Thirst e un love story iesit de-a binelea din tipare, un fel de Bonnie and Clyde varianta cu vampiri, atat de halucinant, de iconoclast si de plin de umanism in acelasi timp, incat aproape ca-ti faci cruce ca i-a putut bubui cuiva prin minte sa se aventureze intr-un asemenea experiment fantezist si alambicat. Cam tot ceea ce inseamna inovatie in filmul asiatic din ultimii zece ani aveti in Thirst.

Fish Tank, in schimb, e un copil cuminte si respecta cu sfintenie acele trei virtuti cardinale ale cinematografiei europene : umanism, autenticitate si un pas foarte degajat cand e vorba sa calce pe poteci batatorite.  Totul e tipic european. Cu o situatie oarecum inversata decat in Red Road, unde miza filmului mergea dinspre o razbunare gandita morbid spre mantuire si iertare, Fish Tank este povestea unei familii dezbinate, in care o fata incearca sa-si gaseasca o oaza de afectiune, departe de o mama depravata si de o societate care nu-ti permite sa iesi din ghettoul periferiei. Andrea Arnold nu e insa prea pasionata de social, ii place sa exploateze, la fel ca-n Red Road, sensul ermetic al unui indiciu psihologic, precum si toate acele situatiile minimale pe care se sprijina dramele care ne marcheaza. Apropierea echivoca dintre o adolescenta rebela, pasionata de street dancing, pentru care life’s a bitch si basta  si un ins sexy, carismatic si iubitor naste reactii monstruoase, excelent stapanite si innodate, asa cum numai maestrii detaliului realist-psihologic marunt – fratii Dardenne, cu voia voastra – reusesc. Ultima jumatate de ora din Fish Tank este o replica aproape programatica la drama din Le fils.

Katie Jarvis (o debutanta pe care Arnold a cules-o literalmente de pe un peron pentru mahalaua inspaimantatore pe care se pare ca o facea in fata prietenului ei, in rasparul unei multimi consternate ) – de o naturalete incredibila in rol si Michael Fassbinder (aproape o umbra in Inglourious Basterds, dar de vazut in Hunger) au in Fish Tank unele dintre mai nuantate roluri pe care le vor face vreodata.

De vazut si pentru un mod foarte special in care este exploatata lumina naturala, pentru niste unghiuri de filmare destul de bizare, pentru ironia delicata realizata prin contraste, pentru definitia feminitatii mereu echivoce si convulsive, gata sa raspunda cu patima oarba cand e lezata, pentru sugestiile foarte firesti pe care le gliseaza inteligent prin crampeie de parabole si tot soiul de  simboluri reciclate ( de pilda, balonul din ultima secventa ca posibila trimitere la Le Ballon Rouge…)…so on…chapeau!

9.5 / 10

Premisa este faustica, aventurile amintesc sporadic de Alice in Wonderland, insa per total povestea lui Gilliam este profund atipica, inegala, chiar difractica, sesizabil disproportionata in raportul partilor cu intregul si totusi, paradoxal unitara la nivelul unui mesaj de fond. Atunci cand diavolul paseste in empireul in care initiatii se conservau in meditatie, batranul doctor Parnassus ii impartaseste musafirului infernal singura credinta dupa care oamenii ar trebui sa se ghideze : povestile, caci numai prin ele oamenii devin ceea ce sunt.

De la Povestea fondatoare a carei flacara o intretineau ermitii in creasta unui munte-templu (o sa va sara-n ochi similitudinile cu arhitecturile din Brazil) pana la un obiect iconoclast si pervertit cum este o oglinda de balci, acoperita cu un celofan sifonat si taiat grosolan pe din doua, Gilliam incrimineaza un anumit sens decadent al lumii, care prefera surogatele si care se  risipeste in placeri vulgare (prima secventa prinde intr-un singur cadru o banda de betivani aruncati dintr-o discoteca si pusi sa vandalizeze balciul inofensiv al doctorului Parnassus) sau in atractii facile (stilizate excelent in destinul fetei tradatoare, versatile si cam rea de musca, «  a selfish bitch », cum singura se defineste, gata sa-si ruineze si sa-si rusineze tatal – v. dansul cu Mr. Nick, imagine a seducatorului sedus).

