O sa va stric placerea de a-l vedea daca as putea spune foarte multe despre acest film. Este o comedie neagra, scrisa si aparuta in epoca de glasnost si perestroika initiata in 1985 de Gorbaciov, deci sansele ca acest film sa poata aparea in URSS au fost sensibil mai mari. Are o surprinzatoare actualitate si am avut senzatia uneori ca recitesc Un Yankeu la curtea regelui Arthur atunci cand erau perorate adevarate tirade la societatea umana. La fel cum Mark Twain (al carui jurnal a fost public integral pentru prima data de curand in US, data fiind dorinta autorului sa treaca 100 de ani de la moartea lui) isi batea joc de biserica, de iezuiti si catolicism, la fel Kin Dza Dza pune intr-o lumina acida si far echivoc intrebari fundamentale despre modul de convietuire si stapanire al unei alte societati.

Nu stiu sa mai fie ceva asemanator in istoria filmului rusesc. Dar daca exista, as dori tare mult sa vad.
Va salut. Koo!

Am vazut ieri Religulous (combinatie reusita intre Religion si Ridiculous). M-a dezamagit profund, atat prin prisma umorului (desi ramane antologica raspunsul senatorului american care spune ca nu este nevoie de un test de IQ pentru a intra in Congresul US , dupa care realizeaza ce a spus si este o secunda amuzanta de introspectie si stupefactie de ambele parti ale biroului) pe care il asteptam de la producatorului serialului Seinfeld, cat si prin prisma superficialitatii cu care a atacat subiectul. Personajul principal, Bill Maher, combinatie de evreu si catolic, are o problema cu religiile in general, si anume faptul ca oamenii par sa se ghideze dupa carti si datini care au fost facute tot de oameni, dar sunt luate drept legi divine, prin urmare mai presus de orice revizuire. Si incepe sa se bata cu pumnul in piept ce prosti sunt oamenii care cred in povestea cu Maria cea neprihanita si cu sarpele vorbitor din Paradis, si cum sunt atatea alte mituri care sunt identice cu povestea lui Isus, prezente insa in culturi existente mult inaintea evreilor – este dat exemplul lui Horus, zeul egiptean (mai multe info aici ).

Problemele mea cu acest film sunt urmatoarele:

1. Nimeni sanatos la cap nu ia in sens ad literam Biblia sau orice alt text religios. Este evident ca cele scrise acolo sunt metafore, parabole si hiperbole, cu o menire specifica – anume sa influenteze marea masa a populatiei, care nu avea acces la informatie decat prin intermediul preotilor.
Prin urmare, a veni cu intrebari de genul de mai jos mi se pare pueril, facil si fara sens in demersul producatorului :
Chiar credeti ca Maria era fecioara in momentul in care a ramas insarcinata cu Isus ?,
raspunsurile primite (printre cele selectate, sunt sigur) vor fi : Da, asta credem, si credem ca Isus l-a inviat pe Lazar si credem ca a transformat apa in vin.

2. Dogmatica religioasa care trebuie combatuta, in mod universal, este cea extremista. Orice forma de credinta, cu caracter profund religios (iudaismul, crestinismul, islamismul) fie sectarian (mormoni), fie filozofic (budism) are o fata umana, umanitara si o fata retrograda, de militian, geloasa dupa cum este mentionat si in film. Spre exemplu Vechiul Testament este o carte care nu are nici o legatura cu Noul Testament, fie si prin faptul ca este plin de incercari inumane la adresa omului de rand, cat si pentru ca nu face apel la dragoste, la mila, la iertare ci se specifica peste tot aspectul punitiv al neincrederii in forta lui Dumnezeu – din aproape orice ajungi in Iad.
Acest din urma aspect, pe care eu prefer sa il numesc retrograd, pentru a nu folosi un termen mai dur, trebuie afurisit si combatut cu darzenie. Forma imperialista in care este prezentata religia (oricine nu este cu noi este impotriva noastra si trebuie deci ori nimicit, ori facut sa inteleaga ca greseste – va aduce aminte de ceva aceasta abordare ?) nu are nici o legatura cu fondul religiei – anume ca trebuie sa existe o mila, o smerenie in fiecare din noi si ca trebuie sa fim pana la urma umili in fata spectacolului vietii de pretutindeni, fie ea umane, vegetale sau animale.

