O sa va stric placerea de a-l vedea daca as putea spune foarte multe despre acest film. Este o comedie neagra, scrisa si aparuta in epoca de glasnost si perestroika initiata in 1985 de Gorbaciov, deci sansele ca acest film sa poata aparea in URSS au fost sensibil mai mari. Are o surprinzatoare actualitate si am avut senzatia uneori ca recitesc Un Yankeu la curtea regelui Arthur atunci cand erau perorate adevarate tirade la societatea umana. La fel cum Mark Twain (al carui jurnal a fost public integral pentru prima data de curand in US, data fiind dorinta autorului sa treaca 100 de ani de la moartea lui) isi batea joc de biserica, de iezuiti si catolicism, la fel Kin Dza Dza pune intr-o lumina acida si far echivoc intrebari fundamentale despre modul de convietuire si stapanire al unei alte societati.

Nu stiu sa mai fie ceva asemanator in istoria filmului rusesc. Dar daca exista, as dori tare mult sa vad.
Va salut. Koo!

30 de minute de dinamism (drumuri, masina, bicicleta, trekking, scrambling, spelunking, cave swimming) in care nu se intampla nimic si o ora intreaga statica in care se intampla totul.

One man (and boulder) show.

Desi e aproape imposibil sa citesti vreo bucatica de text despre filmul asta fara sa ti se spuna din primele randuri cum se termina, eu am reusit sa-l vad fara vreun spoiler prealabil, ceea ce mi l-a facut si mai palpitant.

Ce face regizorul Danny Boyle cu povestea (adevarata) a alpinistului Aron Ralston e fenomenal. Cum am spus mai sus, prima treime (poate ceva mai putin) a filmului e o feerie de actiune, de bucurie de viata, cu muzica tare in urechi, cu galbenul rosiatic al pietrei Canionului Blue John la picioare si albastrul infinit al cerului deasupra, care, daca n-ai premonitia catastrofei, te va pune intr-o dispozitie excelenta de carpe diem.

Restul filmului se intampla intr-o crevasa, sub un bolovan. Inimaginabil sa reusesti sa faci un (aproape) thriller  de actiune cu un singur actor (un James Franco de nota 10), si acela prins sub un pietroi. Dar Danny Boyle este vulpe batrana, si stie o groaza de smecherii ca sa nu se plictiseasca onor privitorul, ba chiar sa nu-si gaseasca locul pe scaun de emotie.

Cel mai reusit artificiu a fost filmarea dubla, un mise en abime de camera in camera, care multiplica personajul; de la un individ privit de la persoana a treia, de la distanta, cea de- a doua camera, de buzunar, cu care personajul isi documenteaza expeditia, il aduce la persoana a doua – tu, pentru ca iti vorbeste tie.  Mai apoi, pe masura ce depresia, foamea si setea avanseaza catre finalul celor 127 de ore (5 zile si 7 ore), personajul se transforma in eu, pentru ca durerea lui e a mea, a ta si a celor care au lesinat in sala privind un om care alege sa traiasca si paraseste imbratisarea bolovanului, lasandu-i si-o amintire a timpului petrecut impreuna.

Frumos tare filmul lui Boyle, desi te cam propteste de spatarul scaunului. Bun de tot si James Franco, am capatat un nou respect pentru el. Si sa nu-l uitam pe Ralston, dupa a carui carte biografica a fost facut filmul (major spoilers).

10.

Premiera in Ro. – feb 2011.

Pornind de la povestea reala a invaziei unui spital de nebuni, in timpul razboiului ruso-cecen din 1996 din zona de granita Ingusetia, Konchalovsky speculeaza asupra intalnirii omului innebunit de pasiune cu omul innebunit de razboi si asupra unei relatii ciudate in care identitatile se schimba intre ele o data cu planuirea unei nunti inchipuite pe care un cecen hatru si crud o propune unei tinere care canta la armonica.

Tot spitalul, mai zglobiu ca niciodata,  intra in efervescenta evenimentului pe care, in absenta doctorului si a asistentelor care sa-i aduca-n simtiri, fiecare il poate adapta dupa cum il taie capul.

