30 de minute de dinamism (drumuri, masina, bicicleta, trekking, scrambling, spelunking, cave swimming) in care nu se intampla nimic si o ora intreaga statica in care se intampla totul.

One man (and boulder) show.

Desi e aproape imposibil sa citesti vreo bucatica de text despre filmul asta fara sa ti se spuna din primele randuri cum se termina, eu am reusit sa-l vad fara vreun spoiler prealabil, ceea ce mi l-a facut si mai palpitant.

Ce face regizorul Danny Boyle cu povestea (adevarata) a alpinistului Aron Ralston e fenomenal. Cum am spus mai sus, prima treime (poate ceva mai putin) a filmului e o feerie de actiune, de bucurie de viata, cu muzica tare in urechi, cu galbenul rosiatic al pietrei Canionului Blue John la picioare si albastrul infinit al cerului deasupra, care, daca n-ai premonitia catastrofei, te va pune intr-o dispozitie excelenta de carpe diem.

Restul filmului se intampla intr-o crevasa, sub un bolovan. Inimaginabil sa reusesti sa faci un (aproape) thriller  de actiune cu un singur actor (un James Franco de nota 10), si acela prins sub un pietroi. Dar Danny Boyle este vulpe batrana, si stie o groaza de smecherii ca sa nu se plictiseasca onor privitorul, ba chiar sa nu-si gaseasca locul pe scaun de emotie.

Cel mai reusit artificiu a fost filmarea dubla, un mise en abime de camera in camera, care multiplica personajul; de la un individ privit de la persoana a treia, de la distanta, cea de- a doua camera, de buzunar, cu care personajul isi documenteaza expeditia, il aduce la persoana a doua – tu, pentru ca iti vorbeste tie.  Mai apoi, pe masura ce depresia, foamea si setea avanseaza catre finalul celor 127 de ore (5 zile si 7 ore), personajul se transforma in eu, pentru ca durerea lui e a mea, a ta si a celor care au lesinat in sala privind un om care alege sa traiasca si paraseste imbratisarea bolovanului, lasandu-i si-o amintire a timpului petrecut impreuna.

Frumos tare filmul lui Boyle, desi te cam propteste de spatarul scaunului. Bun de tot si James Franco, am capatat un nou respect pentru el. Si sa nu-l uitam pe Ralston, dupa a carui carte biografica a fost facut filmul (major spoilers).

10.

Premiera in Ro. – feb 2011.

Si chiar asa se intampla, pana cand, pe nesimtite, totul trece in zona crepusculara si ceea ce parea la inceput o comedioara aburita se transforma intr-un thriller cu violuri (inclusiv unul cu sticla), crime, cadavre (de soldati morti in razboiul cu Afghanistanul si trimisi acasa in sicrie de zinc – cargo 200), totul pe fundalul sonor al unor slagare rusesti care ti se agata inevitabil de ureche.

Filmul a facut ceva scandal (televiziunile rusesti au refuzat sa-l difuzeze) pentru ca e violent, bolnav si grotesc (intr-un fel suspect de pitoresc).  Nu e o capodopera horror, nici un monument de violenta grafica.  E un film cu cateva personaje ale  caror actiuni ii muta rand pe rand sub reflector, o insiruire de evenimente obscure, pe care scenariul nu se chinuie teribil de mult sa le explice. Privitorul e lasat ba nedumerit in fata unor masinatiuni politienesti si juridice defel legale (deh, “ca pe vremea comunistilor”), ba mut de oroare si cu urechile tiuind de urlete la scenele mai “crude”.

Daca finalul nu te lasa prea impacat cu solutia conflictelor, mai ales ca totul pare atat de dramatic traumatizat, ramai totusi cu amintirea unui film bine facut (regia: Alexey Balabanov), cu actori bine alesi (in ciuda faptului ca multi altii au refuzat sa joace in film), cu o culoare si o atmosfera autentica a anilor ‘80 care mie, cel putin, imi strepezeste dintii, pus in miscare de o dinamica tipic ruseasca, semanata cu linisti sinistre rupte apasat si metodic.

