Mr. Nobody e un film a carui poveste e greu de sumarizat in cateva cuvinte, pentru ca nu stii, nici dupa sfarsitul sau, ce a fost si ce nu. Nemo Nobody, la venerabila varsta de 120 de ani, e ultimul om de pe pamant care va muri de batranete. Din pacate nu isi aduce aminte absolut nimic din viata de dupa 30 si ceva de ani si o sesiune de hipnoza declanseaza pentru privitor o impletire de povesti contradictorii, cu finaluri si inceputuri intrepatrunse, toate pornind de la intrebarea ce-ar fi (fost) daca si mai ales ce-ar fi (fost) daca nu?

Cu putina fizica cuantica, paradoxuri, teorii ale probabilitatilor si posibilitatilor,  mult butterfly effect, un pic de The Fountain si What the bleep, Mr. Nobody refuza sa se raporteze de la inceput si pana la sfarsit la vreo linie temporala cronologica si reala. Toate firele sunt dictate de cap sau pajura, iar mai apoi de alegerea inversa, o suma de posibilitati si cauzalitati proiectate in viitor (sau in trecut?…) care pornesc de la momentul decisiv al unei vieti, cand esti pus fata in fata cu alternativa dramatica. Iar cea mai buna miscare ar fi sa nu faci nici o miscare.

Pe langa subiectul imposibil de reprodus, care ii da o aura de fantasy si de putin SF (sa stiti ca in 2092 se vor face vacante pe Marte, apropo), filmul e foarte placut ochiului, desi usor lacrimogen, cu o imagine versatila, stiluri si culori diferite pentru fiecare “viata”, dar desi scenariul a durat 7 ani sa fie pus pe hartie (pornind de la un scurt metraj realizat de Van Dormael in ‘84, E pericoloso sporgersi), iar post productia inca un an, mi se pare ca s-a favorizat aspectul vizual in defavoarea unuia mai consistent, verbal.  Poate mai mult de jumatate din film sunt scene non verbale, care reduse devin apoi chiar non actiuni si esti lasat sa te ineci precum personajul principal intr-o mare de posibilitati si rezolvari, fara a avea luxul de a sti ca exista totusi un singur rezultat.

7/10

- Whoever has the money has the power – un tagline destul de ieftin si prost integrat in film. Mult mai misto e treaba cu working it backwards si acceptance of facts (exploatata insuficient, dupa parerea mea).

- Metoda reductionista a regizorului prin care contrabalanseaza personajul lui Chris cu o serie de personaje negative grosier construite; am ramas fix cu senzatia ca ar fi iesit un film mult mai bun daca s-ar fi insistat asupra problemelor morale, a confuziei personajului principal si daca am fi avut de partea cealalta niste personaje negative nuantate.  A mers bine  in descrierea relatiei cu familia (desi si acolo s-ar fi putut mai mult), ar fi mers si in firul epic principal.

- Afisul  neinspirat – ce  sugereaza confuzie in ce priveste directia generala a filmului – thriller, drama, etc.

Deci, in concluzie .. ar fi putut fi excelent, a fost doar bun spre asa si-asa – mixed feelings. Levitt totusi e destul de tare, merita macar pentru el. Go, Levitt, go

De-aici stiti ce se-ntampla - in toata tevatura politica, prietenia se duce de rapa si un singur adevar, crud si ferm, spus de un betiv fiului sau, se mentine sinistru, ca o sperietoare profetica pe dealul unei mahalale sordide : Peste 5 ani, prietenul tau burghez va invata la universitate, iar tu vei spala toalete. Peste 10 ani, prietenul tau va lucra la firma taticului, iar tu vei spala inca toalete. Peste 15 ani, prietenul tau va conduce afacerea tatalui sau. Si tu, ghiceste…Vei spala inca toalete.

Machuca e un film cand lejer, cand incrancenat, partial haios, partial dramatic despre sensul fluctuant al prieteniei dintre copii, care se apropie si se despart, prinsi de-a valma in vartejul unui razboi civil in care se clatina ca orbetii. Un copil-bursuc, Gonzalo Infante, cu pistrui si bine nutrit intra in cardasie cu un prapadit dintr-o mahala, timid si inchis, cu privire dura si catranita inainte de vreme, al carui nume – Machuca -  cu sonoritati de iures scurt, duce cu gandul la repeziciunea cu care sobolanii se inghesuie prin cotloanele cocioabei mizere in care locuieste. Cum s-ar zice, cui i-e scris s-ajunga scai, se usuca repede. Cam la fel se-ntampla si cu filmul: liniar, previzibil, tezist, cam fumat, fara prea mare zvac. Cu toata nota biografica, drama Americii Latine e vazuta nefiltrat si cam simplist.

