NY Times movie review :

The relationship between movies and dreams has always been — to borrow a term from psychoanalysis — overdetermined. From its first flickerings around the time Freud was working on “The Interpretation of Dreams,” cinema seemed to replicate the uncanny, image-making power of the mind, much as still photography had in the decades before. And over the course of the 20th century, cinema provided a vast, perpetually replenishing reservoir of raw material for the fantasies of millions of people. Freud believed that dreams were compounded out of the primal matter of the unconscious and the prosaic events of daily life. If he were writing now, he would have to acknowledge that they are also, for many of us, made out of movies….more.

Si o comparatie cam hazardata, dar peste care merita aruncat un ochi din The Guardian:

The release of Inception has triggered a lot of talk – most of it no doubt emanating from the Warner Bros marketing department – that Christopher Nolan has some claim to be considered in the same league as Stanley Kubrick, a cinema legend of unarguable status. Inception is Nolan’s seventh film of a career that includes two Batman movies as well as the widely admired Memento, while Kubrick managed to complete 12 feature films (plus the 72-minute Fear and Loathing, which he suppressed shortly after its release in 1953). Are the two in any way comparable?…more.

M-am apucat deci sa adun la un loc toate filmele vazute de mine care s-ar incadra de bine de rau in gen. Ca de obicei, iar am gresit publicul tinta si l-am pus pe site-ul alalalt pe care scriu.

Cum am pierdut multe nopti ca sa (re)vad filmele alea si am feedback egal cu zero, pastrez  senzatia ca am stricat orzul pe gastele care cauta acolo numai comedii ieftine si comerciale hyped scumpe. Asa ca las si aici linkul si repet intrebarea de la sfarsit, ca poate inchegam o discutie constructiva si un schimb de titluri pe zeemovies.

Mr. Nobody e un film a carui poveste e greu de sumarizat in cateva cuvinte, pentru ca nu stii, nici dupa sfarsitul sau, ce a fost si ce nu. Nemo Nobody, la venerabila varsta de 120 de ani, e ultimul om de pe pamant care va muri de batranete. Din pacate nu isi aduce aminte absolut nimic din viata de dupa 30 si ceva de ani si o sesiune de hipnoza declanseaza pentru privitor o impletire de povesti contradictorii, cu finaluri si inceputuri intrepatrunse, toate pornind de la intrebarea ce-ar fi (fost) daca si mai ales ce-ar fi (fost) daca nu?

Cu putina fizica cuantica, paradoxuri, teorii ale probabilitatilor si posibilitatilor,  mult butterfly effect, un pic de The Fountain si What the bleep, Mr. Nobody refuza sa se raporteze de la inceput si pana la sfarsit la vreo linie temporala cronologica si reala. Toate firele sunt dictate de cap sau pajura, iar mai apoi de alegerea inversa, o suma de posibilitati si cauzalitati proiectate in viitor (sau in trecut?…) care pornesc de la momentul decisiv al unei vieti, cand esti pus fata in fata cu alternativa dramatica. Iar cea mai buna miscare ar fi sa nu faci nici o miscare.

Pe langa subiectul imposibil de reprodus, care ii da o aura de fantasy si de putin SF (sa stiti ca in 2092 se vor face vacante pe Marte, apropo), filmul e foarte placut ochiului, desi usor lacrimogen, cu o imagine versatila, stiluri si culori diferite pentru fiecare “viata”, dar desi scenariul a durat 7 ani sa fie pus pe hartie (pornind de la un scurt metraj realizat de Van Dormael in ‘84, E pericoloso sporgersi), iar post productia inca un an, mi se pare ca s-a favorizat aspectul vizual in defavoarea unuia mai consistent, verbal.  Poate mai mult de jumatate din film sunt scene non verbale, care reduse devin apoi chiar non actiuni si esti lasat sa te ineci precum personajul principal intr-o mare de posibilitati si rezolvari, fara a avea luxul de a sti ca exista totusi un singur rezultat.

7/10

- Whoever has the money has the power – un tagline destul de ieftin si prost integrat in film. Mult mai misto e treaba cu working it backwards si acceptance of facts (exploatata insuficient, dupa parerea mea).