 Si de-aici o viziune baroca despre esentele ascunse ale nebuniei : anarhiste turbate se prind in hora cu artisti de circ in dizgratie, cu falsi designeri de doi lei si cu poeti introvertiti care-si poarta cap d’opera in traista ca melcii in cochilie. Iar atunci cand sarmana falsa mireasa  intreaba daca Dumnezeu chiar va veni sa-i salveze pe toti, un batran cu o ureche insangerata haraie fantomatic :  Care dintre ei? Singurul raspuns este imaginea unui mar perfect verde, pudrat abundent de molozul care-i va acoperi pe toti.

10 / 10 Daca nu-l vedeti, pierdeti unul dintre cele mai tari 5 filme rusesti ever.

Pora umierac

Povestea e simpla si fara multe cuvinte, cu taceri de papuci tarsaiti, scartaieli de trepte vechi si gherute pe parchet. Imaginea este un alb negru pur si ferm, ca si bunica Aniela, si matasos ca o perla veche. Decorul se schimba rar, aproape ca intr-o piesa de teatru, dar camera de filmat se joaca pe dupa geamuri si printre umbre si imaginea e mereu surprinzatoare, ca intr-un caleidoscop pe care il invartesti in soare.

Actrita, Danuta Szaflarska, la cei 92 de ani cati avea cand s-a realizat filmul, e fantastica. Expresiva, agila, cu ochii curati, dreapta sub aproape o suta de ani de viata. E vie. Mai vie decat mine, imi vine sa spun cu ceva retinere, mai ales ca eu n-am catel, nici visinata (inca pot sa imi aduc singura ceaiul), dar mi se mai intampla sa imi urmaresc vecinii cu teleobiectivul (n-am nici binoclu).

Rolul a fost scris special pentru ea, citesc ici-colo. Aproape ca as crede ca au construit si casa pentru ea. Si acum 70 de ani tot pentru ea au plantat copacul pentru scena cu leaganul. Nimic din filmul asta nu e nelalocul lui, incomod ori de prisos, totul curge senin si luminos, intr-o ordine blanda a rutinei diminetilor la batranete, cand nu mai iei in seama zilele saptamanii si astepti sa mori.

Ei, sa mori! Ba bine ca nu. Mai bine te dai in leagan.

10/10

In loc de trailer, un fragment din film; il gasiti pe tot in episoade aici (fara subtitrare)

Pana cand dau de el fratii Coen, care iau frumusel guma si creionul si ii redeseneaza lui Larry viata, ca sa-i aduca aminte ca o are. Sa reinceapa jocurile, ca prea am adormit cu totii la masa.

In capul lui Larry incep sa se sparga,  sinistru de calculat, tot felul de oale, desi el… nu face nimic, aproape ca e painea lui dumnezeu, bietul Larry. Dar Larry e moale ca un mielusel si odata ce i se trage presul de sub picioare, zace pe jos din ce in ce mai distrus, tragand de maneca pe rabin pentrru a i se explica starea de haos si, mai ales, pentru a i se spune ce ganduri are cu el Hashem.

Istoria lui Larry, cu rezonante biblice de Iov, e scrisa cu umor (negru, cum altfel?) si cu sincera compasiune din partea scenaristilor, care il ard cu lupa pe spate plini de empatie fata de necazurile lui.

Filmului nu ii lipseste nici o portie zdravana de absurd – sau poate ceea ce un goy neinstruit in simplitatea divinitatii iudaice ar percepe ca fiind absurd – si de constiinta a unei fatalitati zeflemitoare care te rasuceste in aer ca pe o moneda, asteptand implacabil sa cazi. Ea stie pe ce parte o sa cazi. Tu nu. Si ce-ti ramane de facut este ca in timpul zborului sa te uiti de sus la lume, sa ii masori dimensiunile, sa vezi peste gard, pe geamul vecinilor, strada de alaturi… Si nu uita ca dupa ce ai ajuns in cel mai inalt punct al traiectoriei sa te uiti si in jos. Ca sa vezi pe ce o sa cazi.

