Cinicul a fost băiat de gaşcă şi m-a luat cu el la anvanpremiera filmului Thor – poveste tipică Marvel Comics:  grămadă de super eroi care au super puteri se bat între ei. Nicio surpriză aici, dacă ai venit la aşa film, cam ştii la ce să te aştepţi.

Zeităţile vikinge sunt de fapt personaje reale iar Asgard (Olimpul mitologiei nordice) este un oraş situat cumva în spaţiul cosmic. Thor încalcă porunca expresă a regelui de a nu provoca un război cu Giganţii Gheţii. Regele drept pedeapsă îl exilează pe Pământ şi astfel zeul ajunge undeva în New Mexico. Desigur că în orice basm hollywoodian care se respectă, în tot universul, pardon în toate universurile, se vorbeşte engleza.

Nu sunt mare fan al genului, din punctul meu de vedere filmele astea se împart în două categorii: cele care se iau prea în serios, dramă, sentiment şi tragedie amestecate cu urmăriri, bătăi, plânsete ca de exemplu Hulk sau Superman şi cele care pe lângă lupte explozii şi superputeri au totuşi prezenţa de spirit de a te delecta şi cu ceva umor, cum ar fi primul Iron Man. Sau Thor.

Distribuţia e bună, Anthony Hopkins este regele Odin, bătrân şi înţelept iar Natalie Portman intră bine în pielea cercetătoarei total dedicată proiectului ei ştiinţific. Kat Dennings pare un pic nedreptăţită într-un rol secundar care face doar comic relief. I mean she’s a hottie after all. Glumeţul haios parcă era un grăsun de obicei.

Şi desigur, pentru prima oară în rol principal într-o producţie mare îl vedem pe australianul Chris Hemsworth jucându-l pe Thor. Tipul are câteva calităţi esenţiale pentru un astfel de rol: 1,91 înălţime, pectorali imenşi, abdomen perfect şi în plus e blond cu ochi albaştri şi are o făţucă draguţă. Fetele târâte de prietenii lor la un film Marvel nu se vor plictisi prea rău de astă dată.
Pe deasupra individul este un actor ok.

On a more technical note: gee Hollywood executives, really? Încă un film cu un 3D care reuşeşte doar să enerveze? I mean singurele dăţi când 3D-ul face ceva bun în filmul ăsta este atunci când devine suficient de discret încât să poţi uita de el.

Avem ici şi colo cazuri în care efectul 3D este pronunţat dar asta înseamnă două cadre suprapuse gen uite aici în faţă e stâlpul ăsta şi acolo în spate toate celelalte chestii. Pff. În rest, dublarea imaginii, perspective distorsionate şi Natalie Portman scoasă uneori cu capul cam ţuguiat. Mersi. Aţi făcut o treabă super. Abia aştept să iasă pe blu-ray ca să îl văd şi eu în 2D pe plasma mea care oricum are o imagine mai clară chiar decât IMAX-ul lor.

Nu glumesc. Habar n-am ce fac băieţii ăştia de la Hollywood dar zău dacă nu până şi la IMAX ai o imagine mai moale, mai lipsită de definiţe decât un blu-ray văzut pe un TV bun.

Panoramările largi ale Asgardului sunt o problemă şi la varianta 2D sunt sigur, la 24 de cadre pe secundă asta e tot ce se poate. Sunt convins că o plasmă la 600Hz le rezolvă mai bine.

Summer flick distractiv, la categoria “acţiune, Marvel, hai să nu avem mari pretenţii” cred că se situează mai degrabă în partea de sus a clasamentului. Încercaţi să mergeţi la varianta 2D totuşi.

Acest articol a apărut şi pe http://hdgadget.ro/

9.5/10 (pentru ca nu ma omor dupa westernuri).

In alta ordine de idei, am inceput sa ma uit la Boardwalk Empire, facut de Marty, si trebuie sa spun ca ruleaza fin. Voi l-ati vazut?

In concluzie: recomandat iubitorilor de cinema artsy si celor care sunt in dispozitie un pic snoaba

6.5/10 – pentru decoruri.

O sa va stric placerea de a-l vedea daca as putea spune foarte multe despre acest film. Este o comedie neagra, scrisa si aparuta in epoca de glasnost si perestroika initiata in 1985 de Gorbaciov, deci sansele ca acest film sa poata aparea in URSS au fost sensibil mai mari. Are o surprinzatoare actualitate si am avut senzatia uneori ca recitesc Un Yankeu la curtea regelui Arthur atunci cand erau perorate adevarate tirade la societatea umana. La fel cum Mark Twain (al carui jurnal a fost public integral pentru prima data de curand in US, data fiind dorinta autorului sa treaca 100 de ani de la moartea lui) isi batea joc de biserica, de iezuiti si catolicism, la fel Kin Dza Dza pune intr-o lumina acida si far echivoc intrebari fundamentale despre modul de convietuire si stapanire al unei alte societati.

Nu stiu sa mai fie ceva asemanator in istoria filmului rusesc. Dar daca exista, as dori tare mult sa vad.
Va salut. Koo!

