Timpul foarte limitat de expunere face conversatiile sa fie destul de inguste in ce pot sa acopere. Cateva etichete mai des vehiculate am gasit a fi responsabilitate sociala, comunitate, egalitate, nesupunere civica, libertarianism, ecologie, accesibilitate sociala, toleranta, cosmopolitanism dar in fapt se discuta despre mai multe de atat si despre nimic intr-un mod teribil de convingator. Din fericire, nu avem parte de o introducere in filosofie sau de orice alt puseu cu caracter educativ.

Ar fi multe de spus despre metoda de prezentare aleasa. Camera se misca in ritmul oamenilor dar nu se limiteaza la subiectii principali, surprinzand si trecatori cu aceeasi viteza naturala a miscarii. In plus fata de varietatea vizuala pe care genul acesta de cadre o ofera, scopul este si de a realiza o legatura intre discursul intelectualilor si cetatenii care s-au intamplat sa treaca prin cadru.

Valoarea de satisfactie care deriva din fiecare episod depinde in mod evident de temele abordate si de interesul fiecaruia. Eu am fost atras mai mult de expunerile lui Kwame Anthony Appiah, filosof ghanez care discuta despre cosmopolitanism in timp ce parcurge trasee intr-un terminal al aeroportului si navigheaza prin conceptele care il determina sa declare ca nu ne putem permite retragerea in comunitatea interioara, doar participa la ce se intampla intr-un grup restrans si ca provocarea morala si respponsabilitatea sociala este apartenenta si implicarea civica in viata comuna a grupului extins din care oricum facem parte, fie ca ne dorim sau nu.

Il mai avem pentru mai mult decat doar o pata de culoare si pe bombasticul si controversatul Slavoj Zizek care arunca in aer politicile ecologice actuale in timp ce scormoneste (literalmente) printre resturi abandonate si obiecte refuzate. Apropo de Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema este un documentar esential pentru orice iubitor de filme care doreste sa vada si o alta fata a unor productiilor de referinta, trecuta prin filtrul unui filosof care deconstruieste intr-un mod halucinant scene si situatii aparent fara acute semnificatii vizibile.

Explicatia titlului documentarului lui Astra Taylor o gasim la Socrate: Viata neexaminata nu merita sa fie traita.

Trailer-ul oficial si cele 10 minute de Zizek:

Mai mult decat un colaj al fotografiilor prezentate in expozitie, filmul Ashes and Snow se prezinta intr-o forma care se situeaza pe granita celor doua forme de expresie. Dorind insa sa contrazica chiar si aceasta imprecisa incadrare, productia include un ultim etaj, cel al lirismului poetic, impletind si emotia redata de nararea unor fragmente din scrisorile unui iubit pentru iubita sa, cate una pentru fiecare din cele 365 zile de tacere.

Desi intens vizual, filmul este post procesat in variate tonuri de sepia, culorile mute avand rolul de a cufunda privitorul intr-o lume in care conturile se intrepatrund intre cer, pamant, apa, oameni si animale. Interspatiile dintre elemente care altfel ar fi privite separat, disociativ prin definitie, devin astfel palpabile apropieri. Spinarea unui elefant este la fel de primitoare ca o limba de pamant moale pe care se poate odihni un copil, silueta unui om innotand cu un elefant se confunda in mod fluid cu trompa sau picioarele acestuia, coiotii invartindu-se amenintator in jurul unei femei care danseaza pierduta de realitatea imediata in al sau ritual samanic se pierd in colbul pe care cu totii il ridica in aer.

Filmul se dezvolta ca o evolutie fara greutate, se pluteste in ritmul fluviului, in curgerea dunelor de nisip, in imponderabilitatea scenelor subacvatice iar filonul poetic narativ concentreaza toata miscarea asta, dandu-i si mai multa continuitate.

Fara a fi in vreun fel platforma unui mesaj explicit, filmul impresioneaza prin starea pe care o imprima si nu atat prin continut, oricat de intens vizual si perfect coordonat ar fi el. Finalul se descrie invizibil in inima fiecaruia, cortina ochilor cade peste ultimul cadru dar experienta personala continua. Ultimul episod narativ se desfasoara fara nici un adjuvant vizual, primim doar sensul cuvintelor.

Am vazut filmul de trei ori pe parcursul a tot atator ani. Fiecare vizionare a lui mi-a imprimat o stare de o latenta vecina cu somnul. Iar eu nu adorm la filme. Radiaza o liniste si o impacare care redau o libertate profunda, asimilabila cu siguranta prabusirii in semi-inconstienta.