Nota: Trailerul e prost facut, nu da o imagine prea buna asupra filmului.

7/10; imdb link.

Ce-am primit in loc este ce am meritat: Exit Through the Gift Shop este un farso-documentar despre un falso-documentar, care incepe chiar cu Banksy (anonim sub pata neagra de pe fata si cu vocea distorsionata), autentic incurcat de intrebarea “si ce-i cu filmul asta al tau?“, care ne zice ca la un moment dat a aparut un tip declarand ca vrea sa faca un documentar despre Banksy, dar ca ulterior s-a dovedit ca viata documentaristului era mult mai interesanta… asa ca filmul este de fapt despre el.

Si sub pretextul cresterii lui Thierry Guetta de la tata de familie si proprietar de boutique la rangul de movie maker amator si mai apoi la Mr. Brainwash, full time street artist, se contureaza un filmulet cu persoana lui Banksy in rol secundar, dar cu arta de strada pe primul loc, incepand de prin 2002 cu Space Invader, Mr. Andre, Obey Giant by Shepard Fairey, apoi canalizandu-se spre volatilul Banksy, care devine pentru Thierry un fel de Mecca artistic.

Si totul e povestit de mutra joviala a lui Thierry, cu engleza lui fracturata si frantuzita, in cuvinte simple, balbaite si candide:  “am facut un milion de dolari la expozitia din seara asta si sunt fericit: oamenii spun ca sunt la fel de bun ca Banksy“.

Documentarea activitatii lui Banksy ocupa o buna parte din film, dar se intoarce apoi brusc la Thierry, care incepe o actiune artistica megalomana, care mi-a adus aminte de piesa de teatru din Synecdoche New York, niciodata terminata, complicata, elaborata, de dimensiuni cosmice. Totul este presarat cu mini-interviuri meteorice ale lui Banksy, guest apparition in propriul lui film, care nu vorbeste despre sine, ci despre Mr. Brainwash, metafora transparenta a pop art-ului si a perceptiei comerciale pe care a capatat-o miscarea odata underground a street art-ului.

Ai tot timpul impresia ca esti tras pe sfoara pe fata, ca ti se prezinta o farsa complicata, inceputa la nivel mondial acum 10 ani, in care au fost implicati artisti din Paris, Londra si L.A., care au conlucrat tot timpul, pentru ca in 2010 Banksy sa poata face acest mockumentary coerent despre… cine, de fapt?

Deloc lipsit de umor, plin de ironie si auto-ironie, documentarul e un film intr-un film intr-un film despre mesajele si mesagerii artei urbane. Pornesti la drum ca martor neimplicat, apoi te transformi in fan discret. Obsesia incepe sa-ti impinga mana pe hartie, pe cutter, pe marker si peste noapte te visezi calarind ziduri cu Banksy. Faci un milion de dolari vanzand cheap Warhol mockups si te inmoi fericit ca o inghetata cand cineva te compara cu Banksy (care rade din umbra in gluga lui).

I used to encourage everyone I knew to make art; I don’t do that so much anymore. (Banksy dixit)

Iar despre film, ce sa va spun… A zis-o Thierry mai bine:

He was even more than I expected, I mean he was like just incredible, he was cool, he was human, he was, he was… he was… he was… he is… you know… he’s really like a… what he represent… I think he’s really like a… I really liked him.

8.5/10

soundtrack: The Creators, Kronkite

M-am apucat deci sa adun la un loc toate filmele vazute de mine care s-ar incadra de bine de rau in gen. Ca de obicei, iar am gresit publicul tinta si l-am pus pe site-ul alalalt pe care scriu.

Cum am pierdut multe nopti ca sa (re)vad filmele alea si am feedback egal cu zero, pastrez  senzatia ca am stricat orzul pe gastele care cauta acolo numai comedii ieftine si comerciale hyped scumpe. Asa ca las si aici linkul si repet intrebarea de la sfarsit, ca poate inchegam o discutie constructiva si un schimb de titluri pe zeemovies.

