M-au amuzat insa gandirea dialectica a soricelului, care se ia-n serios ca don Quijote si pleaca razna intr-o utopie-queste, discursurile de Inchizitie ale profesorilor care te invata la scoala sa-ti fie frica c-altfel te ia mama zmeilor, ajutorul de bucatar a la Archimboldo si legenda felului in care a fost interzisa supa intr-un regat, foarte Hoffmann-like.

In rest, ar trebui sa ma gandesc mult, finalul a fost penibil si toate povestea destul de fumata, chiar daca nu are doza aia de prost gust care mocneste de obicei in cele mai multe desene animate post-Disney. Daca nu mai pun la socoteala aspectul ala ceruit-metalizat care imi irita ochii, 1h 30′ intr-o duminica ploioasa, cat eram cu ochii carpiti de somn, merge… Sympa – genul de film la care este bine sa ai un post ca sa nu uiti ca l-ai vazut si sa te impinga proasta inspiratie sa-l mai cauti o data.

5.5 / 10 si consens.

Din cate am sesizat eu, exista doua trimiteri relativ clare, una la Godard, prin parodierea retoricii cam sterpe, dar si cautat languroase, a starilor de lasitudine si a suspensiilor absolut nemotivate din actiuni, cu aerul ala de dezabuzare pe care eu nu l-am inteles niciodata la Godard si alta la Parajanov, mai ales in secventele in care cultiva haosul cromatic, atmosfera psihedelica pe tonuri de rosu sau violet, ori stop cadre ca-n unele tablouri de Magritte ( Sayat Nova, care, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune filme ever cel putin din perspectiva vizualului, apare totusi 2 ani mai tarziu, in ‘68 ).

Dincolo de faptul ca tot ce se intampla in Daisies este cap-coada pueril si voit stupid sau absurd, filmul iti ramane in minte pentru alura de  jemenfichisme total, pentru lejeritatea cu care abordeaza futilul, cultivarea nonsalanta a ridicolului,dar mai ales pentru imaginatia des-franata, pentru niste combinatii cromatice absolut speciale si fara precedent, pentru aparitia de zuze joviale a celor doua tembele care se dau huta intr-un candelabru cat toate zilele.

Zeeny’s review here.

6.8/10

- 2h 40′

Fara sa fie o revelatie rascolitoare, An Education imi pare cel mai fluid, mai natural si mai nesofisticat film dintre toate cate stau la panda Oscarului. Un film care refuza machiajul, criticand, pe de alta parte, tocmai machiajele de tot soiul: de la excesul de glamour al unor adolescente crescute monahal in scolile de elita londoneze intr-o epoca postbelica cetoasa, la asa-zisa cultura rafinata care mascheaza prejudecati acre si la pieile de miel pe care si le iau diversi lupi perversi gata sa le inhate pe cele ce cred ca tot ce zboara se mananca.

Si pentru ca mai toate lucrurile marete pe care le facem calca implicit in picioare interdictii, An Education este povestea initierii unei adolescente care invata sa transgreseze tensiunea dintre o educatie dogmatica, rigida si intepenita in parti pris-uri si seducatoarea viata alaturi de un ins care rasare mefistofelic si-i perturba toate reperele. Iar atunci cand la jumatatea secolului al XX-lea, la o scoala de varf din Londra esti pus in garda impotriva evreilor asa cum si oamenii medievali ai secolului al XIV-lea clamau impotriva poporului deicid pestifer, cea mai puternica tentatie este sa te indragostesti taman de un evreu stilat, monden, mare colectionar si iubitor de arta. Ca unii colectionari mai colectioneaza si cu japca a fost un detaliu care a scandalizat pe multa lume si reactiile mi se par in buna masura legitime. Background istoric exista insa – prin anii ‘60, mai ales prin Londra bantuia un usor suflu antisemit.

Daca Carey Mulligan ia Oscarul peste cateva ore, sa nu surprinda pe nimeni : spre incantarea tuturor, este un demn avatar al lui Audrey Hepburn, cu o expresie matura si inhibant de inteligenta si de perspicace, turnata perfect in rolul elevei de exceptie, pe care toti profesorii o fixeaza din start pe tabloul magna cum laude al Oxfordului. Compania lui Peter Sarsgaard este picanta si delicios-perv : domnul cu chip adormit-reptilian, culant si indatoritor, este un fin degustator al boboacelor exaltate, care-si apara cu patima pasiunea pentru lux si excentric. Oh yes, and I also loved the soundtrack.