Nu-i dau nota si nici nu imi dau seama ce tag-uri ar putea sa primeasca. Nu e doar un film si nu ar fi deloc corect sa-i fortez o incadrare.

Cateva fragmente din film amestecate cu alte elemente din expozitie se gasesc mai jos. Mai multe, mult mai multe, sunt de descoperit pe site-ul Ashes and Snow. Merita citit si despre Nomadic Museum, adaptabila structura itineranta care a fost casa proiectului timp de 6 ani (deocamdata). Cel putin declarativ, proiectul nu are nici un final.

Faimosul pianist Orlac isi raneste grav mainile – instrumentele expresiei sale – intr-un accident de tren. Sotia sa, devastata, insista ca o solutie sa fie gasita pentru a-i fi salvate mainile – obiectul obsesiei sale. In cele din urma, printr-o procedura experimentala, lui Orlac ii sunt transplantate mainile unui criminal executat dar si ceva in plus – memoria lor. Spiritul hraneste corpul dar mainile cele noi ale lui Orlac au o viata, o agenda si un spirit propriu. Armonia se rupe brutal iar povestea aluneca violent intr-o lume in care nebunia generata de ruptura dintre psihic si fizic se instaleaza in mintea lui Orlac.

Imaginile obsesive, utilizarea clarobscurului si a temelor imprumutate din psihoanaliza servesc excelent cauzei lui Robert Wiene care este de altfel si regizorul filmului care este etalonul absolut pentru cinematografia expresionista germana – Das Cabinet des Dr. Caligari. Orlac este jucat de Conrad Veidt care imprumuta multe elemente (si bine face ca o face) din transa personajului sau somnambulist jucat in acelasi anterior mentionat film al lui Wiene.

Schisma schizoida este excelent prinsa in dansul miscarilor lui Orlac. Ritmul vietii sale este transpus in gesturi, emotia este exprimata printr-o mobilitate intensa, spatiul este o scena supradimensionata scenografic si este valid pentru a fi utilizat doar in acest rol. Lumina se prabuseste intotdeauna de undeva de sus, strabatand masive ferestre inalte, invadeaza agresiv planul pe care il atinge direct si apoi dispare cu totul lasand un contrast halucinant intre prim-planul scenic si tot ce desfasoara in penumbra. Insa filmul este de fapt tactil inainte de a fi vizual. Povestea se traieste din perspectiva mainilor lui Orlac si a tot ce ating sau nu ating ele. Tot din acest motiv de evocatie extra senzitiva, elementele si temele erotice sunt prezente in conotatii care surprind cel putin din punctul de vedere al perioadei in care s-a turnat filmul.

Soundtrack-ul a fost refacut in 2008 cu ocazia restaurarii peliculei si realizarii transferului digital de catre fundatia Murnau iar violonistul si compozitorul Paul Mercer a facut o treaba excelenta aici, acum filmul se simte si muzical.

8/10. Filmul pierde de la mine un punct pentru ca m-as fi dispensat cu entuziasm de cele cateva cadre fugare de exterior in plina lumina solara si pentru cateva stangacii legate de unghiurile de filmare. Dar nici asta nu l-ar fi facut perfect. Exista filme ale expresionismului german pe care le-am derulat in minte in timp ce priveam Mainile lui Orlac si scriam despre ele si care prin comparatie fac sa-i paleasca atingerea: Anta… Odeli… Ulta…

Trailer-ul oficial al versiunii restaurate:

Filmul se gaseste si pe YouTube integral in 12 bucati dar nu recomand sa-l urmariti de acolo. In afara de artefactele provenite de la compresie, acelasi proces de conversie a ruinat contrastul si in esenta si experienta.

Imi vine greu sa povestesc in romana despre acest film plin de expresii intraductibile si dialoguri savuroase inspirate de filmele Tarantino si Ritchie dar nici nu cred ca e nevoie de prea multe prezentari. Cam stim in ce ne bagam din primele secvente. Ne este rapid servita o secventa introductiva de istorie fictiva a experimentelor militare care au dus la interdictia acestei substante iar apoi avem parte de o desfasurare politista clasica – prajitul principal este prins intr-o poveste politista impreuna cu traficantul lui personal din care nu lipsesc politisti corupti (Rosie Perez, FTW), creiere imprastiate pe pereti, triade, pedichiura japoneza, fose septice pentru locuri de joaca pentru copii si in general o doza excedentara de paranoia generalizata in care se desfasoara de fapt mai toate scenele filmului. Desigur ca e totul exagerat, parafrazand spusele unui personaj, “it’s like killing an unicorn with a bomb”.