In consecinta demersul intreprins de domnul in cauza mi se pare o desconsiderare majora a acestui aspect. Pur si simplu a demasca religiile ca fiind false, cu un profund impact negativ asupra societatii umane mi se pare descalificant. Mi se pare mult mai interesant demersul facut de budism, care ne propune o viziune cu totul diferita de alte religii, si anume incercarea de a ne cunoaste mai bine si a intelege ce si de ce trebuie sa ne schimbam , urmarind in fond aceleasi 10 porunci prezente in cele 3 mari religii dominante.

Fenomenal in budism mi se pare punctul de pornire, de referinta: nu este o fiinta superioara, mai puternica, mai inteligenta, de neinteles si de necuprins, in fond, pentru mintea noastra marginita, ci suntem tot noi, dar cu un alt nivel de cunoastere si de intelegere, la care putem accede in timpul vietii !!

3. Oameni nebuni sunt peste tot. A lua interviuri cu diferiti lunatici, sau si mai rau, snapani, ticalosi care profita de o dorinta a oamenilor de a crede intr-o fiinta superioara si de a lua parte la evenimente cu adevarat extraordinare (pana la urma dorinta de aventura…), totul pentru a demonstra ca a crede intr-o religie nu este un lucru bun, mi se pare iarasi o activitate demna de un politician de pe malul Dambovitei si nu de un om care are pretentii de verticalitate si de inteligenta vioaie.

4. Nu poti avea nici o pretentie de la populatie sa isi schimbe opinia dupa acest film, din simplul motiv ca e facut de la bun inceput in bascalie – ia uite cat de destept sunt eu si cat de prosti sunteti voi. Daca pleci din bloc-start cu aceasta atitudine, tot ce vei primi este indiferenta si neincredere, sau si mai rau, niste pumni in cap de la cativa ultra-religiosi.

In schimb montajul nu a fost chiar din cele mai rele – singura chestie care mi-a atras atentia, poate si pentru faptul ca stau de aproape 2 ani in societati musulmane – este faptul ca islamismul este prezentat atat de fals si in aceleasi tipare obosite si grotesti – se uita faptul ca islamismul nu inseamna numai cativa radicalisti, ci chiar promoveaza pacea, egalitatea intre sexe (apropos stiti ca femeia are mai multe drepturi decat barbatul in Coran ?). De aceea cand vad o analiza americana asupra Islamului, intai incerc sa ma documentez sa aflu daca respectivul autor a trait intr-o tara in care exista si alte canale de stiri decat CNN.

Nota 4/10.

Religulous trailer

Am pentru filmografia lui Caranfil o atractie si o dragoste speciala, dat fiind ca este regizorul roman care creaza drame si comedii bazate pe fire epice nedesprinse din epoca comunista. Fiecare film al lui, are drept urmare un suflu nou, o prospetime care va ramanea si peste 20, 30 de ani, cand noile generatii vor fi uitat de mult ce a insemnat comunismul si nu se vor mai regasi in dramele gen 4, 3, 2 sau “Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”. Probabil ca doar “A fost sau n-a fost” o sa ramana tanar, pentru ca are un umor care razbate independent de materialul de dedesubt (revolutia).

Filmul este adaptat dupa intamplari reale – filmul despre Razboiul de Independenta a fost intr-adevar realizat in 1912 si a intampinat greutati din partea companiilor straine care aveau monopol local. Grig (in realitate Aristide Demetriade), personajul complex jucat excelent de Vizante, trebuie sa indure batjocura colegilor pentru ca nu este admis la Actorie, pentru ca este scund, pentru ca este prea tanar pentru a fi regizor, pentru ca nu il asculta nimeni pe platourile de filmare, pentru ca este timid in relatia cu femeile. In acelasi timp ghicim sclipirile de geniu, forta creatoare, hotararea cu care isi urmareste ideile si pariul castigator pe care il face pe cinematografie, intr-o epoca in care teatrul era rege.