6.5 / 10

Desi se apropie de un gen pe care nu l-a mai incercat niciodata pana acum, Wes Anderson pare sa fi intrat intr-un unghi mort al manierismului sau mai bine zis al automanierismului, reciclandu-si obsesiv temele care-l urmaresc in The Royal Tenembaums, The Life Aquatic with Steve Zissou si The Darjeeling Limited ( aici numai implicit, sub forma de sugestie mai stearsa, ce-i drept).

In Fantastic Mr Fox, e imposibil sa nu sesizezi gustul acut al lui Anderson pentru jocul dramatic al marionetelor, cultivarea-elogiu a amintirii lui Ladislas Starewitch si pasiunea declarata pentru romanul eponim al lui Roald Dahl. In numarul din februarie al Cahiers du Cinema, Anderson povesteste ca un copil fericit cum si-a dorit toata viata sa ecranizeze intr-un fel sau altul romanul care-l bantuie de-o viata si cum asa-zisa alura old fashion a rezultatului nu i s-a parut un impediment sau un posibil repros. Nici cea mai mica stanjeneala in a sta demn alaturi de  mult mai emancipatele Pixar’s.

Toate bune si frumoase, daca Fantastic Mr Fox nu ar fi iesit din atelierul papusarilor ca un film greoi, impotmolit, chinuit si usor anost. Tatal, un vulpoi ambitios pus pe pradat toate cele mai bogate trei ferme din zona, da de bucluc atunci cand este descoperit si-si trage toata familia la fund. La propriu. Adica undeva in colturile cele mai intortocheate si mai adanci ale vizuinii asediate frenetic de fermierii pagubiti si pusi pe scandal. 

Ca-ntotdeauna la Anderson, povestea se transforma catinel-catinel intr-o parabola a regasirii si a reintegrarii, care presupune obligatoriu intoarcerea tatalui spasit, recuperarea unui simbolic fiu ratacitor, binele asumat o data cu iertarea. Asta pentru ca o familie stransa este intotdeauna mai pretioasa decat un lup singuratic care-i primeste nostalgic cum se indeparteaza spre o armonie originara si spre promisiunea vietii fara greseala. Girard s-ar fi distrat sa vada cum zburda tot felul de tapi ispasitori in filmele lui Anderson. Dar chit ca este un film cu cheie si chiar cu o induiosatoare mitologie personala, Fantastic Mr Fox nu este prin nimic mai atragator.

7 / 10

Din cate am sesizat eu, exista doua trimiteri relativ clare, una la Godard, prin parodierea retoricii cam sterpe, dar si cautat languroase, a starilor de lasitudine si a suspensiilor absolut nemotivate din actiuni, cu aerul ala de dezabuzare pe care eu nu l-am inteles niciodata la Godard si alta la Parajanov, mai ales in secventele in care cultiva haosul cromatic, atmosfera psihedelica pe tonuri de rosu sau violet, ori stop cadre ca-n unele tablouri de Magritte ( Sayat Nova, care, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune filme ever cel putin din perspectiva vizualului, apare totusi 2 ani mai tarziu, in ‘68 ).

Dincolo de faptul ca tot ce se intampla in Daisies este cap-coada pueril si voit stupid sau absurd, filmul iti ramane in minte pentru alura de  jemenfichisme total, pentru lejeritatea cu care abordeaza futilul, cultivarea nonsalanta a ridicolului,dar mai ales pentru imaginatia des-franata, pentru niste combinatii cromatice absolut speciale si fara precedent, pentru aparitia de zuze joviale a celor doua tembele care se dau huta intr-un candelabru cat toate zilele.

Zeeny’s review here.

6.8/10

- 2h 40′

Fara sa fie o revelatie rascolitoare, An Education imi pare cel mai fluid, mai natural si mai nesofisticat film dintre toate cate stau la panda Oscarului. Un film care refuza machiajul, criticand, pe de alta parte, tocmai machiajele de tot soiul: de la excesul de glamour al unor adolescente crescute monahal in scolile de elita londoneze intr-o epoca postbelica cetoasa, la asa-zisa cultura rafinata care mascheaza prejudecati acre si la pieile de miel pe care si le iau diversi lupi perversi gata sa le inhate pe cele ce cred ca tot ce zboara se mananca.

