Nu tu trailer, nu tu synopsis, nimic. Inspiratie pura. Punct ochit, punct lovit. Asa m-am dus eu sa vad Precious. Stiam doar ca Mo’Nique luase un oscar pentru interpretare feminina, asa ca mi-a dat ghes curiozitatea. Dat fiind ca pana si na’vii luasera o poala de oscaruri, mi-am luat un reper cam naiv.

Si pentru ca mi s-a parut unul dintre cele mai grosolane si mai lipsite de masura filme pe care le-am vazut in ultima vreme, o sa va dau niste spoilere la fel de grosolane si de lipsite de masura. So beware.

Romantismul reciclat in versiune americana creeaza monstri : Precious este o adolescenta obeza si analfabeta, aproape autista, batuta crunt de mama, violata de un Fritzl-dad, cu care are si doi copii, exmatriculata de prea primitorul sistem american si trimisa la o scoala alternativa, unde singurul sprijin este o profesoara lesbiana – solidaritatea minoritatilor hits again. Si dupa ce biata Precious scapa vie din tentativa mamei de a o omori aruncandu-i un televizor cat toate zilele  in  cap  si zdrobindu-i nou-nascutul, ca ultim semn al mantuirii divine, afla ca are SIDA de la tatal care o violase de la 4 ani (sic!). The end.

Culmea este ca toata mizeria asta fals-realista de-mi plangeam mie de mila ca vad asa ceva, este ambalata, ca orice produs comercial sclipitor si sfasietor, in tot felul de brizbizuri : comunicare excelenta intre secventele fruste, de violenta animalica si detalii naturaliste, intense si ascutite, niste pasaje alternativ-onirice fulgurante care compenseaza tensiunea altfel aproape insuportabila (dar suspectez ca tehnica e preluata din Oasis, film pe o tema oarecum asemanatoare, unde gaselnita asta e de capatai) si o retorica foarte misto la Mo’Nique. Zic retorica si nu rol sau personaj, pentru ca e cel mai lipsit de psihologie film pe care l-am vazut de mult timp. Rar vezi o constructie atat de inspaimantator de aberanta si de supraincarcata dramatic.

6 / 10

M-au amuzat insa gandirea dialectica a soricelului, care se ia-n serios ca don Quijote si pleaca razna intr-o utopie-queste, discursurile de Inchizitie ale profesorilor care te invata la scoala sa-ti fie frica c-altfel te ia mama zmeilor, ajutorul de bucatar a la Archimboldo si legenda felului in care a fost interzisa supa intr-un regat, foarte Hoffmann-like.

In rest, ar trebui sa ma gandesc mult, finalul a fost penibil si toate povestea destul de fumata, chiar daca nu are doza aia de prost gust care mocneste de obicei in cele mai multe desene animate post-Disney. Daca nu mai pun la socoteala aspectul ala ceruit-metalizat care imi irita ochii, 1h 30′ intr-o duminica ploioasa, cat eram cu ochii carpiti de somn, merge… Sympa – genul de film la care este bine sa ai un post ca sa nu uiti ca l-ai vazut si sa te impinga proasta inspiratie sa-l mai cauti o data.

5.5 / 10 si consens.

Filmul, semnat de Gustave Kervern si Benoît Delépine, e mai mult decat comedie, iar comedia e mai neagra decat poate duce simtul absurdului. Nici Louise nu e tocmai Louise, e mai degraba Jean-Pierre. Michel nu e nici el Michel, ci Cathy. Nimic nu este ceea ce pare ca este, iar daca ai vreo certitudine, cei doi regizori or sa ti-o demoleze, or sa ti-o explodeze, or sa ti-o calce cu tramvaiul si or sa bata step pe ramasitele ei.

Povestea incepe cu un moment care mi-a amintit de crematoriul Delectarea din Taiteii chinezesti serviti zilele trecute – asistam la o incinerare pe acorduri de Internationala. Stop cadru, taiati. Nu intelegi nimic la inceput, dar mai tarziu ai vrea sa crezi ca ai asistat la o tentativa nereusita de anihilare a intregii mase proletare, o metafora sub care se petrece intreaga actiune a filmului.

Subiectul pe scurt: se inchide fara preaviz o fabrica de textile. Muncitoarele nu fac greva, ci pun la cale asasinarea directorului fabricii. Matahaloasa Louise, care invata sa scrie si sa citeasca impreuna cu pustiul vecinilor, se angajeaza sa gaseasca un ucigas. Da peste Michel, un molau bombastic si vorbaret, cu care va incepe urmarirea pe scara sociala a burgheziei a responsabilului pentru disponibilizarea atator muncitoare.