Nu pot recomanda filmul ca fiind o frumoasa productie cinematografica doar pentru ca e in ograda fratilor Coen. Nu seamana cu nimic din ce-au facut pana acum. Poate tocmai de asta mi-a placut atat de mult A Serious Man. Pentru ca au gasit o formula noua pentru tristeti vechi, pentru ca rad in continuare in nasul bunului simt si al logicii, pentru ca iti servesc pe tejghea toate ingredientele, frumos impachetate si… a bon entendeur, salut. Gateste-ti singur.

Ah! Si finalul… FINALUL!

Meer sir my sir.

Say wha?

Mere surmise, sir.

10/10

Thirst e un love story iesit de-a binelea din tipare, un fel de Bonnie and Clyde varianta cu vampiri, atat de halucinant, de iconoclast si de plin de umanism in acelasi timp, incat aproape ca-ti faci cruce ca i-a putut bubui cuiva prin minte sa se aventureze intr-un asemenea experiment fantezist si alambicat. Cam tot ceea ce inseamna inovatie in filmul asiatic din ultimii zece ani aveti in Thirst.

Fish Tank, in schimb, e un copil cuminte si respecta cu sfintenie acele trei virtuti cardinale ale cinematografiei europene : umanism, autenticitate si un pas foarte degajat cand e vorba sa calce pe poteci batatorite.  Totul e tipic european. Cu o situatie oarecum inversata decat in Red Road, unde miza filmului mergea dinspre o razbunare gandita morbid spre mantuire si iertare, Fish Tank este povestea unei familii dezbinate, in care o fata incearca sa-si gaseasca o oaza de afectiune, departe de o mama depravata si de o societate care nu-ti permite sa iesi din ghettoul periferiei. Andrea Arnold nu e insa prea pasionata de social, ii place sa exploateze, la fel ca-n Red Road, sensul ermetic al unui indiciu psihologic, precum si toate acele situatiile minimale pe care se sprijina dramele care ne marcheaza. Apropierea echivoca dintre o adolescenta rebela, pasionata de street dancing, pentru care life’s a bitch si basta  si un ins sexy, carismatic si iubitor naste reactii monstruoase, excelent stapanite si innodate, asa cum numai maestrii detaliului realist-psihologic marunt – fratii Dardenne, cu voia voastra – reusesc. Ultima jumatate de ora din Fish Tank este o replica aproape programatica la drama din Le fils.

Katie Jarvis (o debutanta pe care Arnold a cules-o literalmente de pe un peron pentru mahalaua inspaimantatore pe care se pare ca o facea in fata prietenului ei, in rasparul unei multimi consternate ) – de o naturalete incredibila in rol si Michael Fassbinder (aproape o umbra in Inglourious Basterds, dar de vazut in Hunger) au in Fish Tank unele dintre mai nuantate roluri pe care le vor face vreodata.

De vazut si pentru un mod foarte special in care este exploatata lumina naturala, pentru niste unghiuri de filmare destul de bizare, pentru ironia delicata realizata prin contraste, pentru definitia feminitatii mereu echivoce si convulsive, gata sa raspunda cu patima oarba cand e lezata, pentru sugestiile foarte firesti pe care le gliseaza inteligent prin crampeie de parabole si tot soiul de  simboluri reciclate ( de pilda, balonul din ultima secventa ca posibila trimitere la Le Ballon Rouge…)…so on…chapeau!

9.5 / 10

Amandoi sunt monocromatici – ea e sepia, el e alb-negru. El e obez, ea plinuta. Niciunul nu are prieteni. Amandurora le plac: the Noblets, ciocolata si sa isi scrie unul altuia scrisori.

Singurul inconvenient este ca ea, cum spuneam, traieste in Australia, in tara in care si cutiile postale au forma de koala, copiii vin din halbele cu bere, iar cangurii se dau pe patine cu rotile, iar el locuieste intr-un bloc din New York, in care oamenii arunca mult gunoi si ar trebui sa puna o amenda de un milion de dolari pentru fiecare chistoc de tigara aruncat pe strada, pentru ca toata lumea stie ca mucurile de tigari ajung in mare, unde le fumeaza pestii si devin dependenti de nicotina.

