Cinicul a fost băiat de gaşcă şi m-a luat cu el la anvanpremiera filmului Thor – poveste tipică Marvel Comics:  grămadă de super eroi care au super puteri se bat între ei. Nicio surpriză aici, dacă ai venit la aşa film, cam ştii la ce să te aştepţi.

Zeităţile vikinge sunt de fapt personaje reale iar Asgard (Olimpul mitologiei nordice) este un oraş situat cumva în spaţiul cosmic. Thor încalcă porunca expresă a regelui de a nu provoca un război cu Giganţii Gheţii. Regele drept pedeapsă îl exilează pe Pământ şi astfel zeul ajunge undeva în New Mexico. Desigur că în orice basm hollywoodian care se respectă, în tot universul, pardon în toate universurile, se vorbeşte engleza.

Nu sunt mare fan al genului, din punctul meu de vedere filmele astea se împart în două categorii: cele care se iau prea în serios, dramă, sentiment şi tragedie amestecate cu urmăriri, bătăi, plânsete ca de exemplu Hulk sau Superman şi cele care pe lângă lupte explozii şi superputeri au totuşi prezenţa de spirit de a te delecta şi cu ceva umor, cum ar fi primul Iron Man. Sau Thor.

Distribuţia e bună, Anthony Hopkins este regele Odin, bătrân şi înţelept iar Natalie Portman intră bine în pielea cercetătoarei total dedicată proiectului ei ştiinţific. Kat Dennings pare un pic nedreptăţită într-un rol secundar care face doar comic relief. I mean she’s a hottie after all. Glumeţul haios parcă era un grăsun de obicei.

Şi desigur, pentru prima oară în rol principal într-o producţie mare îl vedem pe australianul Chris Hemsworth jucându-l pe Thor. Tipul are câteva calităţi esenţiale pentru un astfel de rol: 1,91 înălţime, pectorali imenşi, abdomen perfect şi în plus e blond cu ochi albaştri şi are o făţucă draguţă. Fetele târâte de prietenii lor la un film Marvel nu se vor plictisi prea rău de astă dată.
Pe deasupra individul este un actor ok.

On a more technical note: gee Hollywood executives, really? Încă un film cu un 3D care reuşeşte doar să enerveze? I mean singurele dăţi când 3D-ul face ceva bun în filmul ăsta este atunci când devine suficient de discret încât să poţi uita de el.

Avem ici şi colo cazuri în care efectul 3D este pronunţat dar asta înseamnă două cadre suprapuse gen uite aici în faţă e stâlpul ăsta şi acolo în spate toate celelalte chestii. Pff. În rest, dublarea imaginii, perspective distorsionate şi Natalie Portman scoasă uneori cu capul cam ţuguiat. Mersi. Aţi făcut o treabă super. Abia aştept să iasă pe blu-ray ca să îl văd şi eu în 2D pe plasma mea care oricum are o imagine mai clară chiar decât IMAX-ul lor.

Nu glumesc. Habar n-am ce fac băieţii ăştia de la Hollywood dar zău dacă nu până şi la IMAX ai o imagine mai moale, mai lipsită de definiţe decât un blu-ray văzut pe un TV bun.

Panoramările largi ale Asgardului sunt o problemă şi la varianta 2D sunt sigur, la 24 de cadre pe secundă asta e tot ce se poate. Sunt convins că o plasmă la 600Hz le rezolvă mai bine.

Summer flick distractiv, la categoria “acţiune, Marvel, hai să nu avem mari pretenţii” cred că se situează mai degrabă în partea de sus a clasamentului. Încercaţi să mergeţi la varianta 2D totuşi.

Acest articol a apărut şi pe http://hdgadget.ro/

Poate numele Nia Vardalos nu va spune nimic dar sigur o stiti. Va amintiti personajul principal din My Big Fat Greek Wedding? Ea este.

Georgia (Nia Vardalos) este o americanca venita in Grecia ca profesoara de istorie insa in urma unor reduceri de posturi ea ajunge sa lucreze ca ghid turistic. O asemenea slujba este desigur suficient de mult sub nivelul ei de asteptari incat sa fie profund nemultumita. Are insa  nevoie de un venit pana isi va gasi o catedra la care sa predea undeva in tara ei de bastina.

Nimic nu pare sa ii mearga bine. Nu are un iubit, colegul ei Big Al (Harland Williams) ii face zile fripte pasandu-i ei cei mai uraciosi turisti si autocarul fara aer conditionat, atitudinea in general delasatoare a grecilor o enerveaza iar lipsa de interes real fara de istoria antica de care dau dovada turistii veniti sa viziteze Parthenonul adauga si mai multa greutate la desaga ei de nemultumiri.