Si pentru ca mai toate lucrurile marete pe care le facem calca implicit in picioare interdictii, An Education este povestea initierii unei adolescente care invata sa transgreseze tensiunea dintre o educatie dogmatica, rigida si intepenita in parti pris-uri si seducatoarea viata alaturi de un ins care rasare mefistofelic si-i perturba toate reperele. Iar atunci cand la jumatatea secolului al XX-lea, la o scoala de varf din Londra esti pus in garda impotriva evreilor asa cum si oamenii medievali ai secolului al XIV-lea clamau impotriva poporului deicid pestifer, cea mai puternica tentatie este sa te indragostesti taman de un evreu stilat, monden, mare colectionar si iubitor de arta. Ca unii colectionari mai colectioneaza si cu japca a fost un detaliu care a scandalizat pe multa lume si reactiile mi se par in buna masura legitime. Background istoric exista insa – prin anii ‘60, mai ales prin Londra bantuia un usor suflu antisemit.

Daca Carey Mulligan ia Oscarul peste cateva ore, sa nu surprinda pe nimeni : spre incantarea tuturor, este un demn avatar al lui Audrey Hepburn, cu o expresie matura si inhibant de inteligenta si de perspicace, turnata perfect in rolul elevei de exceptie, pe care toti profesorii o fixeaza din start pe tabloul magna cum laude al Oxfordului. Compania lui Peter Sarsgaard este picanta si delicios-perv : domnul cu chip adormit-reptilian, culant si indatoritor, este un fin degustator al boboacelor exaltate, care-si apara cu patima pasiunea pentru lux si excentric. Oh yes, and I also loved the soundtrack.

7.3 / 10

Ce avem aici, deci? Nu un sequel, nici o “alta” adaptare, ci mai degraba versiunea personala de Alice a lui Burton, intr-o poveste care combina detalii din Wonderland si Through the looking glass, lucru bun, de altfel, pentru ca iti ridica un pic fileul orizontului de asteptare (teoretic toata lumea stie povestea cap-coada pe de rost).

Alte lucruri bune sunt costumele si machiajul, flamboaiante si ultra colorate, care presimt ca vor aduce un val nou de inspiratie in moda anului astuia, mai ales in industria de hand made hair candy.

Un alt lucru fain de tot este Johnny Depp, cu parul rosu ca al unui lepricon irlandez si cu un accent gros scotian, intruchipand mai mult decat palarierul absurd clasic, mai degraba un erou tragic, suferind nefericit de boala palarierului nebun. Helena Bonham Carter este, ca de obicei, in filmul ei, una dintre actritele pentru care rolurile par facute special, atat e de bucatica rupta din nebunia cu inimioare rosii a regatului cartilor de joc malefice.

Imaginea e minunata (recomandam versiunea 3D, desi e cam obositoare schimbarea frecventa intre sarfuri si punctele de focus), decorul e superb, creaturile fantastice sunt o poezie… la propriu, (mi-au placut in special iepurele de martie, probabil cel mai tacanit personaj, “Chess ” the Cheshire cat si omida albastra in care era cat pe ce sa mi-l imaginez pe Ben Kingsley din alta versiune daca nu ar fi avut vocea si atitudinea flegmatica a lui Alan Rickman).

Dar odata ce lasi aburul CGI-ului sa se destrame, nu ramai cu mare lucru dupa aceasta Alice. Nu e atat de “outside the box” pe cat as fi crezut ca va fi. Nu e nici prea dark, nici prea strong, nici teribil de… hot.

Ca sa mentin comparatia in contextul de “tea party”, e un ceiuţ caldicel intr-o ceasca frumos pictata. Bun la ochi, dar fara vreun aftertaste remarcabil.

7/10

Si dupa ce vedeti filmul, sa va uitati la behind the scenes 1 si 2. Nu inainte, ca vi-l stricati.

A haiku of the eye kind of movie. Sans Soleil este un documentar ambitios despre calatorie si despre conservarea memoriei, intr-o lectura savant-rece de BBC, destul de blazata si usor iritanta, dupa mine, din cauza unei parade culturale care parca pune la colt publicul, ca si cum cineva e pe cale sa sustina o demonstratie filozofica si tu-l incomodezi cu prezenta. Un film cam autist, dupa mine.

Altfel, punand de o parte receptarea mea subiectiva ( sunt multi care se inchina la documentarul asta ca la un sfant altar ), Sans soleil musteste de jonglerii culturale : titlul filmului este o trimitere la o piesa a lui Mussorgsky, chipurile brazdate de oboseala ale femeilor de la Capul Verde poarta un stigmat pe care apocalipticul colonel Kurtz l-ar fi numit the horror, cause the horror has a name and a face, o melodie oarecare este un pretext pentru a-i evoca pe Shakespeare si pe Godard in aceeasi oala, trecatorii simpli care asista la ceremonii de ardere a papusilor in strada au, ca din intamplare, plasele imprimate cu chipul lui Jean Gabin, camera e plasata temporar in San  Francisco, pretext pentru a reinterpreta sensul spiralei din parul lui Kim Novak in Hitchcock’s Vertigo, care nu este una a spatiului, ci a timpului (daca murea cineva sa fie sigur), the electronic graffiti proiecteaza zone tarkovskiene si, mai mult sau mai putin, asa o tine langa tot filmul. Foarte pretios, cum numai francezii reusesc sa se faca nesuferiti.