Postmodern asa cum e firesc, The Imaginarium of Doctor Parnassus este o metapoveste despre cum povestile insele au incetat sa fie ceea ce erau, despre cum originile s-au corupt, despre cum curiozitatea inocenta a ascultatorului s-a transformat in salbaticie distructiva ( primul care trece prin rama cu celofan ce se vrea o oglinda magica este un zevzec cui de beat care vrea sa o violeze pe fiica lui Parnassus) si despre cum fetii-frumosi sunt niste talhari la drumul mare, capabili de gesturi omenoase numai daca soarta ii pedepseste sa-si uite identitatile trecute.

 Toate cliseele din basme sunt date peste cap : batranul mag isi ineaca intelepciunea in bautura, piticii-asistenti sunt certareti si insolenti, o fiica voluptoasa si roscata ca diavolul insusi suceste fara pudoare gaturile gainilor asa cum ar fi facut-o numai cele mai crude vrajitoare. Putinele cliente care se lasa amagite de vocea unui fante si intra prin oglinda, traiesc, ca-ntr-o experienta unica, povestea propriilor lor imaginatii – personal, nu mi s-a parut ca pasajele vizuale din imaginarium ar fi cele mai creative, asa cum am tot citit si auzit, ideea filmului in ansamblul ei, din contra, este de o originalitate rara.

Realizarea lui Gilliam are insa si multi timpi morti, multe dialoguri lipsite de sens, sicane usor comerciale, o anumita lipsa de fluenta si chiar lipsa de finete in translatii, ca si cum echipa care a lucrat la film ar fi fost uneori depasita de greutatea surselor pe care si le-a asumat – nu invoc inlocuirea lui Ledger, pentru ca in privinta asta trucul substitutiilor a mers fara urme prea vizibile. Oricum, ramane amintirea a « ceva deosebit », ca sa-l citez pe cocalarul de la mall din spatele meu care a conchis sec, lamurind un rand intreg de pitipoance venite sa-l vada pe Johnny. Sarmul lui Johnny a fost doar o mica piesa de puzzle dintr-un film care ar fi putut sa fie fara cusur.

8.4 / 10

Departe de a fi rejected, Don Hertzfeldt e unul dintre cei mai apreciati creatori de scurt metraje animate, care la 33 de ani are nu numai o colectie de peste 120 de premii pentru filmele sale, dar si o gloata de fani (oamenii isi tatueaza desenele lui) si statutul de “cult animator”, pe care l-a dobandit inca de pe bancile scolii.

Are un stil de animatie abraziv, deseneaza cu creionul pe hartie si combina fotografia cu stop motion-ul, iar personajele lui sunt niste figurine din bete, hidoase ca mazgalelile unui prescolar. Are un umor negru ca noaptea si pueril de absurd, e existentialist, antropolog si mizantrop.

Chiar daca nu ii poti aprecia nici maiestria de desenator, nici scenariile elaborate, animatiile lui te lasa ori cu un gust amar, ori cu retina zgariata, ori cu privirea wtf, dar nu le poti ignora efectul latent in simplitatea lor deprimanta.

Gasiti online cam toate filmele lui, Billy’s Balloon, Genre, Rejected, Ah, l’amour. Cele putin mai lungi si mai elaborate, Lily and Jim (partea 1 si partea 2), The Meaning of Life, I Am so Proud of You si Everything Will Be OK sunt cele mai bune, desi n-as face un top, pentru ca sunt toate prea fucked up.

The Meaning of Life – partea a doua aici.

N-as vrea sa termin fara sa amintesc de The Animation Show, un festival de scurt metraje animate independente care a pornit in 2003 la initiativa lui Mike Judge (Beavis and Butt-Head), iar primul “episod” a fost prezentat impreuna cu Don Hertzfeldt. Au adunat la un loc o serie de scurt metraje de tot soiul, le-au aratat la cinema, le-au pus si pe dvd, si dupa succesul avut, anul asta sunt la a patra serie de Animation Show.

La primul show au avut, spre exemplu, cateva animatii mai vechi de-ale lui Judge, The Cathedral de Tomek Baginski, Fifty Percent Grey de Ruairi Robinson, La course à l’abîme de Georges Schwizgebel, Mt. Head de Koji Yamamura, Billy’s Balloon de Don Hertzfeldt si trei scurt metraje vechi de Adam Elliot, Brother, Cousin si Uncle, in acelasi stil claymation inconfundabil si fermecator de trist in care a realizat si Harvie Krumpet si recentul si minunatul Mary and Max.