Dar tocmai cand parea ca atinsese punctul cel mai de jos, ajunge sa se imprietenasca cu cativa dintre turistii americani carora trebuia sa le arate Grecia si chiar sa traiasca o poveste de dragoste cu soferul autocarului.

Grupul de turisti cu care traieste aceasta experienta este o adunatura de personaje cliseu: americanii obtuzi si ignoranti, australienii betivi, batranii senili si plicticosi, afaceristul care desi aflat in vacanta vorbeste tot timpul la telefon, toti sunt niste fantose reciclate din cartea de aur a retetelor de comedii la mana a saptea.

Cel care ii intinde o mana si o scoate din apatie si inchistare este batranul Irv (Richard Dreyfuss), un vaduv care se credea umorist dar spunea numai bancuri rasuflate.

Dreyfuss care a vazut si zile mai bune creeaza singurul personaj credibil in acest film desi materialul pe care lucreaza este tot un cliseu vechi de cand lumea: batranul intelept care le stie pe toate si o ajuta cu cate un sfat pe tanara aflata in criza.

Nia Vardalos nu ne arata nimic din calitatile care au facut-o atat de populara in My Big Fat Greek Wedding. Atunci era mai durdulie, mai putin aranajata si parca se si uita un pic chioras insa facea un rol extraordinar. Tocmai faptul ca nu arata deloc ca o diva conventionala de comedie romantica hollywoodiana a fost ceea ce a dat farmec personajului si a contribuit mult la succesul filmului.

Acum cu un corp bine lucrat, aratand foarte bine la 46 de ani, perfect machiata in orice cadru si cu un zambet fixat pe fata menit sa scoata in evidenta niste dinti atat de sclipitori ca iti vine sa iti pui ochelarii de soare ca sa nu te orbeasca, pare mai degraba ca face reclama la vreun sapun decat ca joaca un rol.

Ce-i drept nu mai este ca in 2002 doar o actrita de care nu stia nimeni si care isi permitea sa nu se ia prea tare in serios, acum este un star si se cuvine sa se prezinte ca atare. Ca sa vezi ce inseamna sa fii victima succesului.

Actorul grec Alexis Georgoulis este soferul de autocar care nu vorbea niciodata nimic si era atat de barbos si de pletos incat speria pe toata lumea. Treptat se domesticeste, se barbiereste si ce iese la lumina este un tip aratos si muschiulos de care Georgia se indragosteste. Problema e ca individul cu cat devine mai spilcuit cu atat mai mult incepe sa arate ca un gigolo.

Discursul cu care o cucereste pe Georgia este de un penibil aparte: aflati pe o faleza inalta si privind marea el face o comparatie intre a conduce autocarul si a dirija o orchestra ceea ce se pare ca are succes maxim la profesoara de istorie antica.

Ati ghicit: adevarata vedeta a showului este scenaristul Mike Reiss care pare sa fi produs o poveste atat de proasta incat te face sa te intrebi cum de Nia Vardalos  – care este nu numai starul ci si autoarea lui My Big Fat Greek Wedding – a acceptat sa joace intr-un asemenea film.

3.

In primele doua minute din film Murphy se lupta sa obtina o paturica in timp ce este evacuat cu forta dintr-o  casa. Ajuns afara pe gazon striga cu disperare in glas: I want my goo-gaa! Give me my goo-gaa!

Pentru mine a fost suficient ca sa imi faca pofta de inca un Eddie Show. Acest tip parea foarte serios in legatura cu goo-gaa lui.

Imagine That este o comedie de familie si nu sunt mare fan al genului dar nu pot sa-i rezist lui Eddie Murphy. Chiar daca filmul ar fi incredibil de prost, cum a fost cazul cu  Norbit.

Evan Danielson (Eddie Murphy) este consultant in domeniul investitiilor. Pasul urmator in cariera lui de succes este periclitat de prezenta in companie a unui rival. Johhny Whitefeather – Johhny Pana Alba (Thomas Haden Church) este de origine amerindiana si pare sa atraga investitori printr-o metoda ne-ortodoxa.  In intalnirile cu clientii foloseste prezentari in care graficele sunt suprapuse peste imagini cu caderi de apa si cu pasari zburand, inlocuieste jargonul tehnic cu zicale din folclor si cu parabole cu animale, poarta o pana alba in par si nu ezita sa ii convoace pe toti cei dintr-o sedinta la un dans tribal.