Scenariul complex, cu suisuri si coborasuri, cu intrigi dambovitene, cu candoarea Micului Paris, cu o nostalgie greu de infranat pentru vremurile de demult, te tine alert si nu treneaza nici o clipa. Interioarele maiestuoase, art-nouveau, ale caselor, impreuna cu costumele dau o pata de culoare unui Bucuresti pe care greu cei nascuti dupa razboi si-l amintesc doar cu culori de gri, praf de la constructii si in general cu o costumatie muncitoreasca, copiata de la marele popor eliberator din est, acolo de unde rasare Lumina.

Sfarsitul, tragic si dramatic pentru toate personajele, si profetind apocaliptic si soarta cinematografiei romanesti pentru deceniile din comunism nu adumbresc atmosfera vesela, sucara, de joie de vivre, trai larg prezent pe tot parcursul filmului. poate si pentru ca epilogul este de scurta durata, brusc, usor incredibil.

Meritul mare al filmului ramane insa scenariul de 100 de puncte (din 100 disponibile) a lui Caranfil. Povesti din acestea ne lipsesc noua pe ecran. Eu unul m-am saturat sa tot vad drame sociale stigmatizand si jucandu-se cu toate nenorocirile abatute asupra poporului nostru umbrit de soarta. Daaaamn !

Ce m-a impresionat: camera, unghiurile de filmare, muzica!!! Muzica este superba, o sa caut soundrack-ul.
Jocul lui Jamie Foxx, care m-a obisnuit cu performante superbe, intrat acum in pielea unui evreu negru fost drogat, bun prieten cu musulmanul Ali si cu ceilalti prieteni crestini.
Filmul este destul de lung, treneaza pe alocuri, nu se intelege relatia lui Ali cu Africa si in general nu este explicat deloc de ce s-a convertit la Islam. Personal ma asteptam la mai mult substrat psihologic / filozofic decat s-a lasat sa se intrevada din scurtele aparitii ale lui Malcom X. De nota 10 referinta la parerea musulmana a lui Ali in relatie cu familia: trebuia sa ma convertesc la Islam la 50 de ani, pentru ca imi plac prea mult femeile, nu ma pot abtine:-)

Daca vreti o alta fateta a lui Raging Bull si un film mai putin axat pe razbunare si comeback decat Rocky, recomand filmul.

7/10

Un John Turturro spumos, care isi face unghiile cum numai el stie, un Bruce Willis ironic, voit violent, dar numai de fatada, ce mai – cu toane, cu barba de Cat Stevens (nume actual Jusuf Islam) si o prestatie delicioasa de la Michael Wincott in rolul unui regizor alcoolic, punkist care nu doreste sa modifice sfarsitul unui film dezastruos, izbucnind in plans ca un copil mic caruia i se strica jucaria. Toate acestea fac din cele 100 de minute de film o relaxare bine-venita pentru after-work-light-movie-time.

6/10.

Enjoyable, but not different.

Se spune ca pentru a putea privi obiectiv un eveniment trebuie sa lasi ceva timp sa treaca. Nu am fost niciodata de acord, am considerat ca sunt evenimente peste care nu trebuie sa se astearna nici un firicel de praf, care nu trebuie lasate sa se raceasca, totul trebuie trait la acea intensitate maxima pe care o ai doar cand sufletul iti tremura inca de la intamplare.
Vizionarea lui Das Leben der anderen a fost un asemenea moment. Privind in urma, ascultand muzica sublima pe derularea castingului, nu ma intrebam ce ii pot reprosa acestui film, ci in minte era doar intrebarea pe care o ai la capatul fiecarei carti bune: de ce s-a terminat ?
Comunismul, cu ororile lui binecunoscute acum, a facut mii de victime colaterale. Un cunoscut dramaturg est-german, fara o avea in prealabil o virulenta activitate politica anti-comunista, este pus sub urmarire. Evenimentele care se succed, urmarite de catre un agent de securitate, sunt distorsionat prezentate, in favoarea dramaturgului, de catre agent, care realizeaza treptat o alta dimensiune a vietii: dragostea, sinceritatea, devotamentul pana la capat dus de catre sotia lui.