Pour la bonne bouche, inca o inghtitura de Don Hertzfeldt:

Filmul, semnat de Gustave Kervern si Benoît Delépine, e mai mult decat comedie, iar comedia e mai neagra decat poate duce simtul absurdului. Nici Louise nu e tocmai Louise, e mai degraba Jean-Pierre. Michel nu e nici el Michel, ci Cathy. Nimic nu este ceea ce pare ca este, iar daca ai vreo certitudine, cei doi regizori or sa ti-o demoleze, or sa ti-o explodeze, or sa ti-o calce cu tramvaiul si or sa bata step pe ramasitele ei.

Povestea incepe cu un moment care mi-a amintit de crematoriul Delectarea din Taiteii chinezesti serviti zilele trecute – asistam la o incinerare pe acorduri de Internationala. Stop cadru, taiati. Nu intelegi nimic la inceput, dar mai tarziu ai vrea sa crezi ca ai asistat la o tentativa nereusita de anihilare a intregii mase proletare, o metafora sub care se petrece intreaga actiune a filmului.

Subiectul pe scurt: se inchide fara preaviz o fabrica de textile. Muncitoarele nu fac greva, ci pun la cale asasinarea directorului fabricii. Matahaloasa Louise, care invata sa scrie si sa citeasca impreuna cu pustiul vecinilor, se angajeaza sa gaseasca un ucigas. Da peste Michel, un molau bombastic si vorbaret, cu care va incepe urmarirea pe scara sociala a burgheziei a responsabilului pentru disponibilizarea atator muncitoare.

Desi niciunul dintre protagonisti nu e teribil de istet, amandoi au stofa de revolutionari si mica lor factiune subversiva e un medalion inchinat unui personaj din istoria Frantei, activista si anarhista Louise Michel, care a jucat un rol important in insurectia din timpul celei de-a doua Comune din Paris.

Actiunile celor doi proletari rebeli nu vor ajunge la nici un rezultat, dar esecurile lor sunt pretextul unui film neobisnuit, la fel de ambiguu ca si sexele celor doi protagonisti, sec si dur, cu un umor aproape necioplit. Actiunea treneaza putin, dialogurile sunt rare si nu teribil de inspirate, dar iti permit sa fii distras de filmare – apare foarte des tehnica unui cadru in cadru, in care prim planul, unde aparent se intampla actiunea, are de fapt mult mai putin importanta decat cadrul de fundal.

Am mai apreciat si coloana sonora, si ea vioaie si ironica, am notat cu plus si prestatia celor doi actori principali, Yolande Moreau si Bouli Lanners, foarte buni in rolurile lor bufe, dar trebuie sa subliniem ca nu este o comedie neagra la care sa te tavalesti pe jos de ras. Cei doi regizori spuneau despre film “Vrem un film ce afectează publicul”. Multi se vor gasi afectati ca de o pioneza pe scaun. Daca o simti si tu, nu fi burghez, nu-ti pune o perna. Stai si sufera pana la capat povestea lui Louise-Michel / Jean Pierre-Cathy.

Vezi unde ruleaza aici.

Official press release, dated 26 January 2010

American film director Tim Burton is to be Jury President for the 63rd Festival de Cannes, which takes place from May 12th to 23rd 2010.

Upon accepting the invitation from Gilles Jacob and Thierry Frémaux, Tim Burton declared: “After spending my early life watching triple features and 48-hour horror movie marathons, I’m finally ready for this.  It’s a great honour and I look forward, with my fellow jurors, to watching some great films from around the world.  When you think of Cannes you think of world cinema.  And as films have always been like dreams to me, this is a dream come true.”

American director Timothy Walter Burton was born August 25th 1958 in California. From childhood he developed a passion for drawing and Gothic films, and studied at the California Institute of the Arts before joining the Disney studios animation team. His own work, highly original even then, was very different from the style of cartoons made by Disney, but the studio recognized his talent and helped with the production of his first short films: Vincent (1982), Hansel and Gretel (1983) and Frankenweenie (1984).
Read more here…et ici.

Convinsa de ultimul amanunt, am vazut o buna bucata din Lie to me. Not bad. Dar nici really good.  Povestea politista e previzibila, cu doua fire narative separate per episod, ca sa nu ne plictisim, cu doua echipe care lucreaza in paralel, cu un sidekick latino, echipa saves the day intotdeauna.

