Where the Wild Things Are (2009)

Nu este un film pentru copii. Dupa primele 10 minute, m-am ridicat din tolaneala, am lasat deoparte popcornul si am dat replay. Desi cautam ceva extrem de lejer pentru cat de chiauna eram,  Where the Wild Things Are m-a frapat de la prima secventa : camera surprinde o puslama de baiat in degringolada, imbracat intr-un costum de lup care se napusteste pe scari dupa un caine flocos si pe care-l ataca cu o forta de razboinic viking.

Acelasi copil, mic arhitect de igluuri de gradina, are nefericita idee de a-i provoca pe amicii surorii mai mari la o bataie cu bulgari de zapada. Ultima imagine a episodului il arata pe Max, langa igluul prabusit, sufocat in lacrimi de ciuda si cu o gura schimonosita ce lasa la vedere numai doi dinti. Relevant, pentru ca pe seara ii va spune mamei povestea vampirului-care-si-a-pierdut-dintii-de-lapte. O forma de  interpretare mai optimista si-o poveste alternativa care diminueaza si compenseaza penibilul unui esec. Si pe de alta parte, un detaliu simptomatic pentru sistemul de alegorii pe care se construieste tot filmul. O alegorie filtrata printr-o epopee onirica in miniatura.

Partea a doua bulverseaza : fugit de acasa dupa ce surprinde o infidelitate a mamei, Max-puiul-de-lup ajunge, la capatul unei calatorii pe mare, pe un taram al monstrilor cu care intra in cardasie si pe care-i convinge ca le poate fi rege. Nu povestesc mai mult de-atat. Cea mai coerenta explicatie data filmului vine chiar de la Spike Jonze, citat de Cahiers du Cinema ( nr.651) via New York Times – nu cereti link, n-am asa ceva, francezii sunt niste scartzari, pun online numai coperta revistei - va dau insa o idee despre cum se poate gandi o aparenta poveste pentru copii: ” Monstrii sunt, de fapt, niste maxi-emotii, incarnarea a tuturor acelor lucruri intense pe care copiii si adultii le traiesc cateodata.”

Adaptare a cartii lui Maurice Sedak, prieten de-o viata a lui Spike Jonze, Where the Wild Things Are este povestea unui taram al unor ogri permanent nefericiti, carora le lipseste un rege, tot asa cum lui Max pare sa-i lipseasca un tata.  Monstri induiosatori, fiecare cu suferinta lui, frustrati, inchisi, resemnati, deveniti tapi ispasitori, scandalagii, inhibati, care se agata de orice speranta de schimbare ca de un pai care sa-i duca dincolo de oceanul ce-i desparte de lume. Unul dintre cele mai frumoase filme de anul trecut.

8.7 / 10