Desi niciunul dintre protagonisti nu e teribil de istet, amandoi au stofa de revolutionari si mica lor factiune subversiva e un medalion inchinat unui personaj din istoria Frantei, activista si anarhista Louise Michel, care a jucat un rol important in insurectia din timpul celei de-a doua Comune din Paris.

Actiunile celor doi proletari rebeli nu vor ajunge la nici un rezultat, dar esecurile lor sunt pretextul unui film neobisnuit, la fel de ambiguu ca si sexele celor doi protagonisti, sec si dur, cu un umor aproape necioplit. Actiunea treneaza putin, dialogurile sunt rare si nu teribil de inspirate, dar iti permit sa fii distras de filmare – apare foarte des tehnica unui cadru in cadru, in care prim planul, unde aparent se intampla actiunea, are de fapt mult mai putin importanta decat cadrul de fundal.

Am mai apreciat si coloana sonora, si ea vioaie si ironica, am notat cu plus si prestatia celor doi actori principali, Yolande Moreau si Bouli Lanners, foarte buni in rolurile lor bufe, dar trebuie sa subliniem ca nu este o comedie neagra la care sa te tavalesti pe jos de ras. Cei doi regizori spuneau despre film “Vrem un film ce afectează publicul”. Multi se vor gasi afectati ca de o pioneza pe scaun. Daca o simti si tu, nu fi burghez, nu-ti pune o perna. Stai si sufera pana la capat povestea lui Louise-Michel / Jean Pierre-Cathy.

Vezi unde ruleaza aici.

Convinsa de ultimul amanunt, am vazut o buna bucata din Lie to me. Not bad. Dar nici really good.  Povestea politista e previzibila, cu doua fire narative separate per episod, ca sa nu ne plictisim, cu doua echipe care lucreaza in paralel, cu un sidekick latino, echipa saves the day intotdeauna.

Ceea ce face insa Lie to me un film bun de vazut in noptile cu insomnii este acest detaliu captivant al bodylanguage-ului, pornind de la un spasm muscular involuntar al sprancenei, la dilatarea pupilelor ori la incrucisarea mainilor pe masa. The truth is written all over our faces.

Foarte interesant si educativ, dar din pacate treaba asta e facuta extrem de ostentativ, ca intr-un film prost cu karate. Din dorinta de epatare fulguranta ni se vorbeste demonstrativ prin gaurile celui de-al patrulea perete, ni se fac stop cadre, ni se arata planse, ni se deseneaza. Pacat. Ar fi putut iesi ceva bun, daca scnenariul ar fi fost abordat cu mai multa finete.

Pe de alta parte am gasit in Lie to me o perspectiva noua. Nu e un film politist clasic de genul bine vs rau = adevar vs minciuna. Cel care minte nu e neaparat the bad guy. Daca reusesti sa arunci cojile povestii politiste transparente o sa gasesti un miez de psihologie, de studiu antropologic al emotiilor si al comunicarii non verbale care ti-ar putea fi de ajutor. La poker, de exemplu   E o lectie care te invata sa citesti ceea ce vezi in ceilalti, lucruri pe care le ai in fata ochilor dar pe care le iei de-a gata, fara sa le procesezi, pentru ca nu ai fost invatat sa o faci.

Desi fiecare episod incepe si el ostentativ cu disclaimerul “the following story is fictional and it does not depict any actual story or event”, serialul se inspira din studiile psihologului Paul Ekman. Lectura placuta la urmatoarea sedinta

Update: ma simt datoare fata de serial sa revin cu precizarea ca a doua serie e mai buna decat prima si devine mai relaxata si mai naturala (regia se schimba de la episod la episod, n-am reusit sa gasesc sursa schimbarilor in bine), mai apar personaje noi, ceva umor, iar scenariile episoadelor sunt din ce in ce mai provocatoare.

Banuiesc ca serialul se va incheia apocaliptic cu Cal Lightman (Tim Roth) scrutand serios fata lui Dumnezeu, cercetandu-i microexpresiile prin barba si conchizand, cu accentul lui britanic, Now, that’s the truth, love.

5.5/10 M-am razgandit. 6.5

Lie to me se poate vedea online pe www.freelietome.com

Ceea ce s-a dovedit a fi o alegere nu neaparat fericita. The Good German e realizat dupa modelul filmelor alb negru ale anilor 40, pe film, si bifand majoritatea tehnicilor cinematografice de atunci – ecran albastru, decor care merge pe banda in spate, cateva scene omagiale a la Casablanca, lumini puternice, alburi arse, umbre tari, profunzime mare de camp, unghiuri nemtesti… mai putin “locatia”. E filmat in studio.

