M-am apucat deci sa adun la un loc toate filmele vazute de mine care s-ar incadra de bine de rau in gen. Ca de obicei, iar am gresit publicul tinta si l-am pus pe site-ul alalalt pe care scriu.

Cum am pierdut multe nopti ca sa (re)vad filmele alea si am feedback egal cu zero, pastrez  senzatia ca am stricat orzul pe gastele care cauta acolo numai comedii ieftine si comerciale hyped scumpe. Asa ca las si aici linkul si repet intrebarea de la sfarsit, ca poate inchegam o discutie constructiva si un schimb de titluri pe zeemovies.

Mr. Nobody e un film a carui poveste e greu de sumarizat in cateva cuvinte, pentru ca nu stii, nici dupa sfarsitul sau, ce a fost si ce nu. Nemo Nobody, la venerabila varsta de 120 de ani, e ultimul om de pe pamant care va muri de batranete. Din pacate nu isi aduce aminte absolut nimic din viata de dupa 30 si ceva de ani si o sesiune de hipnoza declanseaza pentru privitor o impletire de povesti contradictorii, cu finaluri si inceputuri intrepatrunse, toate pornind de la intrebarea ce-ar fi (fost) daca si mai ales ce-ar fi (fost) daca nu?

Cu putina fizica cuantica, paradoxuri, teorii ale probabilitatilor si posibilitatilor,  mult butterfly effect, un pic de The Fountain si What the bleep, Mr. Nobody refuza sa se raporteze de la inceput si pana la sfarsit la vreo linie temporala cronologica si reala. Toate firele sunt dictate de cap sau pajura, iar mai apoi de alegerea inversa, o suma de posibilitati si cauzalitati proiectate in viitor (sau in trecut?…) care pornesc de la momentul decisiv al unei vieti, cand esti pus fata in fata cu alternativa dramatica. Iar cea mai buna miscare ar fi sa nu faci nici o miscare.

Pe langa subiectul imposibil de reprodus, care ii da o aura de fantasy si de putin SF (sa stiti ca in 2092 se vor face vacante pe Marte, apropo), filmul e foarte placut ochiului, desi usor lacrimogen, cu o imagine versatila, stiluri si culori diferite pentru fiecare “viata”, dar desi scenariul a durat 7 ani sa fie pus pe hartie (pornind de la un scurt metraj realizat de Van Dormael in ‘84, E pericoloso sporgersi), iar post productia inca un an, mi se pare ca s-a favorizat aspectul vizual in defavoarea unuia mai consistent, verbal.  Poate mai mult de jumatate din film sunt scene non verbale, care reduse devin apoi chiar non actiuni si esti lasat sa te ineci precum personajul principal intr-o mare de posibilitati si rezolvari, fara a avea luxul de a sti ca exista totusi un singur rezultat.

7/10

Boondock Saints 2, in schimb, desi productie a aceluiasi Troy Duffy (care nu a mai facut insa nici macar un film de atunci), e o mascarada palida care continua lamentabil povestea:

Zece ani mai tarziu, cu tatuajele Veritas si Aequitas spalacite, cu ceva kilograme in plus si cu pungi sub ochi, zee saints revin, dupa o vacanta prelungita printre oi, la ferma, in Irlanda. Si revin in good ol’ Boston, unde cineva are cu ei niste afaceri neterminate.

Acolo asteapta aceleasi trei paiate de politai cvasi-incapabili, ale caror fraie le tine acum un alt “agent special”, care vine la job pe tocuri de 12 cm si injura cu un acent sudist de-ti sangereaza urechea. Evident, nu este Willem Dafoe cel sarmant si gay, ci… Julie Benz, care se poate sa va fi enervat si in rolul de nevestica dragalasa din Dexter, acum intr-un rol care copiaza jalnic simfonia eleganta a deductiilor si idiosincraziile agentului Smecker din primul film.

Din pacate cei doi Sfinti devin trei, pentru ca agata si un mascarici mexican numit Romeo, care nu aduce vreun plus de valoare daca te gandesti ca sta in pantofii rolului excelent al lui Rocco. Nici fratii (aceiasi Sean Patrick Flanery si Norman Reedus) nu mai au acea naivitate si naturalete si parca isi pierd pana si accentul irlandez.