Este un film care m-a rascolit profund, fiind despre viata sub comunism, o tema care m-a pasionat intotdeauna si despre care nu am putut decat sa aflu mai mult din citite decat din traite. Un film la care mi-au dat lacrimile, dar de ciuda, de ciuda ca totul a fost asa de real, atat de adevarat si nimeni nu a fost cu adevarat pedepsit. Scena de la urma, cu fostul ministru al artelor, autor al atator cenzuri si responsabil direct de moartea sotiei lui, umbland nestingherit prin Berlinul de dupa Revolutie, este graitoare pentru a intelege de ce Romania este inca la cheremul unor comunisti care ne rad in nas. Nimeni nu a fost inca judecat si nimeni nu va fi vreodata, pentru ca au fost mult prea multi implicati direct in sistem.

Scenariul este fara cusur, poate si pentru faptul ca a fost rupt din realitate, prelucrat si slefuit la nesfarsit de fiecare drama, stiuta sau nestiuta, din intreaga societate socialista-omunista. Jocul personajelor este total diferit, simtindu-se mana regizorului de la inceput la sfarsit: actorii imbraca total pielea personajelor, incepand de la o expresivitatea agentului Ulrich Muhe aratata la nivelul ochilor pana la miscarile dramaturgului Sebastian Koch. Agentul de securitate Ulrich Muhe (in viata reala el insusi urmarit, iar sotia lui avand dosar de colaborare cu STASI) ne trece prin toata paleta de sentimente, dar totul fiind la nivelul ochilor. Privind in ansamblu, fata lui Muhe seamana cu orice fata a actorilor fetis ai lui Kaurismaki, de un imobilism inspaimantator, dar poate de aceea si mai greu de jucat. Corpul lui este la fel de imobil, iar in cele doua scene umane in care este prezentat – sex cu o prostituata si dialogul cu un copil, este incapabil sa aiba un dinamism relaxat, firesc. Sistemul il apasa, iar pentru a supravietui in sistem trebuie sa te adaptezi, sa fii rigid precum regulile. Orice abatere inseamna privarea de libertate pana la urma.
De cealalta parte, cuplus Koch – Gedech au un joc uman, miscari pline de normalitate, se intind in pat sau se chircesc, depinde mult de starea lor mentala. Sunt liberi sa isi exprime sentimentele, iar faptul ca sotia, actrita principala, nu se uita niciodata direct la personaje este o dovada ca ea resimte cel mai tare presiunea. Dealtfel si sotul ii spune ca ea nu o sa poate renunta niciodata la actorie, fiind dependenta de evadarea din realitate, iar partea de sfarsit a filmului confirma balanta ei firava.

Per total un film emotionant, real, sfasietor. Smulgatorul de inimi, precum ar zice Vian. 10/10. Nu stiu daca am dat vreodata nota asta.

Drama Columbiei si visul american: un film deprimant, in care nici sfarsitul nu ofera speranta. Uneori destinul iti este impotriva si nici macar regizorul nu iti poate oferi o solutie; drama unor fete dintr-un orasel de langa Bogota, care aleg sa castige un ban prin transportarea de droguri in stomac. Una din fete moare iar celelalte 2 raman fara nici un cunoscut in New York, traind cu spaima ca familiilor ramase acasa vor fi omorate de catre traficanti.

Filmul abunda in scene violente si culori negre si nici macar frumusetea gingasa a actritei principale, Catalina Sandino Moreno nu te poate face sa uiti o clipa despre ce se intampla in realitate. Scenariul este frust, cu o povestire banala si lipsita de suspans si asta deriva din faptul ca stim de la bun inceput la ce sa ne asteptam. Aflam din primele momente ca eroina nu isi simte sufletul pereche alaturi (deci se va desparti si va pleca din oras); putin mai tarziu, cand este manipulata facil de catre un cunoscut in a deveni caraus de droguri, realizam ca o sa moara una din prietenele ei.
In plus, nu ai prea multe optiuni in a-ti alege sentimentele vis-a-vis film, atunci cand o fata tanara si fara ajutor este omorata si altele amenintate de catre niste traficanti de droguri, nu ?
Din seria filmelor gen documentar realist, Maria full of grace nu impresioneaza prin regie, ci prin forta subiectului. Personajele joaca bine, camera este purtata de cele mai multe ori pe umar si de aici un sentiment de apropiere a telespectatorului de personaje. Per total un film care ar putea fi distribuit ca parte a unui program sud-american contra traficului de droguri.