Mr. Nobody e un film a carui poveste e greu de sumarizat in cateva cuvinte, pentru ca nu stii, nici dupa sfarsitul sau, ce a fost si ce nu. Nemo Nobody, la venerabila varsta de 120 de ani, e ultimul om de pe pamant care va muri de batranete. Din pacate nu isi aduce aminte absolut nimic din viata de dupa 30 si ceva de ani si o sesiune de hipnoza declanseaza pentru privitor o impletire de povesti contradictorii, cu finaluri si inceputuri intrepatrunse, toate pornind de la intrebarea ce-ar fi (fost) daca si mai ales ce-ar fi (fost) daca nu?

Cu putina fizica cuantica, paradoxuri, teorii ale probabilitatilor si posibilitatilor,  mult butterfly effect, un pic de The Fountain si What the bleep, Mr. Nobody refuza sa se raporteze de la inceput si pana la sfarsit la vreo linie temporala cronologica si reala. Toate firele sunt dictate de cap sau pajura, iar mai apoi de alegerea inversa, o suma de posibilitati si cauzalitati proiectate in viitor (sau in trecut?…) care pornesc de la momentul decisiv al unei vieti, cand esti pus fata in fata cu alternativa dramatica. Iar cea mai buna miscare ar fi sa nu faci nici o miscare.

Pe langa subiectul imposibil de reprodus, care ii da o aura de fantasy si de putin SF (sa stiti ca in 2092 se vor face vacante pe Marte, apropo), filmul e foarte placut ochiului, desi usor lacrimogen, cu o imagine versatila, stiluri si culori diferite pentru fiecare “viata”, dar desi scenariul a durat 7 ani sa fie pus pe hartie (pornind de la un scurt metraj realizat de Van Dormael in ‘84, E pericoloso sporgersi), iar post productia inca un an, mi se pare ca s-a favorizat aspectul vizual in defavoarea unuia mai consistent, verbal.  Poate mai mult de jumatate din film sunt scene non verbale, care reduse devin apoi chiar non actiuni si esti lasat sa te ineci precum personajul principal intr-o mare de posibilitati si rezolvari, fara a avea luxul de a sti ca exista totusi un singur rezultat.

7/10

Boondock Saints 2, in schimb, desi productie a aceluiasi Troy Duffy (care nu a mai facut insa nici macar un film de atunci), e o mascarada palida care continua lamentabil povestea:

Zece ani mai tarziu, cu tatuajele Veritas si Aequitas spalacite, cu ceva kilograme in plus si cu pungi sub ochi, zee saints revin, dupa o vacanta prelungita printre oi, la ferma, in Irlanda. Si revin in good ol’ Boston, unde cineva are cu ei niste afaceri neterminate.

Acolo asteapta aceleasi trei paiate de politai cvasi-incapabili, ale caror fraie le tine acum un alt “agent special”, care vine la job pe tocuri de 12 cm si injura cu un acent sudist de-ti sangereaza urechea. Evident, nu este Willem Dafoe cel sarmant si gay, ci… Julie Benz, care se poate sa va fi enervat si in rolul de nevestica dragalasa din Dexter, acum intr-un rol care copiaza jalnic simfonia eleganta a deductiilor si idiosincraziile agentului Smecker din primul film.

Din pacate cei doi Sfinti devin trei, pentru ca agata si un mascarici mexican numit Romeo, care nu aduce vreun plus de valoare daca te gandesti ca sta in pantofii rolului excelent al lui Rocco. Nici fratii (aceiasi Sean Patrick Flanery si Norman Reedus) nu mai au acea naivitate si naturalete si parca isi pierd pana si accentul irlandez.

Scenariul e fortat si cam repetitiv, adio drama, adio male bonding, muzica e anonima, replicile deplorabile, mai ales in prima parte, si umorul searbad, aproape ca si cum filmul ar fi fost refacut de cu totul altcineva.

Iar il gran finale deschide ocazia episodului 3. Poate peste inca 10 ani, cand the Saints or sa aiba vreo 50 de anisori batuti pe muchie, filmul o sa-si revina in fire.

