NY Times movie review :

The relationship between movies and dreams has always been — to borrow a term from psychoanalysis — overdetermined. From its first flickerings around the time Freud was working on “The Interpretation of Dreams,” cinema seemed to replicate the uncanny, image-making power of the mind, much as still photography had in the decades before. And over the course of the 20th century, cinema provided a vast, perpetually replenishing reservoir of raw material for the fantasies of millions of people. Freud believed that dreams were compounded out of the primal matter of the unconscious and the prosaic events of daily life. If he were writing now, he would have to acknowledge that they are also, for many of us, made out of movies….more.

Si o comparatie cam hazardata, dar peste care merita aruncat un ochi din The Guardian:

The release of Inception has triggered a lot of talk – most of it no doubt emanating from the Warner Bros marketing department – that Christopher Nolan has some claim to be considered in the same league as Stanley Kubrick, a cinema legend of unarguable status. Inception is Nolan’s seventh film of a career that includes two Batman movies as well as the widely admired Memento, while Kubrick managed to complete 12 feature films (plus the 72-minute Fear and Loathing, which he suppressed shortly after its release in 1953). Are the two in any way comparable?…more.

Nu tu trailer, nu tu synopsis, nimic. Inspiratie pura. Punct ochit, punct lovit. Asa m-am dus eu sa vad Precious. Stiam doar ca Mo’Nique luase un oscar pentru interpretare feminina, asa ca mi-a dat ghes curiozitatea. Dat fiind ca pana si na’vii luasera o poala de oscaruri, mi-am luat un reper cam naiv.

Si pentru ca mi s-a parut unul dintre cele mai grosolane si mai lipsite de masura filme pe care le-am vazut in ultima vreme, o sa va dau niste spoilere la fel de grosolane si de lipsite de masura. So beware.

Romantismul reciclat in versiune americana creeaza monstri : Precious este o adolescenta obeza si analfabeta, aproape autista, batuta crunt de mama, violata de un Fritzl-dad, cu care are si doi copii, exmatriculata de prea primitorul sistem american si trimisa la o scoala alternativa, unde singurul sprijin este o profesoara lesbiana – solidaritatea minoritatilor hits again. Si dupa ce biata Precious scapa vie din tentativa mamei de a o omori aruncandu-i un televizor cat toate zilele  in  cap  si zdrobindu-i nou-nascutul, ca ultim semn al mantuirii divine, afla ca are SIDA de la tatal care o violase de la 4 ani (sic!). The end.

Culmea este ca toata mizeria asta fals-realista de-mi plangeam mie de mila ca vad asa ceva, este ambalata, ca orice produs comercial sclipitor si sfasietor, in tot felul de brizbizuri : comunicare excelenta intre secventele fruste, de violenta animalica si detalii naturaliste, intense si ascutite, niste pasaje alternativ-onirice fulgurante care compenseaza tensiunea altfel aproape insuportabila (dar suspectez ca tehnica e preluata din Oasis, film pe o tema oarecum asemanatoare, unde gaselnita asta e de capatai) si o retorica foarte misto la Mo’Nique. Zic retorica si nu rol sau personaj, pentru ca e cel mai lipsit de psihologie film pe care l-am vazut de mult timp. Rar vezi o constructie atat de inspaimantator de aberanta si de supraincarcata dramatic.

6 / 10

Pornind de la povestea reala a invaziei unui spital de nebuni, in timpul razboiului ruso-cecen din 1996 din zona de granita Ingusetia, Konchalovsky speculeaza asupra intalnirii omului innebunit de pasiune cu omul innebunit de razboi si asupra unei relatii ciudate in care identitatile se schimba intre ele o data cu planuirea unei nunti inchipuite pe care un cecen hatru si crud o propune unei tinere care canta la armonica.

Tot spitalul, mai zglobiu ca niciodata,  intra in efervescenta evenimentului pe care, in absenta doctorului si a asistentelor care sa-i aduca-n simtiri, fiecare il poate adapta dupa cum il taie capul.

