Alice in Wonderland (2010)

Am iesit de la film ca o cartita care vede prima data lumina zilei – “uuu, all the pretty colours, all the pretty costumes, the pretty mad hatter, the maddeningly pretty red queen“… iar pana acasa m-am cam dezumflat, dar i-am inteles pe maniacii Avatar-ului, de exemplu. E foarte usor sa cazi in fascinatia frumusetii skin-deep in defavoarea substantei. Alice a lui Burton e cam spoiala digitala pe dinafara, iar pe dinauntru e mai mult  ecran verde. A whole muchness of it.

Ce avem aici, deci? Nu un sequel, nici o “alta” adaptare, ci mai degraba versiunea personala de Alice a lui Burton, intr-o poveste care combina detalii din Wonderland si Through the looking glass, lucru bun, de altfel, pentru ca iti ridica un pic fileul orizontului de asteptare (teoretic toata lumea stie povestea cap-coada pe de rost).

Alte lucruri bune sunt costumele si machiajul, flamboaiante si ultra colorate, care presimt ca vor aduce un val nou de inspiratie in moda anului astuia, mai ales in industria de hand made hair candy.

Un alt lucru fain de tot este Johnny Depp, cu parul rosu ca al unui lepricon irlandez si cu un accent gros scotian, intruchipand mai mult decat palarierul absurd clasic, mai degraba un erou tragic, suferind nefericit de boala palarierului nebun. Helena Bonham Carter este, ca de obicei, in filmul ei, una dintre actritele pentru care rolurile par facute special, atat e de bucatica rupta din nebunia cu inimioare rosii a regatului cartilor de joc malefice.

Imaginea e minunata (recomandam versiunea 3D, desi e cam obositoare schimbarea frecventa intre sarfuri si punctele de focus), decorul e superb, creaturile fantastice sunt o poezie… la propriu, (mi-au placut in special iepurele de martie, probabil cel mai tacanit personaj, “Chess ” the Cheshire cat si omida albastra in care era cat pe ce sa mi-l imaginez pe Ben Kingsley din alta versiune daca nu ar fi avut vocea si atitudinea flegmatica a lui Alan Rickman).

Dar odata ce lasi aburul CGI-ului sa se destrame, nu ramai cu mare lucru dupa aceasta Alice. Nu e atat de “outside the box” pe cat as fi crezut ca va fi. Nu e nici prea dark, nici prea strong, nici teribil de… hot.

Ca sa mentin comparatia in contextul de “tea party”, e un ceiuţ caldicel intr-o ceasca frumos pictata. Bun la ochi, dar fara vreun aftertaste remarcabil.

7/10

Si dupa ce vedeti filmul, sa va uitati la behind the scenes 1 si 2. Nu inainte, ca vi-l stricati.