Danielson este divortat, concentrat exclusiv pe cariera si indatoririle de tata ii sunt o corvoada. Lucrurile se schimba insa cand este fortat de fosta sotie sa aiba grija pentru cateva zile de fiica lui in varsta de 7 ani. Este nevoit sa o ia cu el la birou unde Olivia (Yara Shahidi) ii coloreaza si decupeaza mapa de prezentare cu care trebuia sa mearga intr-o intalnire importanta. Ajuns la intalnire in intarziere si nepregatit, il vede pe Pana Alba  facandu-si numarul de shaman in incercarea de a-i fura clientii . Pentru el asta e picatura care umple paharul asa ca decide ad-hoc sa vina si el cu un spectacol pe masura: isi improvizeaza analiza financiara pornind de la desenele pe care Olivia le facuse pe paginile prezentarii lui.

Convins ca prestatiei din acea intalnire nu-i poate urma decat concedierea, Danielson nu este deloc surprins sa fie chemat mai tarziu in biroul sefului. Acesta insa voia doar sa il felicite. Ponturile oferite mai devreme erau geniale.

Se dovedeste ca desenele fiicei lui reprezentau sfaturi date de prietenele ei imaginare. Olivia putea vorbi cu ele folosindu-se de o paturica mica pe care si-o pune pe cap si pe care o numeste goo-gaa. Marele consultant financiar ajunge astfel dependent de ponturile care se dovedesc foarte corecte ale printeselor din lumea imaginara a Oliviei si indirect de goo-gaa, paturica prin intermediul careia le putea contacta.

Dincolo de momentele de comedie bufa, acesta este un film despre relatia tata fiica. Un om total absorbit de cariera si initial nepriceput in a fi parinte reuseste sa relationeze cu copilul lui si sa atinga acel nivel la care tatal si fiica pot avea momente in care amandoi se simt fericiti petrecandu-si timpul impreuna.

Yara Shahidi pentru care acest rol reprezinta debutul joaca direct, cu curaj si fara afectarea de care multi actori copii dau dovada incercand sa ne convinga de cat de draguti sunt.

Pentru Murphy episodul in care Danielson improvizeaza o analiza financiara pe marginea desenelor fiicei lui reprezinta ocazia de a isi face numarul de comediant magistral. Tipul asta poate sa faca super show de comedie dintr-o scena care cu un alt actor nu ar fi avut nimic deosebit.

Scenariul are o problema in relatie cu audienta pe care o vizeaza. Intriga care evolueaza in jurul carierei de analist financiar a tatalui poate fi dificila pentru copii insa prea superficiala pentru adulti.

Totusi Eddy Murphy alaturi de Yara Shahidi sunt suficient de amuzanti ca sa faca din acest film o experienta placuta pentru toata familia.

7.

Ea e gazda la un han, el e singurul oaspete in acel weekend. Cei doi petrec tot acest timp impreuna. Povestile vietilor lor si contextul in care ajung sa se cunoasca sunt doar un pretext pentru scene siropoase: cina cu lumanari, plimbari pe plaja, furtuna care cauzeaza o pana de curent, o sperie pe ea si o lasa dezarmata. Si multe oftaturi atatate si priviri languroase.

E un film prost? Ei bine dati leului partea lui. Acesti oameni de la Hollywood reusesc cumva sa faca chiar si filmele proaste in asa fel incat oricine sa gaseasca si ceva placut in ele.

E si cazul Noptilor in Rodhante unde chiar daca multora povestea li se va parea un cliseu uzat, totusi nu putem sa nu admiram prestatia Dianei Lane.

Aceasta actrita stie sa joace o femeie indragostita. Cum e posibil ca din expresia fetei, din privire si din limbajul trupului sa poti spune atatea?  E suficient sa o vezi ca sa ii intelegi situatia si simtamintele. Vedem in gesturi, expresii si miscari ca este o femeie loiala a carei incredere si dragoste au fost inselate. Vedem din cum se poarta cu acest barbat pe care abia l-a cuoscut si pe care il place ca trece cu greu peste despartire si ca ii vine foarte greu sa inceapa o noua relatie. Dar vedem si ca dincolo de aceasta retinere si tristete se afla o femeie pasionala care tine inchisa in ea o bogatie de simtaminte si de trairi.

Si daca asta nu te impresioneaza, tot te vei putea distra urmarindu-l pe Richard Gere care poate a trecut de varsta cand juca un playboy si care poate aici nu exceleaza  dar totusi arata bine si isi face treaba suficient cat sa dea viata acestui personaj sigur pe el dar framantat de vinovatie.

Daca toate astea ti se par prea siropoase si plictisitoare, stai si uita-te pur si simplu la imagini. Din punct de vedere vizual acest film este o desfatare. Simpla urmarire a cadrelor superbe cu vila albastra de pe malul marii si cu interioarele de un design prefect, vor avea un efect de relaxare.

