Sherlock Holmes e dovada vie (un fel de-a spune, dupa un film atat de soulless) ca Madonna e o consumatoare de testicule umane (cred ca totusi strungareata i se trage de la bilele de otel ale lui  Penn, cu care stim ca nu i-a mers) . Simtisem eu ceva la Rocknrolla, dar am zis hai…

Cum e filmul:

- bien sur, postmodern in abordare, ca doar e la moda. Adica reinterpretarea pasiunilor lui Sherlock pentru arte martiale in secvente cu multa, multa cafteala. Si diavolul, care e in detalii.. NOT!

- cu efecte speciale de exceptie. Mai exact, baietii buni (si cei rai) isi iau drugi in cap si trec prin explozii excelent realizate de pirotehnisti, dar apar ca niste flori dupa.

- filmat spectaculos. Ritchie alege profesionisti cu care lucreaza, cameramani, director de imagine, etc. Pacat ca trebuie sa ai ADHD ca sa urmaresti toate taierile de montaj. Si cred ca te-mbolnavesti si mai rau, dupa.

Deci, in concluzie, 4, cu indulgenta, pentru ca totusi are un DoP bun. Si actori faini.

Muie Ritchie.

The Informers

Facut dupa colectia de nuvele The Informers, se pare ca avut ghinionul sa plece de la o echipa legata, Ellis la scenariu si Nicholas Jarecki la regie, pana cand producatorii au schimbat regizorul (cu Gregor Jordan), dupa care s-a cam stricat reteta.

De la o satira “absurdist, lighthearted, and expansive“, filmul a ajuns o carpeala dezlanata de povesti vag intrepatrunse, niciuna suficient de puternica (cu exceptia -totusi- a celei cu Rourke), fara personaje profunde, cu un accent moralizator care zace in subtext, un set de intamplari care ne arata sec si de la distanta desertaciunea sex, drugs and rock’n roll, cu un final de 2 bani. Sau cu mai multe finaluri de aceeasi valoare (fiecare mica poveste cu sfarsitul ei costeliv).

Marea dezamagire a publicului larg pare sa fie ca varianta finala a filmului elimina complet partea cu vampiri din setul de nuvele. N-as putea spune ca vad neaparat vreo pierdere. Vampirii l-ar fi coborat spre un punctaj minim. Asa, primeste un 4.5.

National Lampoon’s Van Wilder din 2002 a fost o comedie cu suficient succes cat sa fie startul unei francize ajunsa cu acest film la al treilea act. In prima parte Van Wilder (Ryan Reynolds) atat de indragostit de studentie incat era de 6 ani in anul 2, era vedeta campusului, organizatorul celor mai tari petreceri si liderul neoficial al studentimii.

In Freshman Year, Jonathan Bennett face un Wilder mai putin convingator care trece printr-un sir de actiuni fara sens al caror singur rol e sa ofere pretextul unui umor de situatie dubios. Sa spun ca filmul este prost este un compliment. Van Wilder absolva liceul si incepe colegiul la Coolridge, unde si tatal lui si tatal tatalui lui fusesera studenti. In rest totul este o copie nereusita a primului film. Avem colegul strain, avem fata increzuta cu prieten nesuferit care e atrasa de Wilder, avem organizarea de petreceri, fumatul de marijuana, directorul rau care fiind deranjat de popularitatea lui Wilder cauta un pretext sa il exmatriculeze.

Ca filmul e plin de idei copiate si de clisee nu e ceva care sa ma descurajeze. Am fost intotdeauna un adept al preeminentei formei asupra fondului. Numai ca actorii joaca prost si poantele sunt jalnice. Niciodata n-am fost mare fan al umorului rudimentar produs de scenele ce includ flatulatii, excremente si organe genitale. Insa totul tine de context. Cu totii am ras la faza din American Pie in care Stifler e silit sa manance rahat de caine in loc de bomboana . Era scarbos? Da, dar ce conteaza atata vreme cat era amuzant. Cand insa nu ai nimic amuzant ci doar un tip care mananca muci, filmul devine gretos.

Si totusi uneori imi place sa mai vad cate o comedie foarte proasta. Ma face sa imi dau seama cat de greu trebuie sa fie sa faci una buna si asa ajung sa apreciez mai mult filme usurele dar care chiar m-au facut sa rad.