 Si de-aici o viziune baroca despre esentele ascunse ale nebuniei : anarhiste turbate se prind in hora cu artisti de circ in dizgratie, cu falsi designeri de doi lei si cu poeti introvertiti care-si poarta cap d’opera in traista ca melcii in cochilie. Iar atunci cand sarmana falsa mireasa  intreaba daca Dumnezeu chiar va veni sa-i salveze pe toti, un batran cu o ureche insangerata haraie fantomatic :  Care dintre ei? Singurul raspuns este imaginea unui mar perfect verde, pudrat abundent de molozul care-i va acoperi pe toti.

10 / 10 Daca nu-l vedeti, pierdeti unul dintre cele mai tari 5 filme rusesti ever.

De-aici stiti ce se-ntampla - in toata tevatura politica, prietenia se duce de rapa si un singur adevar, crud si ferm, spus de un betiv fiului sau, se mentine sinistru, ca o sperietoare profetica pe dealul unei mahalale sordide : Peste 5 ani, prietenul tau burghez va invata la universitate, iar tu vei spala toalete. Peste 10 ani, prietenul tau va lucra la firma taticului, iar tu vei spala inca toalete. Peste 15 ani, prietenul tau va conduce afacerea tatalui sau. Si tu, ghiceste…Vei spala inca toalete.

Machuca e un film cand lejer, cand incrancenat, partial haios, partial dramatic despre sensul fluctuant al prieteniei dintre copii, care se apropie si se despart, prinsi de-a valma in vartejul unui razboi civil in care se clatina ca orbetii. Un copil-bursuc, Gonzalo Infante, cu pistrui si bine nutrit intra in cardasie cu un prapadit dintr-o mahala, timid si inchis, cu privire dura si catranita inainte de vreme, al carui nume – Machuca -  cu sonoritati de iures scurt, duce cu gandul la repeziciunea cu care sobolanii se inghesuie prin cotloanele cocioabei mizere in care locuieste. Cum s-ar zice, cui i-e scris s-ajunga scai, se usuca repede. Cam la fel se-ntampla si cu filmul: liniar, previzibil, tezist, cam fumat, fara prea mare zvac. Cu toata nota biografica, drama Americii Latine e vazuta nefiltrat si cam simplist.

6.5 / 10

Huit Goya pour Cellule 211, neuf César pour Un prophète. A une semaine d’intervalle, deux films sur l’univers carcéral ont raflé les plus hautes récompenses cinématographiques en Espagne et en France. L’analyse du critique espagnol Angel Quintana.

Les comparaisons sont toujours odieuses - mais, dans le monde du cinéma et de la culture, elles sont inévitables. Surtout quand certains courants souterrains donnent lieu à des concordances thématiques et font que d’étranges liens se tissent entre des cinéastes sans contact direct, entre des filmographies nourries de traditions divergentes.

Quand on voit Un prophète de Jacques Audiard, on ne peut que s’interroger sur ce qui unit ou sépare cet implacable polar français des âpres images ibériques de Cellule 211 de Daniel Monzón [encore inédit en France]. Ces deux films [qui ont tous deux raflé cette année dans leurs respectifs pays les principales récompenses cinématographiques] apparaissent, dans les filmographies de leurs auteurs, comme des œuvres qui puisent dans la tradition du film de genre en cherchant à l’actualiser, à l’inscrire dans les rythmes du nouveau millénaire. Suite…

Mr Werner Herzog

Nu-mi imaginez in rolul lui Don Fitzcarraldo pe altcineva decat pe un Klaus Kinski fetis pentru Herzog, asudand de furie si tiranizat de gandul neimplinirii visului, cu ochi injectati de sange, mistic si impuns de toti diavolii ambitiei, hirsut si cosmaresc, dar desavarsit si eruptiv in pielea misionarului irlandez, ratacit in lumea necivilizatiei. Regia este, pe de alta parte fara cusur, desi jeneaza crusta documentaristica, usor impovaratoare.