5.5/10

Ce avem aici, deci? Nu un sequel, nici o “alta” adaptare, ci mai degraba versiunea personala de Alice a lui Burton, intr-o poveste care combina detalii din Wonderland si Through the looking glass, lucru bun, de altfel, pentru ca iti ridica un pic fileul orizontului de asteptare (teoretic toata lumea stie povestea cap-coada pe de rost).

Alte lucruri bune sunt costumele si machiajul, flamboaiante si ultra colorate, care presimt ca vor aduce un val nou de inspiratie in moda anului astuia, mai ales in industria de hand made hair candy.

Un alt lucru fain de tot este Johnny Depp, cu parul rosu ca al unui lepricon irlandez si cu un accent gros scotian, intruchipand mai mult decat palarierul absurd clasic, mai degraba un erou tragic, suferind nefericit de boala palarierului nebun. Helena Bonham Carter este, ca de obicei, in filmul ei, una dintre actritele pentru care rolurile par facute special, atat e de bucatica rupta din nebunia cu inimioare rosii a regatului cartilor de joc malefice.

Imaginea e minunata (recomandam versiunea 3D, desi e cam obositoare schimbarea frecventa intre sarfuri si punctele de focus), decorul e superb, creaturile fantastice sunt o poezie… la propriu, (mi-au placut in special iepurele de martie, probabil cel mai tacanit personaj, “Chess ” the Cheshire cat si omida albastra in care era cat pe ce sa mi-l imaginez pe Ben Kingsley din alta versiune daca nu ar fi avut vocea si atitudinea flegmatica a lui Alan Rickman).

Dar odata ce lasi aburul CGI-ului sa se destrame, nu ramai cu mare lucru dupa aceasta Alice. Nu e atat de “outside the box” pe cat as fi crezut ca va fi. Nu e nici prea dark, nici prea strong, nici teribil de… hot.

Ca sa mentin comparatia in contextul de “tea party”, e un ceiuţ caldicel intr-o ceasca frumos pictata. Bun la ochi, dar fara vreun aftertaste remarcabil.

7/10

Si dupa ce vedeti filmul, sa va uitati la behind the scenes 1 si 2. Nu inainte, ca vi-l stricati.

Pora umierac

Povestea e simpla si fara multe cuvinte, cu taceri de papuci tarsaiti, scartaieli de trepte vechi si gherute pe parchet. Imaginea este un alb negru pur si ferm, ca si bunica Aniela, si matasos ca o perla veche. Decorul se schimba rar, aproape ca intr-o piesa de teatru, dar camera de filmat se joaca pe dupa geamuri si printre umbre si imaginea e mereu surprinzatoare, ca intr-un caleidoscop pe care il invartesti in soare.

Actrita, Danuta Szaflarska, la cei 92 de ani cati avea cand s-a realizat filmul, e fantastica. Expresiva, agila, cu ochii curati, dreapta sub aproape o suta de ani de viata. E vie. Mai vie decat mine, imi vine sa spun cu ceva retinere, mai ales ca eu n-am catel, nici visinata (inca pot sa imi aduc singura ceaiul), dar mi se mai intampla sa imi urmaresc vecinii cu teleobiectivul (n-am nici binoclu).

Rolul a fost scris special pentru ea, citesc ici-colo. Aproape ca as crede ca au construit si casa pentru ea. Si acum 70 de ani tot pentru ea au plantat copacul pentru scena cu leaganul. Nimic din filmul asta nu e nelalocul lui, incomod ori de prisos, totul curge senin si luminos, intr-o ordine blanda a rutinei diminetilor la batranete, cand nu mai iei in seama zilele saptamanii si astepti sa mori.

Ei, sa mori! Ba bine ca nu. Mai bine te dai in leagan.

10/10

In loc de trailer, un fragment din film; il gasiti pe tot in episoade aici (fara subtitrare)

de Nicky Phelan

6 min

O combinatie de animatie 3D si 2D din seria bunicii o’Grimm, un fel de Scrooge in varianta feminina, care face praf fel de fel de povestioare de culcare, spre disperarea nepotilor ei.  Vezi aici mesajul de Craciun al bunicii si de asemenea, mesajul pentru Oscaruri.