Scenariul e fortat si cam repetitiv, adio drama, adio male bonding, muzica e anonima, replicile deplorabile, mai ales in prima parte, si umorul searbad, aproape ca si cum filmul ar fi fost refacut de cu totul altcineva.

Iar il gran finale deschide ocazia episodului 3. Poate peste inca 10 ani, cand the Saints or sa aiba vreo 50 de anisori batuti pe muchie, filmul o sa-si revina in fire.

5.5/10

Ce avem aici, deci? Nu un sequel, nici o “alta” adaptare, ci mai degraba versiunea personala de Alice a lui Burton, intr-o poveste care combina detalii din Wonderland si Through the looking glass, lucru bun, de altfel, pentru ca iti ridica un pic fileul orizontului de asteptare (teoretic toata lumea stie povestea cap-coada pe de rost).

Alte lucruri bune sunt costumele si machiajul, flamboaiante si ultra colorate, care presimt ca vor aduce un val nou de inspiratie in moda anului astuia, mai ales in industria de hand made hair candy.

Un alt lucru fain de tot este Johnny Depp, cu parul rosu ca al unui lepricon irlandez si cu un accent gros scotian, intruchipand mai mult decat palarierul absurd clasic, mai degraba un erou tragic, suferind nefericit de boala palarierului nebun. Helena Bonham Carter este, ca de obicei, in filmul ei, una dintre actritele pentru care rolurile par facute special, atat e de bucatica rupta din nebunia cu inimioare rosii a regatului cartilor de joc malefice.

Imaginea e minunata (recomandam versiunea 3D, desi e cam obositoare schimbarea frecventa intre sarfuri si punctele de focus), decorul e superb, creaturile fantastice sunt o poezie… la propriu, (mi-au placut in special iepurele de martie, probabil cel mai tacanit personaj, “Chess ” the Cheshire cat si omida albastra in care era cat pe ce sa mi-l imaginez pe Ben Kingsley din alta versiune daca nu ar fi avut vocea si atitudinea flegmatica a lui Alan Rickman).

Dar odata ce lasi aburul CGI-ului sa se destrame, nu ramai cu mare lucru dupa aceasta Alice. Nu e atat de “outside the box” pe cat as fi crezut ca va fi. Nu e nici prea dark, nici prea strong, nici teribil de… hot.

Ca sa mentin comparatia in contextul de “tea party”, e un ceiuţ caldicel intr-o ceasca frumos pictata. Bun la ochi, dar fara vreun aftertaste remarcabil.

7/10

Si dupa ce vedeti filmul, sa va uitati la behind the scenes 1 si 2. Nu inainte, ca vi-l stricati.

Pora umierac

Povestea e simpla si fara multe cuvinte, cu taceri de papuci tarsaiti, scartaieli de trepte vechi si gherute pe parchet. Imaginea este un alb negru pur si ferm, ca si bunica Aniela, si matasos ca o perla veche. Decorul se schimba rar, aproape ca intr-o piesa de teatru, dar camera de filmat se joaca pe dupa geamuri si printre umbre si imaginea e mereu surprinzatoare, ca intr-un caleidoscop pe care il invartesti in soare.

Actrita, Danuta Szaflarska, la cei 92 de ani cati avea cand s-a realizat filmul, e fantastica. Expresiva, agila, cu ochii curati, dreapta sub aproape o suta de ani de viata. E vie. Mai vie decat mine, imi vine sa spun cu ceva retinere, mai ales ca eu n-am catel, nici visinata (inca pot sa imi aduc singura ceaiul), dar mi se mai intampla sa imi urmaresc vecinii cu teleobiectivul (n-am nici binoclu).

Rolul a fost scris special pentru ea, citesc ici-colo. Aproape ca as crede ca au construit si casa pentru ea. Si acum 70 de ani tot pentru ea au plantat copacul pentru scena cu leaganul. Nimic din filmul asta nu e nelalocul lui, incomod ori de prisos, totul curge senin si luminos, intr-o ordine blanda a rutinei diminetilor la batranete, cand nu mai iei in seama zilele saptamanii si astepti sa mori.