Povestea e un mystery thriller plasat in anul 1945 in Berlin, in care gasesti cocktailul clasic de dragoste, politica, tradare, crima, femme fatale, lupta pentru suprevietuire in razboi, priviri languroase si piezise in timp ce actrita principala ii infige un revolver in coaste iubitului – in contextul asta trebuie sa subliniez ca alegerea lui Cate Blanchett a fost o idee foarte buna, are o postura excelenta si un accent gutural nemtesc autentic. George Clooney nu e teribil, destul de fermecator, dar cu un personaj cam difuz.

Nici scenariul nu straluceste, fiind evident ca atentia a fost captata mai degraba de reproducerea atmosferei noir decat de povestea in sine, care isi cam pierde personalitatea; cateva referiri la lagarul / uzina de rachete Mittelbau Dora, o vaga mentiune a operatiunii Overcast / Paperclip si plasarea actiunii in timpul Conferintei de Pace de la Potsdam incearca sa confere autenticitate istorica intregii povesti, care se topeste insa lamentabil in artisticaraia fake noir.

Nu vi-l recomandam. 6/10

Fie ca l-ai vazut, fie ca nu, probabil esti asaltat de cunoscuti sau datatori anonimi cu parerea -precum subsemnata- de sentinte contradictorii: it sucks balls VS the most amazing thing ever.

Sa spunem ca adevarul e undeva la mijloc: a beautiful piece of crap.

Ca e frumos si ca are CGI splendida – e incontestabil. Dar de cand lumea care ridica circumspect spranceana la orice manifestare a superficialitatii se lasa dusa de nas de un ambalaj frumos si ignora completamente fondul in favoarea formei?

Cu un buget de peste 200 mil. $ (desi nu este in mod oficial cel mai costisitor film) si filmat cu fel de fel de tehnici ultimul racnet… sau primul, daca va deveni punct de referinta, Avatar rupe gura targului cu variantele sale 3D si IMAX, care nu numai ca iti arata fantastica lume a planetei Pandora, dar te si introduc in ea.

Primul draft al scenariului Avatar a fost realizat in ‘94, aparent in doar 2 saptamani si sub influenta fiecarei carti SF si de aventuri din copilaria lui Cameron.  Ceea ce ar putea sa ne sperie nu e faptul ca a inghesuit toata literatura pentru copii si adolescenti intr-un singur film de 2 ore si jumatate, ci ca… mai are suficient material pentru 2 sequel-uri.

Pe scurt povestea (sa zicem ca urmeaza spoilere) – omul hraparet navaleste pe o frumoasa planeta locuita de niste bastinasi pasnici, animisti si albastri, care isi fac veacul pe un bogat si extrem de pretios zacamant de… unobtainium (nu reusesc sa imi amintesc traducerea in ro, dar banuiesc ca era in zona semantica a neobţinubiului). Indienii pandorezii omaticaya nu vor sa plece, pamantenii nici atat, se isca un razboi intre rasa umana, dotata cu arme de exterminare in masa si bastinasii, dotati cu pietre, sageti si dragoni si ghici cine castiga?

Sa nu diminutivam insa povestea principala (cea de sus e un pretext, natural) de dragoste intre un pamantean si-o pandoreza na’vi: el se infiltreaza sub forma de avatar albastru in lumea strainilor, le invata limba, obiceiurile, credinta si traditiile, iar dupa ce trece proba de foc (de imblanzire a armasarului), primeste fata de sotie si jumatate de imparatie. [/end spoilers]

Si de aceea marea majoritate a publicului este nemultumit ca primeste frumos ambalata o poveste hibrid, un colaj cam banal si neimaginativ de Pocahontas, Dansand cu lupii, Shogun, etc., plus cliseul lumii subdezvoltate tehnologic dar care musteste de spiritualitate si in care da buzna GI Joe cu bocancii cu tinte, cliseul strainului adoptat de o noua civilizatie, renegandu-si-o pe a sa, al credinciosului sidekick ce isi da duhul pentru binele suprem, al rivalului la tron care in cele din urma isi infrange mandria si devine ajutorul credincios al veneticului… samd.

Din toate aceste motive Avatar este, in ciuda fantasticului succes comercial (locul 3 in all time boxoffice), un film mediocru, o spoiala scumpa si flamboaianta pe o materie comuna.