Mary si Max isi scriu scrisori timp de 18 ani in filmul animat (stopmotion cu figurine de lut) al lui Adam Elliot, in alternari de sepia si alb negru, in care singura pata de culoare comuna este rosul. Adam Elliot, care a scris si regizat intreaga poveste, a castigat un Oscar pentru un alt film animat in acelasi fel, scurt metrajul Harvie Krumpet (2003, vezi mai jos).

Povestea lui Mary si a lui Max, trista si simpatica, amuzanta si ironica, deprimanta si totusi plina de viata, o sa iti faca ziua mult mai frumoasa, mai ales daca undeva, adanc in sufletul tau sufoci un Aspie, care gaseste lumea dezororientanta si haotica, nu intelege expresiile oamenilor, nici pe cele metaforice, nici pe cele ale fizionomiei, scrie urat, se sperie repede, e neindemanatic, intra in panica, ii plac problemele si nu stie cum sa isi exprime sentimentele. Niciodata n-am scris prea frumos…

O sa va placa atentia detaliilor, de la decorul prafos al Australiei provinciale pana la fiecare sfarsit tragic al pestisorilor din acvariul lui Max, o sa va placa imaginea, paleta cromatica, muzica si rotunjimea perfecta a fiecarui cadru si poate la sfarsit chiar o sa va cada cateva “teers for Max”.

Nota 10.

Mai jos trailer si neaparat sa-l vedeti si pe Harvie.

Filmul  s-a dovedit a delirious ride, ca sa fiu eufemistic. Comedie neagra cu o improbabila (dar foarte frumoasa) poveste de dragoste, un touch horror aproape burlesc, dar totusi sinistru (cu un macelar cu fata umana, care devine chiar simpatic la final), The Bone Man surprinde des privitorul, singurele constante fiind jocul excelent al actorilor ( Josef Bierbicher e absolut magistral in rolul macelarului tata de familie si proprietar de pensiune, aproape eclipsandu-l pe Brenner)  filmarile  cu nerv, din unghiuri abrupte, dar de mare clasa (imaginea e fabuloasa la unele faze) si accentele de umor sec, absurd .  In rest, fiti pregatiti pentru un film care surprinde de fiecare data cand iti inchipui ca i-ai dibuit rostul.  Mie personal mi-a adus aminte de Fargo, pentru mine fiind la acelasi nivel. Adica foarte, foarte sus.

10/10

PS:  Am uitat sa spun:  daca sunteti intr-o dispozitie sensibila mergeti mai degraba pe o comedie romantica si amanati The Bone Man

Exista o fluenta si o cadenta in nebunia asta nedisimulata, avem scene independente care se dezvolta in acelasi timp in acelasi cadru, simtim si viata camerei vintage cu care Don Hertzfeld si-a filmat toate productiile de pana acum, apertura se deschide si se inchide sub ochii privitorului spre lumea lui Bill, populata de istoria sa personala si a celor cu care a intrat in contact mai mult sau mai putin superficial de-a lungul timpului, totul intr-un stil care sare din orice arc logic, sunt idei si episoade disparate care construiesc o imagine a unei existente de o tristete exploziva.

Bill asteapta nimic si o face tot timpul – ca de exemplu in statia de autobuz in care nu soseste nici un autobuz vreodata, langa indicatorul omniprezent in filmele lui Hertzfeld si tipul care aspira pe rand fiecare frunza cazuta pe pavaj, inaintand incet spre Bill, stergandu-l din cvasi-existenta ca pe ceva care nu ar fi trebuit sa fie acolo pentru ca locul lui nu este nicaieri, in fapt.

Narat intr-un ritm alert si continuu de animator, desenat, miscat si fotografiat in lungi sesiuni de lucru, I Am So Proud of You se preteaza unor vizionari repetate, este intens si incarcat, il simt pe Hertzfeld in frenezia lui incercand sa ne spuna totul despre sensul vietii lui Bill, chiar si cand acesta nu exista cu nimic in exterior.

10/10. Daca as tine neaparat sa am un animator preferat, n-as avea nici o ezitare. Va recomand sa puneti mana pe antologia scurt-metrajelor sale din perioada 1995-2005 si sa incarcati un anume extra care contine un time lapse cu animatorul la lucru pentru un proiect mai vechi pe care il puteti vedea aici si aici. Acest “din spatele scenei” este pentru mine mai revelator decat sa-i urmaresc productiile finite.