7.3 / 10

Hiba principala a filmelor lui Egoyan este ca par sa fie spuse de o minte chitita obsesiv sa ajunga la poanta demonstratiei,  dar pentru ca este complet lipsita de harul povestii simple, toate personajele ies din matrita frante sau convexe, monstruoase, iar dramele lor sunt intotdeauna intortocheate artificial. De-aici si aerul greoi din Exotica.

Simptomatic insa, Egoyan isi intoarce carentele in avantaj si tusa personala – o poveste prea rasucita si gata-gata sa se sufoce cu propriul snur ombilical inceteaza sa mai fie crispata pentru ca e transformata in atmosfera, prea mult detaliu care nu duce la nicio solutie logica e reorganizat intr-o constructie-thriller.

Marele spil e intotdeauna instinctul regizoral care da peste cap haosul unei povesti aparent fara cap si fara coada ca sa ricaneze la sfarsit ca n-ai avut tu suficienta intuitie in tot timpul cat ai bodoganit ca ar fi el prea criptic. Egoyan rade intotdeauna mai bine la urma si tu pici de prost ca ai fost Toma necredinciosu’ si c-ai bombanit fara imaginatie.

Atmosfera si constructia regizorala impecabila, atuurile lui patentate, sunt reluate sistematic in Exotica, dar aici apar suplimentar niste piloni pentru transparenta: cupluri simbolic-identice Christina-Tracey / Thomas-Zoe ( unul poarta pe pantece oua de papagal aduse ilegal, cealalta e gravida ), avataruri ale fetitei moarte, dar mai ales un papagal curios, care fie e impaiat, fie a uitat sa vorbeasca, ca semn al unei lumi reduse la afazie sau tacere. O lume care suspenda comunicarea si traieste mocnit cu micile sau marile tragedii in suflet. Mai mult de-atat nu merita spus, pentru ca Exotica este o ghicitoare. Ea insasi exotica.

8.8 / 10

Boondock Saints 2, in schimb, desi productie a aceluiasi Troy Duffy (care nu a mai facut insa nici macar un film de atunci), e o mascarada palida care continua lamentabil povestea:

Zece ani mai tarziu, cu tatuajele Veritas si Aequitas spalacite, cu ceva kilograme in plus si cu pungi sub ochi, zee saints revin, dupa o vacanta prelungita printre oi, la ferma, in Irlanda. Si revin in good ol’ Boston, unde cineva are cu ei niste afaceri neterminate.

Acolo asteapta aceleasi trei paiate de politai cvasi-incapabili, ale caror fraie le tine acum un alt “agent special”, care vine la job pe tocuri de 12 cm si injura cu un acent sudist de-ti sangereaza urechea. Evident, nu este Willem Dafoe cel sarmant si gay, ci… Julie Benz, care se poate sa va fi enervat si in rolul de nevestica dragalasa din Dexter, acum intr-un rol care copiaza jalnic simfonia eleganta a deductiilor si idiosincraziile agentului Smecker din primul film.

Din pacate cei doi Sfinti devin trei, pentru ca agata si un mascarici mexican numit Romeo, care nu aduce vreun plus de valoare daca te gandesti ca sta in pantofii rolului excelent al lui Rocco. Nici fratii (aceiasi Sean Patrick Flanery si Norman Reedus) nu mai au acea naivitate si naturalete si parca isi pierd pana si accentul irlandez.

Scenariul e fortat si cam repetitiv, adio drama, adio male bonding, muzica e anonima, replicile deplorabile, mai ales in prima parte, si umorul searbad, aproape ca si cum filmul ar fi fost refacut de cu totul altcineva.

Iar il gran finale deschide ocazia episodului 3. Poate peste inca 10 ani, cand the Saints or sa aiba vreo 50 de anisori batuti pe muchie, filmul o sa-si revina in fire.

5.5/10

Ce avem aici, deci? Nu un sequel, nici o “alta” adaptare, ci mai degraba versiunea personala de Alice a lui Burton, intr-o poveste care combina detalii din Wonderland si Through the looking glass, lucru bun, de altfel, pentru ca iti ridica un pic fileul orizontului de asteptare (teoretic toata lumea stie povestea cap-coada pe de rost).

Alte lucruri bune sunt costumele si machiajul, flamboaiante si ultra colorate, care presimt ca vor aduce un val nou de inspiratie in moda anului astuia, mai ales in industria de hand made hair candy.