Ceea ce face insa Lie to me un film bun de vazut in noptile cu insomnii este acest detaliu captivant al bodylanguage-ului, pornind de la un spasm muscular involuntar al sprancenei, la dilatarea pupilelor ori la incrucisarea mainilor pe masa. The truth is written all over our faces.

Foarte interesant si educativ, dar din pacate treaba asta e facuta extrem de ostentativ, ca intr-un film prost cu karate. Din dorinta de epatare fulguranta ni se vorbeste demonstrativ prin gaurile celui de-al patrulea perete, ni se fac stop cadre, ni se arata planse, ni se deseneaza. Pacat. Ar fi putut iesi ceva bun, daca scnenariul ar fi fost abordat cu mai multa finete.

Pe de alta parte am gasit in Lie to me o perspectiva noua. Nu e un film politist clasic de genul bine vs rau = adevar vs minciuna. Cel care minte nu e neaparat the bad guy. Daca reusesti sa arunci cojile povestii politiste transparente o sa gasesti un miez de psihologie, de studiu antropologic al emotiilor si al comunicarii non verbale care ti-ar putea fi de ajutor. La poker, de exemplu   E o lectie care te invata sa citesti ceea ce vezi in ceilalti, lucruri pe care le ai in fata ochilor dar pe care le iei de-a gata, fara sa le procesezi, pentru ca nu ai fost invatat sa o faci.

Desi fiecare episod incepe si el ostentativ cu disclaimerul “the following story is fictional and it does not depict any actual story or event”, serialul se inspira din studiile psihologului Paul Ekman. Lectura placuta la urmatoarea sedinta

5.5/10

Lie to me se poate vedea online pe www.freelietome.com

Ceea ce s-a dovedit a fi o alegere nu neaparat fericita. The Good German e realizat dupa modelul filmelor alb negru ale anilor 40, pe film, si bifand majoritatea tehnicilor cinematografice de atunci – ecran albastru, decor care merge pe banda in spate, cateva scene omagiale a la Casablanca, lumini puternice, alburi arse, umbre tari, profunzime mare de camp, unghiuri nemtesti… mai putin “locatia”. E filmat in studio.

Povestea e un mystery thriller plasat in anul 1945 in Berlin, in care gasesti cocktailul clasic de dragoste, politica, tradare, crima, femme fatale, lupta pentru suprevietuire in razboi, priviri languroase si piezise in timp ce actrita principala ii infige un revolver in coaste iubitului – in contextul asta trebuie sa subliniez ca alegerea lui Cate Blanchett a fost o idee foarte buna, are o postura excelenta si un accent gutural nemtesc autentic. George Clooney nu e teribil, destul de fermecator, dar cu un personaj cam difuz.

Nici scenariul nu straluceste, fiind evident ca atentia a fost captata mai degraba de reproducerea atmosferei noir decat de povestea in sine, care isi cam pierde personalitatea; cateva referiri la lagarul / uzina de rachete Mittelbau Dora, o vaga mentiune a operatiunii Overcast / Paperclip si plasarea actiunii in timpul Conferintei de Pace de la Potsdam incearca sa confere autenticitate istorica intregii povesti, care se topeste insa lamentabil in artisticaraia fake noir.

Nu vi-l recomandam. 6/10

The men who stare at goats e o comedie absurda, paranormala, imposibila si incredibila. E povestea unui grup de soldati antrenati in cadrul unui program top secret sa devina Jedi warriors, sa treaca prin ziduri, sa vada la distanta, in locuri in care nu se afla, sa gaseasca oameni cu ajutorul puterilor lor paranormale, sa devina invizibili.

Ei sunt New Earth Army.  Se imbraca in camasi inflorate, danseaza cu flori in par, pot trece prin ziduri si pot spulbera norii doar uitandu-se la ei; aceasta vine ca raspuns la zvonurile ca rusii au dezvoltat niste generatoare psihotronice, care pot sa-l bombardeze pe presedinte cu energii negative, un subiect atat de acut si astazi.

Distributia e o mare bulina alba: Jeff Bridges in rolul colonelului New Age, cu cosita impletita si cu mintea pe campiile elizee hippioate; George Clooney in rolul Jedi-ului cu cele mai deosebite capacitati paranormale din toata unitatea; Kevin Spacey in rolul paranormalului negativ si Ewan McGregor in rolul reporterului care supravietuieste aventurii in Irak si le povesteste si altora despre fantastica lumea a oamenilor care se holbeaza la capre.