Ei, sa mori! Ba bine ca nu. Mai bine te dai in leagan.

10/10

In loc de trailer, un fragment din film; il gasiti pe tot in episoade aici (fara subtitrare)

de Nicky Phelan

6 min

O combinatie de animatie 3D si 2D din seria bunicii o’Grimm, un fel de Scrooge in varianta feminina, care face praf fel de fel de povestioare de culcare, spre disperarea nepotilor ei.  Vezi aici mesajul de Craciun al bunicii si de asemenea, mesajul pentru Oscaruri.

Filmul nominalizat scoate in evidenta frustrarile unei bunici care refuleaza in povesti de dat cosmaruri copiilor, cu rautate batraneasca si fara prea mult umor. Desi personajul principal e bine desenat, filmul e slabut de tot, cu prea multe locuri comune despre varsta si frumusetea trecatoare si cam multa sporovaiala degeaba.

La dama y la muerte, aka The Lady and the Reaper

de Javier Recio García, produs de Antonio Banderas
8 min

O poveste simpatica despre ce se intampla cand esti pe ultimul prag si trag de tine in directii diferite Domnul cu Coasa si Domnul cu defibrilatorul. Nice touch: Cerberul mov sub forma de pudel tri-capatzanat din ending credits.

French Roast

de Fabrice Joubert, care a colaborat si la A matter of loaf and death, vezi mai jos

8 min

Despre acel moment din viata fiecaruia cand ne uitam portofelul acasa si providenta ne vine in ajutor sub o forma neasteptata. Spre deosebire de filmulet, care de fapt are o forma prea asteptata.

Logorama

de H5 (Francois Alaux si Herve de Crecy)

~16 min

Daca ar fi sa ii pun un tagline, ar fi “a product placement bouillabaisse“.  Mic film de “actiune”, cu urmariri, ostatici, explozii, intr-o lume facuta din logo-uri (vreo 2500, cica): politistii sunt omuleti Michelin, zee bad guy e Ronald McDonald (intr-un rol care i se potriveste ca o manusa), Mr. Proper plimba copiii Bic si Haribo printr-o gradina zoologica populata de Linux, MGM, Lacoste si Camel.

Ideea e simpatica, animatia nu prea, iar povestea e apa chioara. Dar perspectiva lumii facute din reclame ambulante, care sfarseste cosumeristic inecata intr-o mare de petrol  e destul de originala si ii da filmuletului o mare bulina… in forma de logo in forma de bulina.

Filmul e realizat de echipa de graficieni si animatori de la H5, care au mai facut videoclipuri pentru Alex Gopher, Massive Attack, Royksopp si fac si visuals pentru Air, Alex Gopher si Etienne de Crecy (fratele lui Herve de Crecy, unul din animatorii de la H5 si regizor al Logoramei)

A Matter of Loaf and Death cu Wallace and Gromit

de Nick Park

30 min

Old school claymation cu Wallace si Gromit, personajele de plastilina care au implinit vreo 20 de anisori de existenta, rastimp in care au ajuns printre cele mai indragite cupluri de animatie in Marea Britanie. Pe gustul meu nu prea sunt, poate pentru ca nu prea servesc mild&cute family entertainment.

De data asta Wallace si Gromit sunt brutari si au de infruntat dragostea ucigasa a concurentei. M-am cam plictisit la povestea asta, dar dintre toate scurt metrajele de anul asta de la Oscar, trebuie sa recunosc ca e facut cel mai profi: cu scenariu lucrat, cu poveste coerenta, cu animatie serioasa… ceea ce nu prea gasesti la un loc in celelalte. In schimb Wallace si Gromit nu prea au umor, iar povestea e prea lunga si plina de cliseele desenelor animate si thriller-elor caldute de familie.