7/10 plus 1p pentru referintele la Godspeed You! Black Emperor, Elephant Man si Jude Law, acesta din urma vazut ca o alternativa mai proasta la reincarnare decat ar fi o bila anala.

“Prepare to suck the cock of karma!” Whatever that means. Nici ca s-ar justifica sa aiba prea mult sens ce se intampla in filmul asta, mai toti sunt prajiti non-stop si se simt as rad as God’s vagina.

Exista o fluenta si o cadenta in nebunia asta nedisimulata, avem scene independente care se dezvolta in acelasi timp in acelasi cadru, simtim si viata camerei vintage cu care Don Hertzfeld si-a filmat toate productiile de pana acum, apertura se deschide si se inchide sub ochii privitorului spre lumea lui Bill, populata de istoria sa personala si a celor cu care a intrat in contact mai mult sau mai putin superficial de-a lungul timpului, totul intr-un stil care sare din orice arc logic, sunt idei si episoade disparate care construiesc o imagine a unei existente de o tristete exploziva.

Bill asteapta nimic si o face tot timpul – ca de exemplu in statia de autobuz in care nu soseste nici un autobuz vreodata, langa indicatorul omniprezent in filmele lui Hertzfeld si tipul care aspira pe rand fiecare frunza cazuta pe pavaj, inaintand incet spre Bill, stergandu-l din cvasi-existenta ca pe ceva care nu ar fi trebuit sa fie acolo pentru ca locul lui nu este nicaieri, in fapt.

Narat intr-un ritm alert si continuu de animator, desenat, miscat si fotografiat in lungi sesiuni de lucru, I Am So Proud of You se preteaza unor vizionari repetate, este intens si incarcat, il simt pe Hertzfeld in frenezia lui incercand sa ne spuna totul despre sensul vietii lui Bill, chiar si cand acesta nu exista cu nimic in exterior.

10/10. Daca as tine neaparat sa am un animator preferat, n-as avea nici o ezitare. Va recomand sa puneti mana pe antologia scurt-metrajelor sale din perioada 1995-2005 si sa incarcati un anume extra care contine un time lapse cu animatorul la lucru pentru un proiect mai vechi pe care il puteti vedea aici si aici. Acest “din spatele scenei” este pentru mine mai revelator decat sa-i urmaresc productiile finite.

By the way, pentru cele 22′ de I Am So Proud of You, animatorul a muncit un an si jumatate asumandu-si toate rolurile in pre si post productie.

N-am gasit trailer, n-am gasit nimic. Asta nu inseamna ca ar fi vreun film obscur, a fost la Sundance si a primit review-uri foarte pozitive. La Oscar nu cred ca mai ajunge Hertzfeld a doua oara si asta nu pentru ca nu ar fi facut cumva cel mai bun film de-al sau de pana acum.

Povestea politista nu este cu nimic originala, se incadreaza intr-o structura narativa clasica: cineva dispare, altcineva se avanta sa gaseasca ce s-a pierdut dar fara a recurge la autoritatea formala, pe parcurs mai apar si altii (inclusiv politia), se mai schimba datele problemei si raportul de forte, avem parte si de un rau autentic, sociopat si incapabil sa ofere vreo motivatie pentru faptele sale.

Ce m-a frapat la filmul asta si ce l-a facut memorabil pentru mine e dincolo de scenariul de baza este ca din momentul in care se intra in detalii accentele sunt vizibil deosebite fata de ce m-as fi putut astepta sa gasesc acolo. Tipologiile se opresc acolo unde au inceput si filmul vireaza brusc si fara drept de apel la regulile care pareau prestabilite. Personajele sunt atent dezvoltate iar evolutia lor urmeaza o cale umana, dramatizata intr-un mod credibil. Nimeni nu este doar ce pare a fi, cu exceptia personajului negativ, desigur. Este si singura constanta a filmului, de altfel. Am vazut filmul asta mai mult ca un joc al caracterelor in care totul se leaga – incapacitatea sistemul de a reactiona in fata evidentelor din motive birocratice, actiunea irationala si blocajul mental a personajelor care investigheaza de pe pozitii diferite cazul disparitiei, neatentia, neindemanarea si lipsa de concentrare a celui care este in sine un ucigas in serie. Asistam la o bulversare generala, totul pluteste intr-un aer de improvizatie si insecuritate, povestea se dezvolta din coincidente si diverse tampenii fara sens, nicidecum prin meritul protagonistilor.