Desi are frecvent scene de un umor atat de absurd incat pana si simtul meu umoristic (in general destul de teapan) s-a cocosat de ras, filmul e totusi o varza. O varza amuzanta, dar haotica, cu o povestea incalcita care se sprijina mai degraba pe poante si pe umorul de situatie decat pe un fundament solid si care, daca n-ar avea distributia grozava pe care o are (George Clooney si Jeff Bridges par sa fie in elementul lor in asemenea roluri absurde a la fratii Coen), probabil n-ar avea prea mult succes de box office.

De fapt nici n-a prea avut. Noroc cu trailerul excelent care a asigurat in primul weekend dupa lansare incasari de 12 milioane $, adicamai mult de o treime din totalul incasarilor de pana acum, 3 luni mai tarziu.

7/10 si cred ca-s cam indulgenta. Sa-l vedeti totusi, it’s good fun.

Iar cand va plictisiti, incercati un pic de cloud bursting. Keeps you in shape. Atentie la bolovani, totusi.

Sa vezi Ink, sa vezi Ink!

Sa vezi neaparat Ink, mi se recomanda in continuare. La dracu, hai pana la capat.

Impresia initiala a ramas, dar a fost completata si de niste aspecte pozitive.

Povestea e in linii mari tributara unor motive cam naive, good vs bad la modul inferior al luptei corp la corp si caftelii directe intre razboinicii Povestitori si infricosatorii Incubi (sau incubusi, ce plural preferati), jocul actorilor e destul de slab, scenariul pueril si diluat, iar la sfarsit se cam calca pe sireturi.

Cu toate acestea, filmul nu e de azvarlit. Si asta mai ales datorita imaginii. Tonul general de culoare e usor desaturat, amintirile au o tenta sepia si o caldura nelamurita, taramul Povestitorilor e luminat difuz cu extra highlights, iar lumea incubusilor e neagra, verde si albastra, rece si lichida, un contrast reconfortant ca un dus scotian.

Dupa vreo ora mi-a picat fisa ca nu era primul film de Jamin Winans pe care il vedeam, si chiar daca numele nu va spune nimic, o sa va aduceti aminte cand o sa revedeti scurt metrajul Spin aka God is a DJ (vezi mai jos), pentru ca este reluat si refacut in Ink, la un nivel mai putin dramatic si mult mai sensibil si discret, pastrand totusi acea calitate de Joker a Pathfinder-ului pe care o avea in scurt metrajul din 2005 si… the DJ.

Ce mai este de placut la Ink sunt sunetele si umbrele, amandoua plasate in contrejour-uri de tacere si lumina orbitoare, cateva scene de un grotesc caricatural cu iz de carte veche de benzi desenate, si, neaparat, suprapunerea tare reusita de la final a celor doua lumi, cea a visului si cea a realitatii, care -daca ai o usoara sensibiliate fata de lumile paralele- te va face sa nu te mai simti singur seara, inainte sa adormi.

Singura incertitudine este cine iti va pune mana pe frunte.

7/10

Sherlock Holmes e dovada vie (un fel de-a spune, dupa un film atat de soulless) ca Madonna e o consumatoare de testicule umane (cred ca totusi strungareata i se trage de la bilele de otel ale lui  Penn, cu care stim ca nu i-a mers) . Simtisem eu ceva la Rocknrolla, dar am zis hai…

Cum e filmul:

- bien sur, postmodern in abordare, ca doar e la moda. Adica reinterpretarea pasiunilor lui Sherlock pentru arte martiale in secvente cu multa, multa cafteala. Si diavolul, care e in detalii.. NOT!

- cu efecte speciale de exceptie. Mai exact, baietii buni (si cei rai) isi iau drugi in cap si trec prin explozii excelent realizate de pirotehnisti, dar apar ca niste flori dupa.

- filmat spectaculos. Ritchie alege profesionisti cu care lucreaza, cameramani, director de imagine, etc. Pacat ca trebuie sa ai ADHD ca sa urmaresti toate taierile de montaj. Si cred ca te-mbolnavesti si mai rau, dupa.

Deci, in concluzie, 4, cu indulgenta, pentru ca totusi are un DoP bun. Si actori faini.

Muie Ritchie.