6/10

Luni de fiere, luni de soare: Deprimant film, dar mai actual ca niciodata: o introspectie plina de emotie in viata unor fosti angajati pe un santier naval, (inchis din cauza coreenilor), care nu isi pot reface viata. Javier Bardem are aceeasi prezenta uluitoare pe ecran, si este secondat magistral de intreaga echipa, in care l-am remarcat pe Enrique Villén din Crimen ferpecto, spumoasa comedie din 2004.

Culoarea fantastica din santierul naval, care contrasteaza cu depresia din mintile personajelor. Diminetile de luni, cu soare jucaus contrastand cu becul din toaleta barului, programat sa se stinga automat. Copii care apar in film, in contrast cu vietile sfarsite si fara rost ale celor 5, ramasi 4. Persistenta lui Lino in dezacord cu acceptarea pasiva a lui Santa. Calmul australian in contrast cu vivacitatea si nervozitatea spaniolilor. Si sa nu uitam, Spania anilor 2000 era in plin boom economic, mii de romani emigrau catre noul El Dorado al Europei.

Un film care te readuce cu picoarele pe pamant, care iti arata fata sordida a batranetii singuratice, care iti reaminteste ca trebuie sa iti pese de cel de langa tine in orice situatie ai fi. Un film care, in acelasi timp, exulta a joie de vivre, Santa spargand un al doilea felinar dupa ce pe primul a simtit ca l-a platit nevinovat fiind. Tot el mancand branza elvetiana si imbogatind germana helveta cu noul “Imi pare bine sa te cunosc” aka “Sprengler”.

9/10

Mai tineti minte caricatura dinainte de 1989, parca era a lui Mihai Stanescu, in care era vorba de anul 2050 si pe ecrane rula Rocky 567 ? Cam asa m-am simtit si eu in aceste 75 de minute, in care Rambo, imbatranit si retras in Thailanda, este un pasnic vanator de cobre, pana cand este miscat de fervoarea religioasa a unei secte din … US si accepta sa ii conduca cu barca pana in Burma. In Burma, dupa cum se stie, este razboi de cateva zeci de ani, cu junta militara care omoara cam tot ce sta in cale. Restul filmului banuiesc ca este clar.

Nici nu stiu sigur de ce m-am uitat la acest film. Poate in virtutea inertiei, poate o nostalgie mi-a luat mintile (temporar sper, insa) si m-a readus in vremea copilariei, in care procopsiti cu un proaspat video, ai mei faceau rost de casete care mai de care mai ciudate – va mai aduceti aminte de celebrele filme cu Chuck Norris ?

Stallone joaca identic in acest film cu alti Stalloni din celelalte Rambo-uri. Singurul lucru notabil a fost ca nu am mai observat acel tic al lui, care ii deforma buza in jos atunci cand vorbea. Era semnul lui distinct si mi-am simtit violat spatiul stallonian din cerebel.
Noul Rambo are inca cosmaruri cu fostul lui sef, poate alerga prin padure mai repede decat potarnichile si are aceeasi dexteritate de a trage cu arcul si cu pusca de parca nu ar fi renuntat la acest sport de cativa zeci de ani buni. Nu-i bai, ca si ultimul Indiana Jones este la fel de sprintar, iar filmul la fel de insipid. Dar pana la urma, ce te poti astepta de la actiune de dragul actiunii ?

4/10

Oh my God, how lame can you get ? Clive Owen, actor pentru care aveam tot respectul (Sin City, Closer, chiar daca Children of men mi s-a parut mega-tampeu) joaca in acest thriller de actiune, in care personajul lui devine pe rand Mr. Smith, Rambo, Terminator, Robocop, totul terminand cu un orgasm rasunator intr-un tanc.
La cat de mult luat la misto rezisti ? La foarte mult, daca ai un acut simt autocritic. La cat de mult luat la misto ai rezista ? La foarte putin, daca e sa fie cu optiune deschisa. Si totusi, Clive se pare ca insista in acest film sa omoare unul dupa altul, mai mai ca in Biciul fermecat de pe vremea bunicii, cand stateam in cinematograful din Covasna si ma uitam la filme cu ninja.
Ca o ironie a sortii, acum sunt intr-o tara in care toate femeile arata ca ninjele

Recomandare: lasati DVD / CD -ul in cutie si faceti-l cadou sefului, sa isi destinda neuronul.