Chaser e o anomalie pentru ca nu inspaimanta din perspectiva actiunilor criminalului (asta desi detaliile sunt sinistre dar se pierd intr-o idiotenie comportamentala crasa), nu glorifica procedura politieneasca (e probabil cel mai urat film de politistii sud-coreeni), nu ne prezinta motivatii iesite din comun si nu scoate in evidenta nici o actiune morala sau teribil de originala. Dar exact asta il face in propriul sau context sa functioneze asa de bine.

Mai bine mergeti sa-l vedeti pana cand nu apare remake-ul care de altfel nu are motive sa dezamageasca, cel putin pe hartie. Se va reface echipa DiCaprio / Monahan din The Departed, poate cine stie, il vedem si pe Scorsese in scaunul regizoral.

Ah, si inca ceva. Regizorul sud-corean e la primul lui film. L-a facut deja pe cel mai bun. 10/10.

Abuzul este calea prin care personajul sau principal, barbatul etern imbracat in costum negociaza orice aspect cotidian. Haotic, grobian, sociopat, piroman, traficant de arme, se plaseaza in afara oricarui sistem comunitar. Si totusi, desi il urmarim pentru o vreme in diverse ipostaze cotidiene, in cea mai mare parte a timpului il gasim in intr-un mediu sociabil prin definitie – barul. Si aici, ca si oriunde in alta parte face ce stie mai bine, avem de altfel totul descris in adanci tuse viscerale pentru ca Plympton nu menajeaza cu nimic, dimpotriva.

Ca intr-o razbunare karmica, acest om pierdut si de neregasit se trezeste intr-o dimineata cu o pereche de muguri de aripi de inger. Avem parte in continuare de previzibilul episod al brutalei lupte cu propriul organism. Dar, desigur, nu se poate extirpa ceva ce creste continuu din interior si isi cere drepturile. Modificarile nu sunt doar biologice iar scenariul reuseste sa ne convinga fara a fi in vreun fel moralizator ca radacinile aripilor patrund treptat dar inexorabil si in sufletul personajului. Transformat, acut umanizat, renascut intr-o lume pe care n-o poate intelege, omul nostru in costum este brusc vulnerabil, incapabil sa se apere de exact aceeasi rautate care i-a fost atat de autentica pana de foarte curand si care este ubicua in lumea in care pana de curand traia foarte bine.

Fara a fi neaparat un film cu o agenda, accentele de critica sociala se scurg fluent si continuu, lovesc agresiv si dezumanizeaza complet tot ce ating. O lume stearsa, a culorilor diluate, cu nuante de fundal ce imi amintesc de picturile in praf ale lui Nicolae Comanescu, populata stingher de putine personaje, cu doar cateva exceptii indentificabile pentru ca oamenii lui Plympton poarta ca intotdeauna de altfel, aceleasi costume, uniforma omului modern si in general totul este tras la indigo (pardon, la gri). De altfel, in acest caz, repetitia elementelor grafice nu mi-a parut a fi deloc un artificiu tehnic pentru a scapa mai usor de munca, asa cum se petrec lucrurile in alte filme de animatie.

Avem parte de aceleasi tranzitii halucinante intre cadre cu care ne-a obisnuit Plympton in productiile lui anterioare, pornind de la un element transfigurabil care se rasuceste in oricealtceva iar artificiul acesta tehnic este cu atat convingator in acest film pentru ca se leaga strans de structura narativa. Si tot un trademark al animatorului american, povestea lui nu s-ar spune la fel in lipsa escapismelor suprarealiste desfasurate cu o libertate creativa care aminteste de lumea viselor.

Sound design-ul si musical score-ul reusesc sa umple golul lasat de lipsa cuvintelor iar soundtrack-ul se pliaza si el excelent pe vizual, am recunoscut mai multe song-uri de la Tom Waits (mai precis de pe Alice) si Pink Martini.

9/10, prea nebun si creativ pentru a fi ratat. Ar fi fost 10 daca n-ar fi disparut pe undeva umorul negru cu care Plympton ma obisnuise asa de bine. Filmul nu este insa dark, oscileaza constant intre cele doua extreme (e si mai rau, nu-i asa?) Eu l-am simtit influentat in acest sens (si nu numai) de Brazil si asta n-are cum sa fie deloc rau.