La filmele lui Herzog, intervine insa si o problema de gust : nu poti sa inchizi ochii sau sa carcotesti ca filmul nu ar fi construit ireprosabil, ca nu e unitar in idee, dar mie imi displace urmarirea crancena si scrasnita a acestei unice idei, monolitice, chiar daca polizata cu maxima grija si acuratete. Din circuitul asta de tensiune, tipic pangermanic, ideile intotdeauna ies castigatoare in fata omului si a destinului sau firesc, exploatat numai in marja extraordinarului sau a excentrismului.

Sigur, impresioneaza zambetul extatic al voluptoasei Claudia Cardinale, aici sefa de bordel sic, cu fasoane, betivanul incurca-lume Huerequeque, dar filmul neglijeaza personajele si situatiile marunte, omenesti si se duce tintit spre episodul antologic al traversarii culmilor muntilor cu un vapor. Ca un vis. Wagner! Wagner! Si Fitzcarraldo cel utopic intors triumfator in cantecul apoteotic al orchestrei de pe vas. Oh, the German eternal glory… I way prefer The Mission or The Piano.

8 / 10

Desi se apropie de un gen pe care nu l-a mai incercat niciodata pana acum, Wes Anderson pare sa fi intrat intr-un unghi mort al manierismului sau mai bine zis al automanierismului, reciclandu-si obsesiv temele care-l urmaresc in The Royal Tenembaums, The Life Aquatic with Steve Zissou si The Darjeeling Limited ( aici numai implicit, sub forma de sugestie mai stearsa, ce-i drept).

In Fantastic Mr Fox, e imposibil sa nu sesizezi gustul acut al lui Anderson pentru jocul dramatic al marionetelor, cultivarea-elogiu a amintirii lui Ladislas Starewitch si pasiunea declarata pentru romanul eponim al lui Roald Dahl. In numarul din februarie al Cahiers du Cinema, Anderson povesteste ca un copil fericit cum si-a dorit toata viata sa ecranizeze intr-un fel sau altul romanul care-l bantuie de-o viata si cum asa-zisa alura old fashion a rezultatului nu i s-a parut un impediment sau un posibil repros. Nici cea mai mica stanjeneala in a sta demn alaturi de  mult mai emancipatele Pixar’s.

Toate bune si frumoase, daca Fantastic Mr Fox nu ar fi iesit din atelierul papusarilor ca un film greoi, impotmolit, chinuit si usor anost. Tatal, un vulpoi ambitios pus pe pradat toate cele mai bogate trei ferme din zona, da de bucluc atunci cand este descoperit si-si trage toata familia la fund. La propriu. Adica undeva in colturile cele mai intortocheate si mai adanci ale vizuinii asediate frenetic de fermierii pagubiti si pusi pe scandal. 

Ca-ntotdeauna la Anderson, povestea se transforma catinel-catinel intr-o parabola a regasirii si a reintegrarii, care presupune obligatoriu intoarcerea tatalui spasit, recuperarea unui simbolic fiu ratacitor, binele asumat o data cu iertarea. Asta pentru ca o familie stransa este intotdeauna mai pretioasa decat un lup singuratic care-i primeste nostalgic cum se indeparteaza spre o armonie originara si spre promisiunea vietii fara greseala. Girard s-ar fi distrat sa vada cum zburda tot felul de tapi ispasitori in filmele lui Anderson. Dar chit ca este un film cu cheie si chiar cu o induiosatoare mitologie personala, Fantastic Mr Fox nu este prin nimic mai atragator.

7 / 10

M-au amuzat insa gandirea dialectica a soricelului, care se ia-n serios ca don Quijote si pleaca razna intr-o utopie-queste, discursurile de Inchizitie ale profesorilor care te invata la scoala sa-ti fie frica c-altfel te ia mama zmeilor, ajutorul de bucatar a la Archimboldo si legenda felului in care a fost interzisa supa intr-un regat, foarte Hoffmann-like.