30 de minute de dinamism (drumuri, masina, bicicleta, trekking, scrambling, spelunking, cave swimming) in care nu se intampla nimic si o ora intreaga statica in care se intampla totul.

One man (and boulder) show.

Desi e aproape imposibil sa citesti vreo bucatica de text despre filmul asta fara sa ti se spuna din primele randuri cum se termina, eu am reusit sa-l vad fara vreun spoiler prealabil, ceea ce mi l-a facut si mai palpitant.

Ce face regizorul Danny Boyle cu povestea (adevarata) a alpinistului Aron Ralston e fenomenal. Cum am spus mai sus, prima treime (poate ceva mai putin) a filmului e o feerie de actiune, de bucurie de viata, cu muzica tare in urechi, cu galbenul rosiatic al pietrei Canionului Blue John la picioare si albastrul infinit al cerului deasupra, care, daca n-ai premonitia catastrofei, te va pune intr-o dispozitie excelenta de carpe diem.

Restul filmului se intampla intr-o crevasa, sub un bolovan. Inimaginabil sa reusesti sa faci un (aproape) thriller  de actiune cu un singur actor (un James Franco de nota 10), si acela prins sub un pietroi. Dar Danny Boyle este vulpe batrana, si stie o groaza de smecherii ca sa nu se plictiseasca onor privitorul, ba chiar sa nu-si gaseasca locul pe scaun de emotie.

Cel mai reusit artificiu a fost filmarea dubla, un mise en abime de camera in camera, care multiplica personajul; de la un individ privit de la persoana a treia, de la distanta, cea de- a doua camera, de buzunar, cu care personajul isi documenteaza expeditia, il aduce la persoana a doua – tu, pentru ca iti vorbeste tie.  Mai apoi, pe masura ce depresia, foamea si setea avanseaza catre finalul celor 127 de ore (5 zile si 7 ore), personajul se transforma in eu, pentru ca durerea lui e a mea, a ta si a celor care au lesinat in sala privind un om care alege sa traiasca si paraseste imbratisarea bolovanului, lasandu-i si-o amintire a timpului petrecut impreuna.

Frumos tare filmul lui Boyle, desi te cam propteste de spatarul scaunului. Bun de tot si James Franco, am capatat un nou respect pentru el. Si sa nu-l uitam pe Ralston, dupa a carui carte biografica a fost facut filmul (major spoilers).

10.

Premiera in Ro. – feb 2011.

Si chiar asa se intampla, pana cand, pe nesimtite, totul trece in zona crepusculara si ceea ce parea la inceput o comedioara aburita se transforma intr-un thriller cu violuri (inclusiv unul cu sticla), crime, cadavre (de soldati morti in razboiul cu Afghanistanul si trimisi acasa in sicrie de zinc – cargo 200), totul pe fundalul sonor al unor slagare rusesti care ti se agata inevitabil de ureche.

Filmul a facut ceva scandal (televiziunile rusesti au refuzat sa-l difuzeze) pentru ca e violent, bolnav si grotesc (intr-un fel suspect de pitoresc).  Nu e o capodopera horror, nici un monument de violenta grafica.  E un film cu cateva personaje ale  caror actiuni ii muta rand pe rand sub reflector, o insiruire de evenimente obscure, pe care scenariul nu se chinuie teribil de mult sa le explice. Privitorul e lasat ba nedumerit in fata unor masinatiuni politienesti si juridice defel legale (deh, “ca pe vremea comunistilor”), ba mut de oroare si cu urechile tiuind de urlete la scenele mai “crude”.

Daca finalul nu te lasa prea impacat cu solutia conflictelor, mai ales ca totul pare atat de dramatic traumatizat, ramai totusi cu amintirea unui film bine facut (regia: Alexey Balabanov), cu actori bine alesi (in ciuda faptului ca multi altii au refuzat sa joace in film), cu o culoare si o atmosfera autentica a anilor ‘80 care mie, cel putin, imi strepezeste dintii, pus in miscare de o dinamica tipic ruseasca, semanata cu linisti sinistre rupte apasat si metodic.

Nota: Trailerul e prost facut, nu da o imagine prea buna asupra filmului.

7/10; imdb link.

Gareth Edwards

I used to experiment by talking to people about something like Bird Flu and their answers started to sound like they could be talking about an alien invasion scenario.

“Monsters” mi s-a parut cel mai interesant SF de la District 9 incoace – cu care unii l-au si comparat ( cu o mentiune si pentru Cargo, un SF interesant, cumva, desi destul de previzibil). Povestea oscileaza intre road movie si SF, filmul are o textura cu aplecare spre amanuntul intim (poate ca si din cauza bugetului minuscul – pe IMDb se vorbea de 15.000 de dolari, IMDb itself estimeaza la 200.000 ).  Finalul e cumva abrupt, dar  destul de potrivit cu restul povestii.

TFC: Can I ask you about the budget of the film? I know it isn’t a lot.

GE: I don’t know and that’s the official answer. But really, I don’t know. But let me ask you, what do you think it is? We’re going to have a contest and the winner gets a free trip to Mexico and the infected zone.