Totusi oricat am lauda perfectiunea productiei acesta ramane un film romantic mediocru care recurge la cele mai obosite tertipuri pentru a oferi doamnelor scene de telenovela lacrimogena.

5.

Parerea lui Zeeny aici.

Intotdeauna privesc cu suspiciune acuza cum ca un film/o carte/ o muzica sunt ne-originale. Vad de multe ori remarci de genul: da, actorii sunt ok, regia e grozava dar povestea nu este originala. The Proposal nu este vazut cu ochi buni si principala acuza este lispa de originalitate.
Ce inseamna de fapt a fi original? Orice film politist este despre un criminal care va face o crima si un politist care in final il va prinde. Sigur, veti spune, orice film politist este despre o crima si orice comedie romantica este despre o poveste de dragoste dar diferenta o face cum are loc crima si cum este prins raufacatorul sau cum se petrece povestea de dragoste.

Problema este ca s-au scris atatea carti si s-au facut atatea filme incat sa vii cu o poveste originala devine tot mai mult o provocare. Daca consideram orice povestire pe o tema data drept ecuatie  si tratam fiecare personaj si actiune ca pe o variabila, vedem ca exista un numar limitat de combinatii. Sa luam o comedie romantica. Este despre o poveste de dragoste: intre – un barbat si o femeie, doi barbati, doua femei. (Nu am vazut explorata inca decat una din aceste optiuni deci inca mai este loc ). Unul din parteneri este mai in varsta, ambii au aceeasi varsta. Au/nu au acelasi statut social. Se indragostesc/nu se indragostesc la prima vedere. Raman/nu raman impreuna. Au parte de nunta la biserica/in parc/pe malul marii/ intr-un palat de gheata/pe luna/intr-o alta dimensiune…hei, cred ca sunt si aspecte asupra carora numarul de optiuni este nelimitat.

Ce incerc sa sustin este ca originalitatea este supraevaluata. Valoarea oricarei opere epice vine mai degraba din felul cum spune povestea decat din ce poveste spune.

Luati in considerare filmul The Proposal. Margaret Tate (Sandra Bullock) este editor sef si este maritata cu locul de munca.
Apreciata de superiori si urata de colegi, Margaret este tipul clasic de scorpie neamblanzita. (hmm, neoriginal – vezi Shakespeare).

Andrew Paxton (Ryan Reynolds) este asistentul ei si scorpia nu se retine in a-l umili si a-l abuza de cate ori i se iveste ocazia. El rezista de 3 ani in pozitia asta doar pentru ca isi doreste foarte mult sa devina editor la randul lui.
Stop cadru: a fost suficient sa vedem 3 minute ca sa devina clar despre ce e vorba in acest film. Cand avem un el si o ea care la inceput se urasc legea de fier a povestilor de dragoste spune ca cei doi sfarsesc impreuna.
Ok, ati ghicit. Nimic original. Puteti pleca acasa. Sau puteti ramane sa va lasati purtati de poveste si sa va distrati cu o comedie romantica reconfortanta. Si nu va va parea rau.

Margaret este canadianca si lucreaza in SUA avand o viza provizorie care ii expira . Fiindca neglizeaza sa si-o innoiasca se vede pusa in fata deportarii iminente. Asta ar insemna pierderea slujbei ceea ce este inacceptabil asa ca vine pe loc cu o solutie: se va casatori cu un cetatean SUA. Cel mai la indemana este desigur asistentul ei Andrew pe care nu se sfieste sa il ameninte cu ruinarea carierei de editor in cazul unui refuz. Intre cei doi are loc o negociere si pentru weekend merg la parintii lui pentru a-si anunta casatoria.

Sandra Bullock este o actrita care in anumite roluri este foarte potrivita iar acesta este unul din ele. Este buna jucand scorpia si reuseste totodata sa faca credibila schimbarea in iubitica blanda.
Reynolds arata ca este un actor bun. L-am vazut prima oara in 2002 in Van Wilder si inca de atunci mi-a placut. Face un Andrew Paxton autentic ca asistent supus nu din slabiciune de caracter ci din perseverenta de a-si urmari visul.
Betty White, la 87 de ani, in rolul bunicii lui Andrew adauga sare si piper multor din scene. Ea este batrana care isi permite sa spuna si sa faca tot felul de lucruri care altora nu le-ar fi fost tolerate cum ar fi sa mimeze un atac de cord ca poata deturna salvarea pentru a-l duce pe Andrew sa o recupereze pe Margaret de la aeroport.