Ce apreciez eu ca ar avea sanse pentru Oscar? Logorama ramane cu un plus pentru ideea lumii alternative a reclamelor, Doamna si Domnul cu coasa au si ei un plus pentru umor… si mai raman Wallace si Gromit, care mai au pe raft alte 3 Oscaruri, primite de regizorul Nick Park, la care s-au dus in total 4 Oscaruri pentru animatii, fie ele lungi sau scurte – al patrulea l-a primit pentru simpaticul Creature Comforts, la care ma gandesc ori de cate ori vad un leu plictisit la zoo.

Sa ne spuneti care v-a placut si cine credeti ca va castiga Oscarul.

Pana cand dau de el fratii Coen, care iau frumusel guma si creionul si ii redeseneaza lui Larry viata, ca sa-i aduca aminte ca o are. Sa reinceapa jocurile, ca prea am adormit cu totii la masa.

In capul lui Larry incep sa se sparga,  sinistru de calculat, tot felul de oale, desi el… nu face nimic, aproape ca e painea lui dumnezeu, bietul Larry. Dar Larry e moale ca un mielusel si odata ce i se trage presul de sub picioare, zace pe jos din ce in ce mai distrus, tragand de maneca pe rabin pentrru a i se explica starea de haos si, mai ales, pentru a i se spune ce ganduri are cu el Hashem.

Istoria lui Larry, cu rezonante biblice de Iov, e scrisa cu umor (negru, cum altfel?) si cu sincera compasiune din partea scenaristilor, care il ard cu lupa pe spate plini de empatie fata de necazurile lui.

Filmului nu ii lipseste nici o portie zdravana de absurd – sau poate ceea ce un goy neinstruit in simplitatea divinitatii iudaice ar percepe ca fiind absurd – si de constiinta a unei fatalitati zeflemitoare care te rasuceste in aer ca pe o moneda, asteptand implacabil sa cazi. Ea stie pe ce parte o sa cazi. Tu nu. Si ce-ti ramane de facut este ca in timpul zborului sa te uiti de sus la lume, sa ii masori dimensiunile, sa vezi peste gard, pe geamul vecinilor, strada de alaturi… Si nu uita ca dupa ce ai ajuns in cel mai inalt punct al traiectoriei sa te uiti si in jos. Ca sa vezi pe ce o sa cazi.

Nu pot recomanda filmul ca fiind o frumoasa productie cinematografica doar pentru ca e in ograda fratilor Coen. Nu seamana cu nimic din ce-au facut pana acum. Poate tocmai de asta mi-a placut atat de mult A Serious Man. Pentru ca au gasit o formula noua pentru tristeti vechi, pentru ca rad in continuare in nasul bunului simt si al logicii, pentru ca iti servesc pe tejghea toate ingredientele, frumos impachetate si… a bon entendeur, salut. Gateste-ti singur.

Ah! Si finalul… FINALUL!

Meer sir my sir.

Say wha?

Mere surmise, sir.

10/10

Departe de a fi rejected, Don Hertzfeldt e unul dintre cei mai apreciati creatori de scurt metraje animate, care la 33 de ani are nu numai o colectie de peste 120 de premii pentru filmele sale, dar si o gloata de fani (oamenii isi tatueaza desenele lui) si statutul de “cult animator”, pe care l-a dobandit inca de pe bancile scolii.

Are un stil de animatie abraziv, deseneaza cu creionul pe hartie si combina fotografia cu stop motion-ul, iar personajele lui sunt niste figurine din bete, hidoase ca mazgalelile unui prescolar. Are un umor negru ca noaptea si pueril de absurd, e existentialist, antropolog si mizantrop.

Chiar daca nu ii poti aprecia nici maiestria de desenator, nici scenariile elaborate, animatiile lui te lasa ori cu un gust amar, ori cu retina zgariata, ori cu privirea wtf, dar nu le poti ignora efectul latent in simplitatea lor deprimanta.

Gasiti online cam toate filmele lui, Billy’s Balloon, Genre, Rejected, Ah, l’amour. Cele putin mai lungi si mai elaborate, Lily and Jim (partea 1 si partea 2), The Meaning of Life, I Am so Proud of You si Everything Will Be OK sunt cele mai bune, desi n-as face un top, pentru ca sunt toate prea fucked up.

The Meaning of Life – partea a doua aici.