In rest, ar trebui sa ma gandesc mult, finalul a fost penibil si toate povestea destul de fumata, chiar daca nu are doza aia de prost gust care mocneste de obicei in cele mai multe desene animate post-Disney. Daca nu mai pun la socoteala aspectul ala ceruit-metalizat care imi irita ochii, 1h 30′ intr-o duminica ploioasa, cat eram cu ochii carpiti de somn, merge… Sympa – genul de film la care este bine sa ai un post ca sa nu uiti ca l-ai vazut si sa te impinga proasta inspiratie sa-l mai cauti o data.

5.5 / 10 si consens.

Din cate am sesizat eu, exista doua trimiteri relativ clare, una la Godard, prin parodierea retoricii cam sterpe, dar si cautat languroase, a starilor de lasitudine si a suspensiilor absolut nemotivate din actiuni, cu aerul ala de dezabuzare pe care eu nu l-am inteles niciodata la Godard si alta la Parajanov, mai ales in secventele in care cultiva haosul cromatic, atmosfera psihedelica pe tonuri de rosu sau violet, ori stop cadre ca-n unele tablouri de Magritte ( Sayat Nova, care, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune filme ever cel putin din perspectiva vizualului, apare totusi 2 ani mai tarziu, in ‘68 ).

Dincolo de faptul ca tot ce se intampla in Daisies este cap-coada pueril si voit stupid sau absurd, filmul iti ramane in minte pentru alura de  jemenfichisme total, pentru lejeritatea cu care abordeaza futilul, cultivarea nonsalanta a ridicolului,dar mai ales pentru imaginatia des-franata, pentru niste combinatii cromatice absolut speciale si fara precedent, pentru aparitia de zuze joviale a celor doua tembele care se dau huta intr-un candelabru cat toate zilele.

Zeeny’s review here.

6.8/10

- 2h 40′

Fara sa fie o revelatie rascolitoare, An Education imi pare cel mai fluid, mai natural si mai nesofisticat film dintre toate cate stau la panda Oscarului. Un film care refuza machiajul, criticand, pe de alta parte, tocmai machiajele de tot soiul: de la excesul de glamour al unor adolescente crescute monahal in scolile de elita londoneze intr-o epoca postbelica cetoasa, la asa-zisa cultura rafinata care mascheaza prejudecati acre si la pieile de miel pe care si le iau diversi lupi perversi gata sa le inhate pe cele ce cred ca tot ce zboara se mananca.

Si pentru ca mai toate lucrurile marete pe care le facem calca implicit in picioare interdictii, An Education este povestea initierii unei adolescente care invata sa transgreseze tensiunea dintre o educatie dogmatica, rigida si intepenita in parti pris-uri si seducatoarea viata alaturi de un ins care rasare mefistofelic si-i perturba toate reperele. Iar atunci cand la jumatatea secolului al XX-lea, la o scoala de varf din Londra esti pus in garda impotriva evreilor asa cum si oamenii medievali ai secolului al XIV-lea clamau impotriva poporului deicid pestifer, cea mai puternica tentatie este sa te indragostesti taman de un evreu stilat, monden, mare colectionar si iubitor de arta. Ca unii colectionari mai colectioneaza si cu japca a fost un detaliu care a scandalizat pe multa lume si reactiile mi se par in buna masura legitime. Background istoric exista insa – prin anii ‘60, mai ales prin Londra bantuia un usor suflu antisemit.

Daca Carey Mulligan ia Oscarul peste cateva ore, sa nu surprinda pe nimeni : spre incantarea tuturor, este un demn avatar al lui Audrey Hepburn, cu o expresie matura si inhibant de inteligenta si de perspicace, turnata perfect in rolul elevei de exceptie, pe care toti profesorii o fixeaza din start pe tabloul magna cum laude al Oxfordului. Compania lui Peter Sarsgaard este picanta si delicios-perv : domnul cu chip adormit-reptilian, culant si indatoritor, este un fin degustator al boboacelor exaltate, care-si apara cu patima pasiunea pentru lux si excentric. Oh yes, and I also loved the soundtrack.

7.3 / 10