Easter egg: undeva pe un name tag din film apare numele lui Signe Baumane cu care Plympton a lucrat in majoritatea filmelor sale. Din pacate pentru Idiots and Angels si pentru noi, Signe avea alte planuri.

Trailer si alte secvente animate se gasesc pe site-ul oficial aici.

Primul film SF rusesc este profilat pe povestea vremurilor in care este scris scenariul. Incarcat de tensiune “efervescenta”, in miscare continua, cadrele moscovite sunt pline de istoria momentului – refugiati post-conflict, evacuare, ratii, decadere morala si fizica, deriziune umana. Este anul 1921 si perioada noii politici economice leniniste este bine surprinsa, in cam aceleasi nuante in care a lucrat si Gogol in povestirile lui, de exemplu. Ne aflam intr-un cadru istoric de mari “prefaceri” in care strictele principiile comuniste au fost relaxate pentru a revitaliza economia ruseasca de dupa razboi.

Povestea moscovita are o structura complexa narativ si ocupa mare parte din cele 80 de minute ale filmului. Este intens incarcata emotional dar adevarata asteptare nu este cu nimic disimulata, toti ochii sunt pe Marte, actiunea converge implacabil spre planeta rosie, acolo unde regina priveste spre noi. Times Square, Africa nomazilor si a caravanelor, Pantheonul i se desfasoara in fata ochilor prin intermediul telescopului lui Gor. Dar central in aceasta viziune este momentul in care il vede pe Los sarutandu-si sotia, este prim-planul pe care se stabileste de la sine ochiul obiectiv al dispozitivului futurist care ne spioneaza de departe.

Obsesia pentru trairea aceea intens fizica ce nu-i este cu nimic familiara, se instaleaza acolo dar regina nu este singura in asteptarea ei pentru ca inginerul Los viseaza la randul lui ca va reusi sa construiasca o nava spatiala cu care sa ajunga pe Marte, vrajit de magia ascunsa a mesajului radio pe care nu l-a putut descifra dar pe care il stie plasa in spatiu.

Iar cele doua lumi evolueaza sinergic in contrapunct. Lui Marte vertical, escherian, geometric, cu scenografie avantgardista si extravaganta prismatica i se opune Moscova transfigurata, diforma. Cadrele sunt suprapuse antitetic in montaje care din perspectiva tehnica par venite din viitorul cinematografiei europene.

Filmul e mult mai mult decat ce a insemnat el pentru viitor ca influenta indiscutabila pentru productii ca Metropolis sau Flash Gordon. Sta pe picioarele lui foarte bine chiar si dupa 85 de ani. Scenariul adaptat dupa o nuvela de Tolstoi ne da o poveste in care peste abordarea propagandistica se suprapun si aspecte anti-revolutionare. Acestui fapt i se datoreaza si ulterioara decadere din gratiile administratiei comuniste. De fapt asta e si structura intrinseca a filmului, penduleaza vibrant si continuu intre conflictele intrinseci din interiorul ambelor lumi care sunt de fapt trecutul sau respectiv viitorul celeilalte asa cum si descoperim treptat din firul epic.

Despre soundtrack n-ar trebui sa spun nimic dar o sa fac. A doua oara cand am vazut filmul, a fost o versiune alternativa a lui in care intertitlurile si muzica au fost inlocuite. De la tonurile diluate ale lui Stravinski & co. am calcat intr-un decor mai potrivit pentru ritmul filmului, prin muzica lui Philip Glass suprapusa in mod natural si acut peste formele vizuale ale luxuriantei productii cinematografice. Imaginea vibreaza, camera fixa (cum altfel pe atunci?) reproduce minutios detalii si miscare intr-un mod in care doar tehnici moderne ar mai putea acum sa o faca.

Exista si destul de mult umor involuntar sau cel putin asa am perceput eu nuante si evenimente. Calatorii pamanteni descaleca netematori intr-o lume care le deschide perspectiva unei noi revolutii pentru ca “tovarasi martieni, am avut si noi aceeasi situatie” iar solutia a fost, desigur, cea recomandata si in cazul curent – incepem cu o secera si un ciocan iar apoi capetele voastre patrate (literalmente, scenografic vorbind) vor face restul.

Nu va mai aburesc cu detaliile povestii, filmul este destul de incarcat in complexitate si asa, suficient de spus ca are destule intortocheri ca sa ne tina ocupati pana cand vom urca pe firul nevazut in lumea iesita din aceasta lume a reginei Aelita.

8/10

mai jos – prima parte (din 9); vezi restul aici