N-as vrea sa termin fara sa amintesc de The Animation Show, un festival de scurt metraje animate independente care a pornit in 2003 la initiativa lui Mike Judge (Beavis and Butt-Head), iar primul “episod” a fost prezentat impreuna cu Don Hertzfeldt. Au adunat la un loc o serie de scurt metraje de tot soiul, le-au aratat la cinema, le-au pus si pe dvd, si dupa succesul avut, anul asta sunt la a patra serie de Animation Show.

La primul show au avut, spre exemplu, cateva animatii mai vechi de-ale lui Judge, The Cathedral de Tomek Baginski, Fifty Percent Grey de Ruairi Robinson, La course à l’abîme de Georges Schwizgebel, Mt. Head de Koji Yamamura, Billy’s Balloon de Don Hertzfeldt si trei scurt metraje vechi de Adam Elliot, Brother, Cousin si Uncle, in acelasi stil claymation inconfundabil si fermecator de trist in care a realizat si Harvie Krumpet si recentul si minunatul Mary and Max.

Pour la bonne bouche, inca o inghtitura de Don Hertzfeldt:

Filmul, semnat de Gustave Kervern si Benoît Delépine, e mai mult decat comedie, iar comedia e mai neagra decat poate duce simtul absurdului. Nici Louise nu e tocmai Louise, e mai degraba Jean-Pierre. Michel nu e nici el Michel, ci Cathy. Nimic nu este ceea ce pare ca este, iar daca ai vreo certitudine, cei doi regizori or sa ti-o demoleze, or sa ti-o explodeze, or sa ti-o calce cu tramvaiul si or sa bata step pe ramasitele ei.

Povestea incepe cu un moment care mi-a amintit de crematoriul Delectarea din Taiteii chinezesti serviti zilele trecute – asistam la o incinerare pe acorduri de Internationala. Stop cadru, taiati. Nu intelegi nimic la inceput, dar mai tarziu ai vrea sa crezi ca ai asistat la o tentativa nereusita de anihilare a intregii mase proletare, o metafora sub care se petrece intreaga actiune a filmului.

Subiectul pe scurt: se inchide fara preaviz o fabrica de textile. Muncitoarele nu fac greva, ci pun la cale asasinarea directorului fabricii. Matahaloasa Louise, care invata sa scrie si sa citeasca impreuna cu pustiul vecinilor, se angajeaza sa gaseasca un ucigas. Da peste Michel, un molau bombastic si vorbaret, cu care va incepe urmarirea pe scara sociala a burgheziei a responsabilului pentru disponibilizarea atator muncitoare.

Desi niciunul dintre protagonisti nu e teribil de istet, amandoi au stofa de revolutionari si mica lor factiune subversiva e un medalion inchinat unui personaj din istoria Frantei, activista si anarhista Louise Michel, care a jucat un rol important in insurectia din timpul celei de-a doua Comune din Paris.

Actiunile celor doi proletari rebeli nu vor ajunge la nici un rezultat, dar esecurile lor sunt pretextul unui film neobisnuit, la fel de ambiguu ca si sexele celor doi protagonisti, sec si dur, cu un umor aproape necioplit. Actiunea treneaza putin, dialogurile sunt rare si nu teribil de inspirate, dar iti permit sa fii distras de filmare – apare foarte des tehnica unui cadru in cadru, in care prim planul, unde aparent se intampla actiunea, are de fapt mult mai putin importanta decat cadrul de fundal.

Am mai apreciat si coloana sonora, si ea vioaie si ironica, am notat cu plus si prestatia celor doi actori principali, Yolande Moreau si Bouli Lanners, foarte buni in rolurile lor bufe, dar trebuie sa subliniem ca nu este o comedie neagra la care sa te tavalesti pe jos de ras. Cei doi regizori spuneau despre film “Vrem un film ce afectează publicul”. Multi se vor gasi afectati ca de o pioneza pe scaun. Daca o simti si tu, nu fi burghez, nu-ti pune o perna. Stai si sufera pana la capat povestea lui Louise-Michel / Jean Pierre-Cathy.

Vezi unde ruleaza aici.