By the way, pentru cele 22′ de I Am So Proud of You, animatorul a muncit un an si jumatate asumandu-si toate rolurile in pre si post productie.

N-am gasit trailer, n-am gasit nimic. Asta nu inseamna ca ar fi vreun film obscur, a fost la Sundance si a primit review-uri foarte pozitive. La Oscar nu cred ca mai ajunge Hertzfeld a doua oara si asta nu pentru ca nu ar fi facut cumva cel mai bun film de-al sau de pana acum.

Dar cand o pista atat de solida se prabuseste, varful de iceberg in care unii infipsesera facil pancarta cu « variatiune nazi » se transforma, vazut de sus, intr-o idee-calota infinit mai monstruoasa si mai cruda.
The White Ribbon nu este nici macar o parabola – desi pare sa se joace cu acel vag magic de alegorie tipic trilogiei Somnambulii a lui Herman Broch – ci o miscare rara in istorie de intoarcere a oglinzii inspre acea germanitate care l-a bantuit permanent pe Haneke si pe care preferase s-o exprime pana acum numai aluziv in cicluri ale violentei si ale asumarii raului, dar in care subiectul ramanea mereu difuz si aleatoriu : copii lasati de izbesliste, pustani excentrici si sereni, de-aici si de aiurea, cazuri patologice explicabile prin sciziunile psihice ale femininului, culpa mitica.
Panglica alba pe care un habotnic religios o pune copiilor lui devine, dincolo de stigmatul implicit si de discreditarea publica explicita, simbolul unei misiuni spirituale pe care familia pastorului o rateaza prin rigorism absurd, prin lipsa frapanta a afectiunii, prin anormalitatea relatiilor dintre oameni, atat de crude si de rutinate in mecanisme primare, incat orice lectie de morala va izbucni nervos in opusul ei : copii viciati prematur, cu minti criminale si razbunatoare, care percep acut diferenta sociala si careia ii aplica o etica naturala extrema, cu aceeasi lipsa de nuanta pe care nemtii o vor sustine si asimila frenetic douazeci de ani mai tarziu. Simptomatic, panglica alba se transforma pe parcurs in carpa ordinara cu care copiii sunt legati de pat intr-o forma de exorcizare dementa.
Intr-o secventa care recicleaza cinetica teatrala a corpurilor de la Bergman, cu trecerea suspendata pe barna unui pod a unui baiat cu chip de moroi, incercanat si dezabuzat, Haneke filtreaza acea logica populara, superstitioasa si cinica ce devine argumentul-subterfugiu al raului viitor, pe cale sa se extinda ca o pata de ulei : « I gave God a chance to kill me. » Asa cum pe cel pe care nu-l lasi sa moara nu te va lasa sa traiesti, istoria reactioneaza nervos la toate radacinile raului care sugruma si invadeaza, radacini prin care dogmatismul, retorica scolastica asentimentala si increderea pangermanica tind sa ajunga arborescente si dominatoare.
Note de umanitate vin insa din caldura vocii unui narator literaturizat ca la carte, cu ezitari fictionale de fason – intamplarile povestite planeaza in ipotetic si fragmentar -, narator-personaj, dascal de tara-tip, indragostit idilic de o bona serafica, poveste care decompenseaza doza de cinism animalic din discursul unui medic pervers catre amanta sa cu aspect de semi-jivina batuta, din discursul secatuitor al parintelui spre fiul sau pacatos, din sclifoseala de carton a unei familii de baroni care guverneaza intr-un feudalism extins.
Expert in aplicatii fiziognomice, Haneke exploateaza pana la tortura vizuala hidosenia chipurilor, schimonosite si degenerate, exangvinate sau ceruite si, mai presus de orice, din punctul meu de vedere, expresia ochilor murdariti ca de o pasta indigo intinsa pe fata prelunga a unui copil trizomic-emblema care tipa pana la insuportabil haosul de ura si de disperare al unei comunitati oarbe si egal vinovate.

Restul vi l-a spus deja Cainele.

10 /10