Buna parte din film se petrece intr-o Alaska care arata cam suspect de bine. Daca undeva in Alaska ar exista asemenea orasele pe malul marii cu siguranta localnicii s-ar fi lasat de pescuit si s-ar fi apucat de turism.

Daca vreti sa va relaxati intr-o seara cu o comedie romantica amuzanta si bine facuta va recomand The Proposal.

8.

Il vedem pe acest individ la ghiseu, incercand sa obtina informatii, aplecandu-se mult ca sa poata vorbi prin foarte mica deschizatura aflata in partea de jos a peretelui de sticla groasa. Persoana de dincolo, impasibila, nu poate fi de niciun ajutor. Nu pentru ca nu ar vrea sa o faca, pur si simplu nu poate face nimic. Monstruoasa masinarie a administratiei de stat este in asa fel articulata incat uneori oamenii se gasesc neputinciosi in fata unui ghiseu la care functionarul  poate doar sa le arate un poster de pe perete cu un numar de telefon la care nu ai decat sa suni si sa faci o sesizare.

Pentru prima oara vad un film americanesc in care  administratia SUA este  zugravita atat de defavorabil incat imi vine sa zic: asta parca se intampla in Romania! Ei bine in SUA nu e chiar ca in Romania. Este o mare diferenta intre cum trateaza administratia americana proprii cetateni si cum trateaza imigrantii ilegali.
Asemanarea cu Romania devine frapanta doar daca comparam cum se raporteaza administratia de stat americana fata de  imigrantii ilegali cu felul cum  isi trateaza administratia romaneasca proprii cetateni.

Walter Vale (Richard Jenkins) este cel mai rau tip de profesor. Genul caruia pur si simplu nu ii pasa. Viata lui este atat de goala de continut si de oameni apropiati incat orice urma de empatie a disparut din sufletul lui. Desi ca profesor universitar are putine indatoriri carora nu li se poate eschiva, la un moment dat este nevoit sa mearga la New York pentru a participa la o conferinta.

Pentru perioada prelegerilor va sta in apartamentul pe care il tine in Manhattan de pe vremea cand locuia acolo cu sotia lui. Numai ca odata ajuns la apartament constata cu stupoare ca cineva este inauntru. Locatarii inoportuni sunt un cuplu de  tineri care se pare ca stateau acolo de doua luni. Acestia inchiriasera apartamentul de la un escroc pe care il credeau proprietarul de drept.
Cei doi tineri incep sa-si stranga lucrurile cu intentia de a parasi apartamentul imediat. Walter- odata socul intial trecut, se hotaraste sa le propuna sa ramana cu el cateva zile pana cand isi gasesc o alta locuinta.

Tarek (Haaz Sleiman) din Syria canta in cluburi la toba africana  iar prietena lui Zainab (Danai Gurira) din Senegal vinde pe strada bijuterii afro facute de ea. Amandoi sunt imigranti ilegali in SUA.
Ceea ce parea o intamplare nefericita  care ar fi trebuit sa sfarseasca la politie este de fapt inceputul unei improbabile prietenii intre cuplul de tineri si batranul profesor universitar.

The Visitor este despre revenirea la viata a unui om  care la batranete ajunsese la o impietrire sufleteasca aproape inumana. Jenkins reuseste sa exprime extraordinar de bine transformarea  profesorului care gaseste puterea de a iesi din viata de singuratate treptat regasind compasiunea, dorinta de a explora lucruri noi si chiar dragostea.
Filmul este insa si despre conditia imigrantului care lasa in urma un trai fara viitor in tara de bastina si soseste in SUA plin de bune intentii si de dorinta reala de a face ceva bun cu viata lui. Numai ca ajuns aici are de-a face cu fata neprietenoasa a unei administratii de stat post 9/11, paranoica si gata sa vada teroristi exact acolo unde acestia nu sunt.

Acesta nu este un film politic. Este doar un film despre vietile unor oameni simpli care isi doresc sa traiasca in America. Insa intre atatea filme partizane aparute in ultimii ani – care nu conving de nimic, The Visitor cred ca este cel mai antirepublican film pe care l-am vazut.
Exista o scena memorabila in care tanara senegaleza si mama prietenului ei, impreuna cu Walter merg cu feribotul inspre Staten Island. Bucuria sincera cu care tanara senegaleza arata landmark-urile new-yorkeze spune mai mult decat oricate cuvinte despre ce este in sufletul acestor oameni veniti din nu conteaza ce tara sa traiasca in SUA.
America este a lor la fel de mult cat este a celor nascuti acolo. Pentru ca America nu este un teritoriu pe harta. Este o stare de spirit. Este crezul ca orice om bine intentionat si muncitor poate avea o sansa.