Daca filtrezi totusi – cum am facut eu ca sa-l fac mai suportabil, ramai cu niste micro-povesti de toata frumusetea : despre cainele Hachiko care si-a asteptat stapanul in gara din Tokyo pana a murit de foame si despre cum oamenii s-au gandit sa-i faca statuie credinciosului animal, despre cum templul Tenjin este dedicat pasarii Uso, care la sfarsitul anului inghite toate relele si le scuipa inapoi o data cu Anul Nou, transformate in noroc, despre aparitiile obsesive ale pisicilor si ale bufnitelor inchiondorate, variate din loc in loc cu imaginea copiilor islandezi care se tin de mana sau cu mirajul kimonourilor etalate o data cu venirea primaverii.

 Un documentar-eseu cu un limbaj special, aproape idiolect : peste imagini foarte inteligent colate si superbe vizual este suprapusa o naratiune cu limbaj filozofic extrem de arid, dar compatibil cu formula documentarului. Speculativ ca orice wanna be masterpiece, doar ca realmente sunless. Pe mine m-a lasat rece, dar admit ca documentarele nu sunt genul meu. Cele filozofice cu atat mai putin.

6.5/10

M-am gandit sa scriu despre Chinaman si despre Gone with the Woman in acelasi post, mai intai pentru ca mi-e lene sa le iau separat, dar mai ales pentru ca seamana, amandoua filme nordice, amandoua lejere si haioase, de weekend, amandoua love stories cu finaluri destul de imprevizibile. Si culmea, ambele pleaca de la ideea apropierii intre culturi foarte diferite, de unde si rost de-ncurcaturi suculente : in Chinaman, un instalator danez se casatoreste pro forma cu sora unui sef de restaurant chinez, un soi de maghernita de cartier. Se schiteaza rapid profilul chinezului bagacios, indatoritor si insinuant, cu puzderie de rubedenii dupa el ca o colonie de furnici ambulanta, si, la polul nord opus, reticentele danezilor, prejudecatile si rigiditatea gazdelor neprimitoare. Finalul e stramb, abrupt si patetic.

Gone with the Woman e, in schimb, un film picant, incredibil de absurd uneori, extraordinar de plastic si mult, mult mai funny (regizorul e Peter Naess, posibil sa-l stiti de la Elling). E povestea unui veritabil vertij amoros in care e dus cu japca un tip destul de insipid, lipsit de idei, care duce o viata terna. Dupa ce o vecina rea de musca ii invadeaza militareste casa, vesnicul captiv nu stie incotro s-o mai apuce, pana ajunge in tara tuturor posibilitatilor amoroase si da peste o dulce Circe in varianta french care-i promite un prizonierat mult mai fain, intr-un beci al amorului etern. Impreuna o sa afle pentru inceput ca morun se spune, in franceza, „morue” si in norvegiana „trosk”.

Ambele sunt in jur de 7, dar daca aveti de ales, better go with the woman. Posterul e kitchos rau, stiu.

Daca nu ma credeti pe cuvant ca asa este tot filmul, vedeti-l. Pe barba voastra. La jumatatea drumului dintre comedie romantica si dramoleta, Up in The Air este o lectie de morala, plina de vorbe de duh si de clisee, care-si gaseste un excelent cal de bataie, foarte actual, ce mizeaza enorm pe reactiile de empatie ale publicului in legatura cu cel mai nou personaj malefic pe care l-a fabricat Hollywoodul: corporatistul souless programat sa concedieze cat mai multi angajati.

Partea cea mai suparatoare e tezismul de doi lei, dar obiectiv vorbind, nu este cel mai prost film ever, cu atat mai mult pentru o comedie romantica, de mall. Chit ca finalul e asa de justitiar, exista un echilibru in multe momente in care scenariul s-ar fi putut narui cu totul, actorii sunt bine sincronizati si situatiile, pana la urma, destul de veridice. In fine, aproximativ. Daca incapatanarea asta de a demonstra o idee ca la debili nu ar fi fost asa de agasanta, ar fi iesit un film bun, rezonabil.

6.5 / 10