Despre DVD: Un widescreen pe tot ecranul fara granulatii, cu culori vii fara sa fie saturate totusi. Imaginea e clara, nici un pic de artefacte, sunet Dolby Digital 5.1. O placere sa-l vezi, pacat de continut.

4

Ugh. Am primit ce-am cerut. O comedie de situatie cu Sandra Bullock, care nu reuseste sa scape de rolurile in care trebuie sa reprezinte o muiere stangace, nelalocul ei, cu blandetea si gratia unei berze si cu un IQ social numai bun de slapstick comedy.

Subiectul e si el fumat pana la chistoc: casatoria din interes, facuta pe genunchi, o relatie love-hate care se termina in so-romantic-love, viata feerica de familie la tara vs. cariera tumultoasa in za big city, o lupta lacrimogena intre integritate, dragoste si cariera, plus o bunica smecheroasa. Da, mai seamana si jenant de tare cu While you were sleeping.

Credeam ca lui Anne Fletcher i s-a interzis ideea de regie dupa 27 dresses. Wishful thinking, probabil.

4/10

A fost un film extrem de prost. La asta nu ma asteptasem.

Cum se poate sa strici un film despre un clown getting gangbanged?! E inadmisibil sa ai pe mana o idee atat de valoroasa si sa nu iti iasa decat o porcarie in miscare, cu niste actori epocal de prosti, cu un cameraman praf, cu un scenograf de doi lei, cu replici false si puerile, cu personaje peticite ca o scrisoare de santaj si cu… hm, banuiesc ca a avut si regizor, recunosc ca n-am stat sa verific.

4/10

O productie a lui Frank Miller, care poate ar fi facut mai bine sa se concentreze pe Sin City 2 (anuntat 2010), decat sa isi verse inspiratia, banii si timpul in ecranizarea benzilor desenate cu Spiritul, un masked avenger de 2 lei al anilor ‘40, fustangiu, cam fraier, si carismatic precum o cizma.

Singura valoare autentica este cea a stilului cinematografic, a la Sin City, o combinatie subtila intre banda desenata, film noir si efecte moderne.

In rest, totul se va indosaria sub eticheta prost:
- subiectul rizibil de banal, dar prezentat cu atata pompa incat ai impresia ca cineva isi bate joc de tine. In intentia de a face o parodie (banuiesc ca e intentionat) a ajuns sa se autoparodieze pana la anihilare.
- scenariul si replicile aproape ca iti jignesc inteligenta. S-ar putea face un joc de petrecere pe filmul asta: stop cadru, ce credeti ca va zice personajul? Orizont de asteptare 0.
- jocul Evei Mendes e intrecut in inferioritate, ca sa zic asa, doar de al lui Samuel L. Jackson

Ugh. Dar cum in grup se rade mai bine, asteptam noi sugestii de jocuri pentru movie party pe filmul asta.

4.5/10

Pe aceeasi directie merge si Dead Like Me: Life After Death, fiind de fapt: movie after tv series. Dupa umila mea parere de om care consuma cu relativa placere vinovata asemenea filme usurele cu fantomite, spirite si lumea de apoi, audienta tinta a filmului astuia este maximum 16. Minute, ar trebui sa zic, dar din pacate ma refer la ani.

Cu o doamna cu coasa pe care o cheama… George si cateva spirite (glume, de data asta) bunicele, dar curand expirate si alunecate pe panta dramei de liceu, e un film usor de tot, pe tot parcursul caruia m-a ros o singura intrebare: actrita principala are barba?! In afara de asta, de vocea ei groasa de puber si de jocul pe care aproape ca l-as numi infect, daca n-as sti ca a fost sprijinit de un scenariu pe masura, nu m-a mai ros nimic. In vreo 2 zile, nici macar amintirea filmului.

4.5/10

Si acum, o intrebare de 5 puncte:

Do you s’ppose Mr. Cage uses a flashlight in Knowing?

Yeeees, repeatedly.

Si bonus:

How am I supposed to stop the end of the world?

Prima parte, cu un pic de mystery, creepiness si numerologie a fost moderat inghitibila, pentru ca sunt un consumator destul de fraier de semi-occult mumbo jumbo (mie mi-a placut si 23… *blush).

Dupa momentul bonus de mai sus, cand m-a bufnit iremediabil rasul si incepeam deja sa regret timpul pierdut, din pacate tonul filmului o ia razna pe campiile scientologice si ale apocalipsei.