9.

Regia: Jonas Pate. Scenariu: Thomas Moffett. Actori: Kevin Spacey, Mark Webber, Dallas Roberts, Robin Williams.

Henry Carter (Kevin Spacey) este un psihoterapeut de vedete hollywoodiene care nu reuseste sa faca fata realitatii ca sotia sa s-a sinucis. Un psihanalist in depresie. Vedeti ironia. Dar aceasta nu este o comedie, este o drama care porneste de la povestea psihoterapeutului si a pacientilor lui pentru a ne deschide o fereastra inspre vietile unor vedete  de la Hollywood si a celor care lucreaza in industria filmului.

Toti sunt mai mult sau mai putin nefericiti, chiar depresivi sau sufera de manii, fobii, ceea ce pentru unul ca mine traind pe malul Dambovitei poate fi un pic dificil de inteles. Pana la urma in afara de doua personaje care trec printr-o tragedie reala – pierderea sotiei respectiv a mamei – ceilalti nu par sa aiba prea multe motive de nemultumire. Fericirea e o traire subiectiva desigur si pot intelege ca nu e suficient sa fii milionar in Los Angeles ca sa te simti minunat dar rolul filmului ar fi sa ne arate de ce vietile acestor oameni sunt mizerabile.

Hollywood este desigur o lume a concurentei acerbe, a increderii inselate si a injunghiatului pe la spate  dar pare sa fie si locul in care toate astea nu sunt vazute drept pacate capitale. Prietenul tau iti fura dosarul unei  paciente, un scenarist aspirant urmareste si manipuleaza o adolescenta in cautarea unei surse de inspiratie. Well, just te usual. Cata vreme avem ceva de castigat, ne certam un pic si ne impacam caci nu ar fi productiv sa ne taiem legaturile cu ceilalti.

Cultura  nord americana, stim asta, este chintesenta pragmatismului si a orientarii catre rezultate. Americanii sunt oamenii lui “pot sa fac”.
Constat vazand acest film ca in mod surprinzator asta nu devine atat de evident atunci cand citesti biografia lui Warren Buffet sau a lui Donald Trump ca atunci cand vezi  descrierea modului cum oamenii de acolo cauta sa faca fata nefericirii.

Esti in doliu, fa un tratament! Noi cei apropiati tie ne vom aduna intr-o seara si iti vom spune ca tinem la tine si ca vrem sa te internam la dezintoxicare.  Ai niste fobii groaznice cum ca un asteroid  o sa distruga pamantul sau ca vei muri din cauza germenilor? Mergi la psihanalist, fa sport, continua sa produci filme de sute de milioane de dolari si nu inceta sa fii – in buna traditie hollywoodiana -  cel mai mare nemernic cu toti subordonatii tai.
Esti un psihoterapeut depresiv? In afara de faptul ca te-ai apucat de fumat jointuri si ca nu te barbieresti, in general bussinesul vindecarii altora de depresie pare sa mearga bine.

Spacey este un pic prea convingator in rol de depresiv. La un moment dat cineva din film ii spune: “fata ta arata de parca a fost calcata de tren” si este genul de replica care pare firesc sa  fie adresata personajului nefericit care nu poate dormi cu gandul la moartea sotiei. Numai ca fata lui chiar arata de parca a fost calcata de tren.

Jocul tuturor actorilor este minimalist, in ton cu intreaga atmosfera data de scenariu si de modul cum povestea ne este “spusa”.

Cu greu ar putea cineva afirma ca acesta este un film bun. Dar cumva este instructiv sa vezi cum lupta cu depresia unii oameni din LA – California. Sau cel putin perceptia autorului in legatura cu asta.

Acest film ar putea avea ca subtitlu :”E ok sa fii cat de depresiv vrei atata vreme cat nu iti afecteaza incasarile”.

6.

Anii 60 au fost era rebeliunii impotriva moravurilor invechite.

Era atat de simplu cata vreme dusmanul avea un chip. Statul, scoala, parintii, sefii, cineva anume iti spunea  cum sa te tunzi, cum sa te imbraci, cum sa  vorbesti si in general cum sa iti traiesti viata.

Din prezentul nostru in care nimeni nu iti mai impune o uniforma dar totusi cumva ajungi intr-un final sa cazi victima conformismului, nu pot sa nu simt  nostalgie fata de vremurile in care sa fii tanar si sa decizi ca vrei sa traiesti ALTFEL te facea sa fii parte a unui fenomen extraordinar.