Zona infectata, recompusa cinematografic din imagini  cu fragmente de cladiri si avioane  (nu stiu unde le-au filmat, dar a iesit foarte bine)  e spooky si vibranta. Din cate inteleg eu, regizorul a folosit doar actori neprofesionisti, in afara celor doi din rolurile principale.
In pofida acestui fapt si a bugetului mic, filmul nu da absolut deloc impresia de lucru facut la plezneala sau pe apucate. Dimpotriva, cadrele si povestea se leaga surprinzator de bine, mult mai bine decat la alte filme cu buget mult mai mare.

GE: I wanted to make a movie where you do care about the characters. You have to see things in the characters that you can relate to the more you are pulled into them

I wanted to go with something like Lost In Translation meets War of the Worlds or pick your favorite Sci-Fi film. Part romance part monster movie. I think we achieved that.

Interviul integral cu regizorul aici.

Scîrba, sentimentul rugos al aversiunii față de anormalitate, față de violența fizică și psihică, față de pornografie, incest, viol, față de crimă sau de perversiuni morbide, este firească, mai ales atunci cînd o întîlnești în realitate, în carne și oase.

Într-o operă de ficțiune, este evident că ingredientele vin să suprime realitatea și să ne descrie un alt univers, probabil sau chiar fatidic. De multe ori realitatea bate filmul, și o știm, unii dintre noi, din propriile experiențe. Dar cînd realitatea filmului pare imposibilă, atunci refugiul spectatorului este în refuzul de a o accepta. Și nu e normal acest lucru, mai ales că toate grozăviile descrise sunt reale, sunt lucruri care deja s-au întîmplat dar ori nu știm noi, ori ne vine prea greu să le credem.

Am făcut această introducere pentru a înțelege mai clar despre ce e vorba în Srpski film (A Serbian Film), o producție 2010 a cinematografiei sîrbe, în regia lui Srđan Spasojević, care și debutează cu această ocazie.

Plotul producției e simplu: un pornostar îmbătrînit, cap de familie, este atras să joace într-un film, poate chiar ultimul al carierei sale. Milos, interpretat aproape ireproșabil de Srđan Todorović, este sedus cu o sumă de bani care să îi asigure atît retragerea cît și bunăstarea familiei, însă curînd descoperă că producția în care joacă este o mesă neagră întrețesută cu multă violență, care implică pe rînd pedofilie, crimă, incest.

Nu vreau să dezvălui prea multe despre poveste, cu mici minusuri este un thriller psihologic antrenant, cu multe aspecte patologice și violențe de genul celor din cărțile lui Sorokin. Și totuși, în ciuda violențelor, finalul dezvăluie o latură umană, o limită a suportabilității, o mică metafizică prin care lucrurile reintră în normal, fiindcă dacă sunt lucruri despre care nu se poate vorbi, și totuși cineva o face, atunci doar ceva extrem de puternic și radical, bunăoară moartea, le mai poate șterge.

Într-un fel, s-ar putea stabili o paralelă între American Beauty și Srpski film. Fiindcă ambele filme vorbesc despre familie, despre angoase, despre dimensiunile psihologice și tensiunile din cadrul familiei, despre devianțele și orizonturile bărbaților. Evident ca doar la un subtil nivel tematic – subliniat de altfel în producția sîrbească de Vukmir, principalul oponent al lui Milos, care descrie către final o scenă absolut macabră, care include incest, sodomie, viol, ca un adevărat potret al unei familii sîrbești.

Este un comentariu extrem de caustic, dus către marginea logicii și a realității sîrbești, dar care vrea să sublinieze faptul că poporul sîrb și-a pierdut din tărie, s-a subțiat ca sînge. De fapt, această tematică devine în sine o parabolă pentru lipsa de curaj, lipsa de mîndrie și forță a unui popor care se diluează, de genul manelizării de pe la noi. Respectul față de valori este tradus aici tocmai prin profanarea lor, ceea ce mi se pare o metodă de efect, care produce emoție din plin, mai ales în spiritul poveștii.

Astfel am privit și receptat acest film. Mie mi s-a părut viziune diferită de șabloanele cinematografice cunoscute, în care proiecția violențelor vine să scoată din adînc cele mai pure sentimente. Dar asta nu înseamnă că filmul este recomandabil sub 18 ani și nici persoanelor slabe de înger sau neobișnuite cu violența filmică. Fiindcă filmul se dezvăluie cu adevărat și se justifică tocmai plin finalul său, de o candoare deosebită, iar cine nu ajunge pînă acolo nici nu înțelege. Pentru că Srpski film este ca un om: abia după ce moare îl poți înțelege cu adevărat.

SRPSKI FILM, 2010 (A SERBIAN FILM)
Serbia
Original Title: Srpski film
Director: Srdjan Spasojevic
Writers: Aleksandar Radivojevic, Srdjan Spasojevic
Cinematographer: Nemanja Jovanov
Composer: Sky Wikluh
Cast: Srdjan Todorovic, Sergej Trifunovic, Jelena Gavrilovic, Katarina Zutic, Slobodan Bestic, Ana Sakic, Lena Bogdanovic, Luka Mijatovic, Andjela Nenadovic