Acum… am putea argumenta ca Avatar nu este o carpeala de motive, ci ca insumeaza magistral o serie nesfarsita de simboluri, mitologii si povesti, ca o antologie a intelepciunii, ca un atoatestiutor Povestitor secular. Dar am fi niste snobi naivi si de rasul lumii daca am pretinde asta. E adevarat ca si Harap Alb e o suma de simboluri oculte, dar macar acolo nu sunt vizibile ca o barna in ochi. Iar pretextul ca este “atat de frumos incat se scuza” nu tine apa. Am vazut cu totii filme frumoase de dragul extazului vizual si stim ca sunt putine exceptile care confirma regula. Avatar ramane un calory bomb de eyecandy.

Voua cum vi s-a parut?

PS – vezi si parodiile Avatar-Pocahontas 1 si 2, Avatar-Ewoks, Avatar-Star Wars, Avatar-The Road to El Dorado.

Totusi, personaj principal mai nesuferit decat asta, eu n-oi mai pomenit: tracasant, mofluz, bagacios, cu par albastru-cianura, cu mutrite care cer o sfanta mama de bataie, per total, o intrupare a tot ce poate fi mai antipatic si mai ofticos.

 Tot asa cum se intampla ca unii oameni sa-ti displaca pentru ca sunt rai si nimic mai mult, mie nu mi-a placut Coraline pentru ca este un desen animat urat si nimic mai mult, plin de pretentii si de combinatii care se ciocnesc cap in cap, pentru ca este genul de film-lipitoare/raie, care incearca sa ti se bage pe sub piele, sa te convinga in orice moment ca tie, de fapt, iti place ce vezi, dar nu-ti pica inca fisa. Melanjul de motive si influente – horror+ghidusii clovnesti+ absorbtia materiei de forte nefaste+prietenia cu tantalai cu alura de semi-robocop..?! makes no sense to me – da un foc de artificii cu stralucire scurta, pe cat de aiurea ambitios si inadecvat pentru un desen animat, pe atat de pretentios.

Zeeny’s review here

6.4 / 10

Situatia este mult prea grava ca sa ne mai codim si sa ne ascundem dupa degetul spoilerelor: vine sfarsitul lumii.

Nu este o gluma. O sa  murim cu totii. Nu acum insa, ci in 2012.

Dupa ce am scapat ca prin urechile acului de Y2K (pff, ce emotii am avut atunci!), dupa momentul destul de tensionat din 6 iunie 2006, dupa ce am supravietuit si anului 2007, in care nu mai putin de trei predictii despre sfarsitul lumii au fost contrazise, dupa panica legata de acceleratorul de particule de la CERN si in mijloc de panica globala fata de gripele ucigase mutante… sfarsitul e aproape. Daca scapam si de problema 11:11 (care ne programeaza ultimul ticait pe 31 decembrie 2011), in 2012 ne bate in sfarsit ceasul. Pe 21 decembrie, ca sa fie clar.

E vorba de un fenomen de panica in masa care ia in calcul varstele caledarului maias, conform caruia un mare ciclu (de 5125 de ani) se va incheia in anul 2012. Ca la orice mare schimbare de varste (sau epoci), se asteapta schimbari. Multe mitologii au asemenea credinte – romanii credeau ca exista 5 varste (dupa Hesiod – varsta de aur, de argint, de bronz, vremea eroilor si epoca de fier, in care ne aflam si noi acum) sau 4 (dupa Ovidiu); aztecii si popoarele de pe langa ei aveau tot 5 cicluri de creatie si distrugere, iar mitologia vedica numara si ea 4 yuga: Satya (varsta de aur), Treta (de argint), Dwapara (de bronz) si Kali-yuga (varsta de fier), care abia a inceput de vreo 5000 de ani si dureaza vreo 432.000 de ani.

Avand acum ceva informatie de baza, sa ne intoarcem la 2012 – filmul. Realizat de Roland Emmerich, de la care am mai vazut 10.000 BC, The Day After Tomorrow si Independence Day, este un film despre apocalipsa, un subiect niciodata epuizat.

Cu scuzele de rigoare ca va trimit acum pe un alt site, dar pentru ca am vazut 2012 ca… “sarcina de serviciu”, continuarea -daca va intereseaza- o puteti citi aici, pentru ca timpul e pretios, apocalipsa e aproape si n-am avut vreme sa scriu 2 cronici diferite pentru acelasi film

5.5 / 10