Un alt lucru fain de tot este Johnny Depp, cu parul rosu ca al unui lepricon irlandez si cu un accent gros scotian, intruchipand mai mult decat palarierul absurd clasic, mai degraba un erou tragic, suferind nefericit de boala palarierului nebun. Helena Bonham Carter este, ca de obicei, in filmul ei, una dintre actritele pentru care rolurile par facute special, atat e de bucatica rupta din nebunia cu inimioare rosii a regatului cartilor de joc malefice.

Imaginea e minunata (recomandam versiunea 3D, desi e cam obositoare schimbarea frecventa intre sarfuri si punctele de focus), decorul e superb, creaturile fantastice sunt o poezie… la propriu, (mi-au placut in special iepurele de martie, probabil cel mai tacanit personaj, “Chess ” the Cheshire cat si omida albastra in care era cat pe ce sa mi-l imaginez pe Ben Kingsley din alta versiune daca nu ar fi avut vocea si atitudinea flegmatica a lui Alan Rickman).

Dar odata ce lasi aburul CGI-ului sa se destrame, nu ramai cu mare lucru dupa aceasta Alice. Nu e atat de “outside the box” pe cat as fi crezut ca va fi. Nu e nici prea dark, nici prea strong, nici teribil de… hot.

Ca sa mentin comparatia in contextul de “tea party”, e un ceiuţ caldicel intr-o ceasca frumos pictata. Bun la ochi, dar fara vreun aftertaste remarcabil.

7/10

Si dupa ce vedeti filmul, sa va uitati la behind the scenes 1 si 2. Nu inainte, ca vi-l stricati.

Chichirezul filmului este ca, la fel ca in Rashomon, adevarul e o fata morgana, deci e neexclus sa ajungi pe buza lacului in care te vei ineca chiar tu, afabil spectator momit usor. Asta pentru ca, n-o sa-ti vina sa crezi, taman cel mai inocent copilas care schioapata gemand in coada victimelor inselate este insusi Marele flautist. Si tu faci greseala sa-l crezi pe el, mincinosul induiosator. 

Titlul mi s-a parut mai mult o solutie de compromis, usor facila si prea luminoasa dupa tensiunea pe care toata povestea o respira, solutie pe care Juriul Ecumenic de la Cannes a apreciat-o, dar care mie mi-a inspirat prea putina incredere. Oricum, neesential pentru ce i-a reusit lui Egoyan.

The Sweet Hereafter este excelent insa pentru usurinta cu care roteste ametitor planurile narative, pentru punctele de vedere convergente, in stil yo-yo, care se ciocnesc pe o mare tabla de sah, pentru dramele personajelor care echivaleaza cu tot atatea motive de a fi pedepsiti – un adulter, un incest, o optiune de viata excentrica – si din care adevarul se disipa, se relativizeaza pana la a-i anula posibilitatea de a-l reconstitui integral. Totusi, dincolo de parabola flautistului, descompusa fractal in film, bantuie un usor suflu de neveridic in final.

8.5 / 10

Pora umierac

Povestea e simpla si fara multe cuvinte, cu taceri de papuci tarsaiti, scartaieli de trepte vechi si gherute pe parchet. Imaginea este un alb negru pur si ferm, ca si bunica Aniela, si matasos ca o perla veche. Decorul se schimba rar, aproape ca intr-o piesa de teatru, dar camera de filmat se joaca pe dupa geamuri si printre umbre si imaginea e mereu surprinzatoare, ca intr-un caleidoscop pe care il invartesti in soare.

Actrita, Danuta Szaflarska, la cei 92 de ani cati avea cand s-a realizat filmul, e fantastica. Expresiva, agila, cu ochii curati, dreapta sub aproape o suta de ani de viata. E vie. Mai vie decat mine, imi vine sa spun cu ceva retinere, mai ales ca eu n-am catel, nici visinata (inca pot sa imi aduc singura ceaiul), dar mi se mai intampla sa imi urmaresc vecinii cu teleobiectivul (n-am nici binoclu).

Rolul a fost scris special pentru ea, citesc ici-colo. Aproape ca as crede ca au construit si casa pentru ea. Si acum 70 de ani tot pentru ea au plantat copacul pentru scena cu leaganul. Nimic din filmul asta nu e nelalocul lui, incomod ori de prisos, totul curge senin si luminos, intr-o ordine blanda a rutinei diminetilor la batranete, cand nu mai iei in seama zilele saptamanii si astepti sa mori.

Ei, sa mori! Ba bine ca nu. Mai bine te dai in leagan.