- Metoda reductionista a regizorului prin care contrabalanseaza personajul lui Chris cu o serie de personaje negative grosier construite; am ramas fix cu senzatia ca ar fi iesit un film mult mai bun daca s-ar fi insistat asupra problemelor morale, a confuziei personajului principal si daca am fi avut de partea cealalta niste personaje negative nuantate.  A mers bine  in descrierea relatiei cu familia (desi si acolo s-ar fi putut mai mult), ar fi mers si in firul epic principal.

- Afisul  neinspirat – ce  sugereaza confuzie in ce priveste directia generala a filmului – thriller, drama, etc.

Deci, in concluzie .. ar fi putut fi excelent, a fost doar bun spre asa si-asa – mixed feelings. Levitt totusi e destul de tare, merita macar pentru el. Go, Levitt, go

So.. recommended? Rather not.
5/10 (pentru Sam. Si  pentru Scarlett, putin.)

Terribly Happy trailer 2009

Nu tu trailer, nu tu synopsis, nimic. Inspiratie pura. Punct ochit, punct lovit. Asa m-am dus eu sa vad Precious. Stiam doar ca Mo’Nique luase un oscar pentru interpretare feminina, asa ca mi-a dat ghes curiozitatea. Dat fiind ca pana si na’vii luasera o poala de oscaruri, mi-am luat un reper cam naiv.

Si pentru ca mi s-a parut unul dintre cele mai grosolane si mai lipsite de masura filme pe care le-am vazut in ultima vreme, o sa va dau niste spoilere la fel de grosolane si de lipsite de masura. So beware.

Romantismul reciclat in versiune americana creeaza monstri : Precious este o adolescenta obeza si analfabeta, aproape autista, batuta crunt de mama, violata de un Fritzl-dad, cu care are si doi copii, exmatriculata de prea primitorul sistem american si trimisa la o scoala alternativa, unde singurul sprijin este o profesoara lesbiana – solidaritatea minoritatilor hits again. Si dupa ce biata Precious scapa vie din tentativa mamei de a o omori aruncandu-i un televizor cat toate zilele  in  cap  si zdrobindu-i nou-nascutul, ca ultim semn al mantuirii divine, afla ca are SIDA de la tatal care o violase de la 4 ani (sic!). The end.

Culmea este ca toata mizeria asta fals-realista de-mi plangeam mie de mila ca vad asa ceva, este ambalata, ca orice produs comercial sclipitor si sfasietor, in tot felul de brizbizuri : comunicare excelenta intre secventele fruste, de violenta animalica si detalii naturaliste, intense si ascutite, niste pasaje alternativ-onirice fulgurante care compenseaza tensiunea altfel aproape insuportabila (dar suspectez ca tehnica e preluata din Oasis, film pe o tema oarecum asemanatoare, unde gaselnita asta e de capatai) si o retorica foarte misto la Mo’Nique. Zic retorica si nu rol sau personaj, pentru ca e cel mai lipsit de psihologie film pe care l-am vazut de mult timp. Rar vezi o constructie atat de inspaimantator de aberanta si de supraincarcata dramatic.

6 / 10

Pornind de la povestea reala a invaziei unui spital de nebuni, in timpul razboiului ruso-cecen din 1996 din zona de granita Ingusetia, Konchalovsky speculeaza asupra intalnirii omului innebunit de pasiune cu omul innebunit de razboi si asupra unei relatii ciudate in care identitatile se schimba intre ele o data cu planuirea unei nunti inchipuite pe care un cecen hatru si crud o propune unei tinere care canta la armonica.

Tot spitalul, mai zglobiu ca niciodata,  intra in efervescenta evenimentului pe care, in absenta doctorului si a asistentelor care sa-i aduca-n simtiri, fiecare il poate adapta dupa cum il taie capul.

 Si de-aici o viziune baroca despre esentele ascunse ale nebuniei : anarhiste turbate se prind in hora cu artisti de circ in dizgratie, cu falsi designeri de doi lei si cu poeti introvertiti care-si poarta cap d’opera in traista ca melcii in cochilie. Iar atunci cand sarmana falsa mireasa  intreaba daca Dumnezeu chiar va veni sa-i salveze pe toti, un batran cu o ureche insangerata haraie fantomatic :  Care dintre ei? Singurul raspuns este imaginea unui mar perfect verde, pudrat abundent de molozul care-i va acoperi pe toti.

10 / 10 Daca nu-l vedeti, pierdeti unul dintre cele mai tari 5 filme rusesti ever.