Unii au spus ca The Boat That Rocked este un film cu un scenariu nu foarte focusat care se pierde in episoade ba de comedie ba de descriere naturalista si cu o regie nu tocmai stralucitoare desi vine din partea lui Richard Curtis – regele comediei britanice (remember Love Actually?) dar pentru mine nimic din toate astea nu conteaza.

Acest film este despre Rock’n’ Roll si despre THE SIXITES si e cam imposibil sa nu fii bestial cand abordezi un asemenea subiect.

Veti vedea in film un tip care risca sa se inece numai ca sa poata salva un disc.
Greu de crezut acum in epoca broadband-ului cand orice muzica e la cateva click-uri distanta si cand singura restrictie cu privire la ce si cata muzica asculti este timpul pe care esti dispus sa il acorzi acestei preocupari dar a fost o vreme in care sa detii un anumit album insemna enorm.

Cei suficient de batrani ca sa fi prins adolescenta la inceputul anilor 90 cu siguranta isi amintesc de acea perioada in care in Romania pentru prima oara la radio se difuza pop si rock si cand tinerii incepeau sa aiba cu adevarat acces la muzica.

Atunci au aparut si la noi fanii, fan cluburile, tinerii pentru care muzica era atat de importanta incat definea felul cum te imbracai si grupul  de care apartineai. Atunci pentru foarte multi muzica insemna mult mai mult decat ceva de ascultat in surdina in timp ce lucrezi sau ceva ce iti tine de urat la radio in drum spre serviciu sau ceva pe care dansezi la chefuri. Atunci muzica era despre cine esti, despre cum vezi viata si despre in ce crezi. Daca ati avut privilegiul sa fi trait asa ceva puteti intelege ce a insemnat rock-ul anilor 60 pentru tinerii de atunci.

Acest film este despre rebeliunea impotriva sistemului, impotriva reglementarilor, a regulior, a unui mod de viata invechit care presupunea ca trebuie sa faci lucrurile doar cum se cuvine. Este un film despre un post de radio pirat care emitea in Anglia anilor 60. Este un film despre Rock’n'Roll.

10.

“you got to swim to bang her, you know that”

Sunt aproape mereu bulversat de aceste drame indie care respira un nihilism superficial despre oameni sub limita saraciei, dezorientati, nesociabili, care nu vor reusi sa schimbe nimic vreodata in vietile lor si despre care nu e deloc clar din ce isi trag resursele pentru a merge mai departe. Probabil ca asta reflecta perfect ceea ce li se intampla multora. Dar de la epic astept khatarsisul, nu doar oglindirea lineara. Ca sa poti fi multumit urmarind acest film trebuie sa accepti ca autorul lui “Gigantic” nu-si propune sa arate evolutia unui caracter.

Brian (Paul Dano)  are 28 de ani si face 700 $ pe luna vanzand saltele suedeze. Asta este sub salariul minim pe economie in SUA. Fratii lui, mult mai mari ca varsta, sunt medic respectiv bussinesman. In general toata familia lui pare sa o duca mult mai bine.

De ce se multumeste cu o astfel de viata? Prietenul sau care e doctorand de un anume fel lucreaza intr-un laborator unde face studii despre depresie punand niste cobai in apa in fiecare zi si observand cat de mult acestia cauta sa se salveze inotand si cat dureaza la diverse specimene pana cand se dau batuti. Se pare ca unii soareci pur si simplu renunta mai repede la a mai inota desi nu sunt la limita oboselii.

Analogia este mult prea transparenta si anticlimactica. Daca de la inceput stabilesti ca eroul este pe fond genetic un luzar atunci devine clar ca nu e nimic de facut in legatura cu asta, nu va urma nicio criza revelatoare menita sa produca Schimbarea. Brian este asa cum este, un om fara directie si fara ambitii. Tot ce isi doreste inca de cand era mic este sa infieze un copil chinez. Asta este un pic ciudat, chiar el recunoaste. Si totusi este singurul lucru in legatura cu care reuseste sa fie perseverent.

Interesant este ca odata ce povestea isi omoara orice deschidere si cand deja nu mai ai asteptari la o crestere catre un climax, abia atunci poti observa cu detasare personajele in destinele lor liniare, ca oricare din vietile a 99% din oameni.
Brian pare plat, rigid si de o inteligenta submediocra atunci cand se afla la lucru  discutand cu un client mai infipt. Insa seara intalnindu-se cu noua lui prietena Harriet (Zooey Deschanel) sau mai tarziu impreuna cu tatal ei (John Goodman) il vedem relaxat si facand spirite. Nu e deloc un idiot. Este doar un tip introvertit. Si care nu mai vrea sa inoate.