Ce avem deci in strutocamila asta de film? Numerologie, o spoiala de stiinta, capsula timpului, apocalipsa pending, nebunul care spune adevarul, precognition, scriere automata, explozii, avioane in cadere, dezastre, extraterestri, ufo-uri, sfarsitul lumii, paturica de ozon, iepuri albi si Adam si Eva. Ugh.

4/10

Sa va mai dau un hint: Bruce LaBruce (regizor, fotograf si “underground gay porn star”, wikipedia dixit) zice despre The Raspberry Reich ca este “an art/porn film that, like all my films, uses pornography as a starting point to examine sexual politics and homosexual radicalism“.

Daca imaginea ia forma de soft porn politic de extrema stanga, v-ati prins despre ce e vorba.

Mic-mic sinopsis:
(location: Berlin) Filmul se deschide cu o tovarasa revolutionara care se fute sanatos cu un oarecare fraier, strigand (ea) sloganuri gen “fuck me for the revolution”.

In camera de alaturi este un alt fraier care linge pios teava unei arme, in timp ce se masturbeaza in sunetele revolutionarilor de dupa perete, rezemat, la fel de pios, de un poster gigantic cu Che Guevara. (trivia: din cauza imaginii lui Che, folosita fara autorizatie, producatorul s-a procopsit si cu o amenda zdravana).

Imaginea se repeta constant de-a lungul filmului, dar nu cu tovarasa, ci cu restul trupei de extremisti de stanga condusi de ea si nu cu teava armei, ci cu penisurile din dotare ale trupetilor.

Pentru inceput suntem luati cu binisorul. In timpul primelor scene gay se deruleaza pudic peste imagine o banda cu diverse discursuri ale lui Bush jr.

Mai tarziu banda dispare si in locul ei apar – in diverse forme vizuale foarte old school si enervante, dar pe care le vom aprecia ca fiind parodice si frizand arta – mesaje demagogice de genul:

Heterosexuality is the opiate of the masses
No revolution without sexual revolution. No sexual revolution without homosexual revolution
Corporate hip hop is counter revolutionary.
Madonna is counter revolutionary.

OK… Avem deci un film porn si gay slab de tot si ideologie extrema de stanga urlata de o nebuna care vrea sa fie urmasa factiunii Armata Rosie (Baader-Meinhof Bande).

Printre subtilitatile filmului as mai mentiona pe vlastarul capitalist dezmostenit de ta-su pe motive de gay-iciune, care ajunge sa fie, din inocenta victima a grupului terorist, un luptator subversiv impotriva sistemului… spargand romantic banci impreuna cu iubitul sau.

4/10 and remember…

Mai tineti minte caricatura dinainte de 1989, parca era a lui Mihai Stanescu, in care era vorba de anul 2050 si pe ecrane rula Rocky 567 ? Cam asa m-am simtit si eu in aceste 75 de minute, in care Rambo, imbatranit si retras in Thailanda, este un pasnic vanator de cobre, pana cand este miscat de fervoarea religioasa a unei secte din … US si accepta sa ii conduca cu barca pana in Burma. In Burma, dupa cum se stie, este razboi de cateva zeci de ani, cu junta militara care omoara cam tot ce sta in cale. Restul filmului banuiesc ca este clar.

Nici nu stiu sigur de ce m-am uitat la acest film. Poate in virtutea inertiei, poate o nostalgie mi-a luat mintile (temporar sper, insa) si m-a readus in vremea copilariei, in care procopsiti cu un proaspat video, ai mei faceau rost de casete care mai de care mai ciudate – va mai aduceti aminte de celebrele filme cu Chuck Norris ?

Stallone joaca identic in acest film cu alti Stalloni din celelalte Rambo-uri. Singurul lucru notabil a fost ca nu am mai observat acel tic al lui, care ii deforma buza in jos atunci cand vorbea. Era semnul lui distinct si mi-am simtit violat spatiul stallonian din cerebel.
Noul Rambo are inca cosmaruri cu fostul lui sef, poate alerga prin padure mai repede decat potarnichile si are aceeasi dexteritate de a trage cu arcul si cu pusca de parca nu ar fi renuntat la acest sport de cativa zeci de ani buni. Nu-i bai, ca si ultimul Indiana Jones este la fel de sprintar, iar filmul la fel de insipid. Dar pana la urma, ce te poti astepta de la actiune de dragul actiunii ?

4/10