10/10

In loc de trailer, un fragment din film; il gasiti pe tot in episoade aici (fara subtitrare)

Data fiind culpa comuna, raporturile se neutralizeaza, incaierarile nu mai au brusc niciun sens si sunt redusi la a depinde unul de celalalt, amandoi paralizati, si de a se suporta, laolalta cu visurile si pasiunile lor mai mult sau mai putin bizare - pe de-o parte obsesia cam dementa pentru motocrossuri, pe de alta indaratnicia de a ajunge pana in Finlanda ca sa ceara daune morale, totul pe fundalul unor firi tare ursuze si necrozate.

 Tocmai pentru ca incearca sa evite pe cat posibil cliseele, primul sfert de ora este cumva spart si pana iti formezi o idee valida despre relatiile dintre ei, stai sa strangi toate cioburile imprastiate si sa legi intr-un fel coltul de ecran in care se iveste un mot de franghie balanganindu-se insinuant dintr-un copac ( o sinucidere poate? ),  cu imaginea unei nevaste insarcinate si simultan adultere, cu un sef care se isterizeaza printr-un webcam si cu alte cateva drumuri ratate cu trenul. Destul de repede, chiar daca inexplicit, intamplarile se coaguleaza cu mult firesc sau mai degraba cu acel firesc al situatiilor-limita care debordeaza de umanism emotionant.

In periplul lor spre Finlanda, cei doi fosti dusmani dau  peste oameni cruzi sau milosi, peste nemernici si inconstienti, pastrand mereu gustul amar al tragediei pe care o poarta in carca. Iar amaraciunea asta e ca un nor de ploaie care acopera momentele inerent funny si mentine o alura neguroasa, austera si cam apasatoare. Nu am gasit niciun cadru care sa nu fie lucrat cu multa eleganta si minutie, intr-un ambalaj foarte sobru alb-negru. Un film frumos, dar nu e chiar un coup de coeur.

8 /10

A haiku of the eye kind of movie. Sans Soleil este un documentar ambitios despre calatorie si despre conservarea memoriei, intr-o lectura savant-rece de BBC, destul de blazata si usor iritanta, dupa mine, din cauza unei parade culturale care parca pune la colt publicul, ca si cum cineva e pe cale sa sustina o demonstratie filozofica si tu-l incomodezi cu prezenta. Un film cam autist, dupa mine.

Altfel, punand de o parte receptarea mea subiectiva ( sunt multi care se inchina la documentarul asta ca la un sfant altar ), Sans soleil musteste de jonglerii culturale : titlul filmului este o trimitere la o piesa a lui Mussorgsky, chipurile brazdate de oboseala ale femeilor de la Capul Verde poarta un stigmat pe care apocalipticul colonel Kurtz l-ar fi numit the horror, cause the horror has a name and a face, o melodie oarecare este un pretext pentru a-i evoca pe Shakespeare si pe Godard in aceeasi oala, trecatorii simpli care asista la ceremonii de ardere a papusilor in strada au, ca din intamplare, plasele imprimate cu chipul lui Jean Gabin, camera e plasata temporar in San  Francisco, pretext pentru a reinterpreta sensul spiralei din parul lui Kim Novak in Hitchcock’s Vertigo, care nu este una a spatiului, ci a timpului (daca murea cineva sa fie sigur), the electronic graffiti proiecteaza zone tarkovskiene si, mai mult sau mai putin, asa o tine langa tot filmul. Foarte pretios, cum numai francezii reusesc sa se faca nesuferiti.

Daca filtrezi totusi – cum am facut eu ca sa-l fac mai suportabil, ramai cu niste micro-povesti de toata frumusetea : despre cainele Hachiko care si-a asteptat stapanul in gara din Tokyo pana a murit de foame si despre cum oamenii s-au gandit sa-i faca statuie credinciosului animal, despre cum templul Tenjin este dedicat pasarii Uso, care la sfarsitul anului inghite toate relele si le scuipa inapoi o data cu Anul Nou, transformate in noroc, despre aparitiile obsesive ale pisicilor si ale bufnitelor inchiondorate, variate din loc in loc cu imaginea copiilor islandezi care se tin de mana sau cu mirajul kimonourilor etalate o data cu venirea primaverii.

 Un documentar-eseu cu un limbaj special, aproape idiolect : peste imagini foarte inteligent colate si superbe vizual este suprapusa o naratiune cu limbaj filozofic extrem de arid, dar compatibil cu formula documentarului. Speculativ ca orice wanna be masterpiece, doar ca realmente sunless. Pe mine m-a lasat rece, dar admit ca documentarele nu sunt genul meu. Cele filozofice cu atat mai putin.

6.5/10