei tradatoare, versatile si cam rea de musca, «  a selfish bitch », cum singura se defineste, gata sa-si ruineze si sa-si rusineze tatal – v. dansul cu Mr. Nick, imagine a seducatorului sedus).

Postmodern asa cum e firesc, The Imaginarium of Doctor Parnassus este o metapoveste despre cum povestile insele au incetat sa fie ceea ce erau, despre cum originile s-au corupt, despre cum curiozitatea inocenta a ascultatorului s-a transformat in salbaticie distructiva ( primul care trece prin rama cu celofan ce se vrea o oglinda magica este un zevzec cui de beat care vrea sa o violeze pe fiica lui Parnassus) si despre cum fetii-frumosi sunt niste talhari la drumul mare, capabili de gesturi omenoase numai daca soarta ii pedepseste sa-si uite identitatile trecute.

 Toate cliseele din basme sunt date peste cap : batranul mag isi ineaca intelepciunea in bautura, piticii-asistenti sunt certareti si insolenti, o fiica voluptoasa si roscata ca diavolul insusi suceste fara pudoare gaturile gainilor asa cum ar fi facut-o numai cele mai crude vrajitoare. Putinele cliente care se lasa amagite de vocea unui fante si intra prin oglinda, traiesc, ca-ntr-o experienta unica, povestea propriilor lor imaginatii – personal, nu mi s-a parut ca pasajele vizuale din imaginarium ar fi cele mai creative, asa cum am tot citit si auzit, ideea filmului in ansamblul ei, din contra, este de o originalitate rara.

Realizarea lui Gilliam are insa si multi timpi morti, multe dialoguri lipsite de sens, sicane usor comerciale, o anumita lipsa de fluenta si chiar lipsa de finete in translatii, ca si cum echipa care a lucrat la film ar fi fost uneori depasita de greutatea surselor pe care si le-a asumat – nu invoc inlocuirea lui Ledger, pentru ca in privinta asta trucul substitutiilor a mers fara urme prea vizibile. Oricum, ramane amintirea a « ceva deosebit », ca sa-l citez pe cocalarul de la mall din spatele meu care a conchis sec, lamurind un rand intreg de pitipoance venite sa-l vada pe Johnny. Sarmul lui Johnny a fost doar o mica piesa de puzzle dintr-un film care ar fi putut sa fie fara cusur.

8.4 / 10