Harriet este o fata foarte frumoasa dar la fel de apatica. Tatal ei este un milionar excentric si pus pe glume care este transportat prin oras lungit pe spate in portbagajul unui Volvo break spunand ca face asta din cauza durerilor de spate. El isi sustine fiica in mod neconditionat in orice. Numai ca ea incepe sa faca diverse lucruri pentru ca apoi sa abandoneze.

Unele din presonajele secundare au contururi foarte clare altele insa sunt doar prea vag schitate. Mama Harrietei, fratii si prietenul lui Brian par sa existe doar ca sa contribuie prin contrast la definirea rolurilor principale.

Desi filmul ca intreg nu este prea bine inchegat multe din scene luate in sine sunt foarte reusite. Discutiile dinte Brian si iubita lui, purtate aproape in soapta, relaxate, sunt o portretizare excelenta a doi oameni lipsiti de pasiune si cumva sereni in detasarea lor de lume: “Ai lua in considerare sa faci sex cu mine?” il intreaba Harriet la a doua lor intalnire care de fapt are loc in timp ce il duc pe tatal ei la doctor. Ok, raspunde el. “I love him, I guess”, spune ea mai tarziu cand hotararea lui Brian de a infia un copil ii provoaca un molcom atac de panica peste care trece prea usor fara sa para ca a hotarat daca ramane cu el sau pleaca.
Life goes on. “Nimic nu e definitiv, nimic nu e ireparabil” ii spune mama lui Brian Harriettei la sfarsitul filmului.

Daca va plac filmele despre lumea gangsta ghetto, stiti genul, cu pistolari si dealeri de droguri de culoare, in maieu si blugi largi, cu lant gros de gat si mereu cu o arma de mare calibru in mana o sa va distrati de minune uitandu-va la Next Day Air.

Dupa zece minute de vizionare, prima impresie este ca ai norocul sa vezi un film in traditia Pulp Fiction cu gangsteri si dealeri de droguri pitoresti care in timp ce isi deruleaza afacerile gasesc timp sa filozofeze despre sensul vietii. Scenele curgand usor si bine inchegate, jocul ce merge ca uns al actorilor, dau viata unor personaje amuzante si care lasa senzatia de autentic.

Dupa 30-40 de minute devine insa clar ca filmul se bazeaza pe un scenariu mediocru care incepe de nicaieri si duce niciunde. Ceea ce declanseaza cursul evenimentelor  este  faptul ca un lord al drogurilor (Emilio Rivera) livreaza unuia din dealeri prin posta cocaina in valoare de sute de mii de dolari. Acesta este in sine un fapt suficient de iesit din comun incat sa necesite o punere in context. Drogurile nu se trimit de obicei prin posta si daca cineva o face ai fi curios sa afli care este motivul.

Scenariul nu se ocupa insa catusi de putin sa ni-l ofere asa ca povestea ramane cu o gaura mare pe care regia si jocul de calitate al actorilor se straduiesc sa o umple. Si o fac suficient de bine incat sa uiti de lipsa de logica a scenariului lasandu-te furat de fresca reusita a vietii celor trei talhari (Mike Epps, Wood Harris, Omari Hardwick) atat de drogati incat dau o spargere la banca dar uita sa fure banii sau a celor doi angajati la serviciul postal (Donald Faison, Mos Def) care intr-un nor de marihuana manuiesc fara niciun menajament pachetele pe care scrie fragil.  Asta cand nu le desfac ca sa le fure continutul.

Unul din cei doi agenti postali ametit de la jointurile pe care le fuma fara pauza livreaza in mod gresit pachetul cu cocaina celor trei talhari. Destinatarul de drept al pachetului, portoricanul de vizavi (Cisco Reyes), este tot mai panicat ca nu primeste marfa si porneste insotit de iubita lui (Yasmin Deliz) intr-o vanatoare a agentului postal. Expeditorul pachetului afland ca sunt probleme cu livrarea vine insotit de asociatul lui sa regleze conturile. Intre timp talharii peste care a dat norocul fac planuri despre cum sa vanda cadoul neasteptat altor doi dealeri de cocaina.

Nu e deloc usor sa pui intr-un film de 90 de minute cu o poveste complicata – noua personaje care sa fie bine conturate si credibile dar autorii reusesc sa o faca, acesta fiind de altfel principalul atu al filmului.

Cateva cuvinte despre DVD: Imaginea este de o claritate perfecta, fara artefacte sau zgomot, cinematografia de calitate facand sa fie puse in valoare scenele intunecate din interioarele in care se petrecea majoritatea actiunii filmului.
Kudos to Santa Claus for another yet unrealeased DVD.

7.