Filmul nominalizat scoate in evidenta frustrarile unei bunici care refuleaza in povesti de dat cosmaruri copiilor, cu rautate batraneasca si fara prea mult umor. Desi personajul principal e bine desenat, filmul e slabut de tot, cu prea multe locuri comune despre varsta si frumusetea trecatoare si cam multa sporovaiala degeaba.

La dama y la muerte, aka The Lady and the Reaper

de Javier Recio García, produs de Antonio Banderas
8 min

O poveste simpatica despre ce se intampla cand esti pe ultimul prag si trag de tine in directii diferite Domnul cu Coasa si Domnul cu defibrilatorul. Nice touch: Cerberul mov sub forma de pudel tri-capatzanat din ending credits.

French Roast

de Fabrice Joubert, care a colaborat si la A matter of loaf and death, vezi mai jos

8 min

Despre acel moment din viata fiecaruia cand ne uitam portofelul acasa si providenta ne vine in ajutor sub o forma neasteptata. Spre deosebire de filmulet, care de fapt are o forma prea asteptata.

Logorama

de H5 (Francois Alaux si Herve de Crecy)

~16 min

Daca ar fi sa ii pun un tagline, ar fi “a product placement bouillabaisse“.  Mic film de “actiune”, cu urmariri, ostatici, explozii, intr-o lume facuta din logo-uri (vreo 2500, cica): politistii sunt omuleti Michelin, zee bad guy e Ronald McDonald (intr-un rol care i se potriveste ca o manusa), Mr. Proper plimba copiii Bic si Haribo printr-o gradina zoologica populata de Linux, MGM, Lacoste si Camel.

Ideea e simpatica, animatia nu prea, iar povestea e apa chioara. Dar perspectiva lumii facute din reclame ambulante, care sfarseste cosumeristic inecata intr-o mare de petrol  e destul de originala si ii da filmuletului o mare bulina… in forma de logo in forma de bulina.

Filmul e realizat de echipa de graficieni si animatori de la H5, care au mai facut videoclipuri pentru Alex Gopher, Massive Attack, Royksopp si fac si visuals pentru Air, Alex Gopher si Etienne de Crecy (fratele lui Herve de Crecy, unul din animatorii de la H5 si regizor al Logoramei)

A Matter of Loaf and Death cu Wallace and Gromit

de Nick Park

30 min

Old school claymation cu Wallace si Gromit, personajele de plastilina care au implinit vreo 20 de anisori de existenta, rastimp in care au ajuns printre cele mai indragite cupluri de animatie in Marea Britanie. Pe gustul meu nu prea sunt, poate pentru ca nu prea servesc mild&cute family entertainment.

De data asta Wallace si Gromit sunt brutari si au de infruntat dragostea ucigasa a concurentei. M-am cam plictisit la povestea asta, dar dintre toate scurt metrajele de anul asta de la Oscar, trebuie sa recunosc ca e facut cel mai profi: cu scenariu lucrat, cu poveste coerenta, cu animatie serioasa… ceea ce nu prea gasesti la un loc in celelalte. In schimb Wallace si Gromit nu prea au umor, iar povestea e prea lunga si plina de cliseele desenelor animate si thriller-elor caldute de familie.

Ce apreciez eu ca ar avea sanse pentru Oscar? Logorama ramane cu un plus pentru ideea lumii alternative a reclamelor, Doamna si Domnul cu coasa au si ei un plus pentru umor… si mai raman Wallace si Gromit, care mai au pe raft alte 3 Oscaruri, primite de regizorul Nick Park, la care s-au dus in total 4 Oscaruri pentru animatii, fie ele lungi sau scurte – al patrulea l-a primit pentru simpaticul Creature Comforts, la care ma gandesc ori de cate ori vad un leu plictisit la zoo.

Sa ne spuneti care v-a placut si cine credeti ca va castiga Oscarul.