Cinicul a fost băiat de gaşcă şi m-a luat cu el la anvanpremiera filmului Thor – poveste tipică Marvel Comics:  grămadă de super eroi care au super puteri se bat între ei. Nicio surpriză aici, dacă ai venit la aşa film, cam ştii la ce să te aştepţi.

Zeităţile vikinge sunt de fapt personaje reale iar Asgard (Olimpul mitologiei nordice) este un oraş situat cumva în spaţiul cosmic. Thor încalcă porunca expresă a regelui de a nu provoca un război cu Giganţii Gheţii. Regele drept pedeapsă îl exilează pe Pământ şi astfel zeul ajunge undeva în New Mexico. Desigur că în orice basm hollywoodian care se respectă, în tot universul, pardon în toate universurile, se vorbeşte engleza.

Nu sunt mare fan al genului, din punctul meu de vedere filmele astea se împart în două categorii: cele care se iau prea în serios, dramă, sentiment şi tragedie amestecate cu urmăriri, bătăi, plânsete ca de exemplu Hulk sau Superman şi cele care pe lângă lupte explozii şi superputeri au totuşi prezenţa de spirit de a te delecta şi cu ceva umor, cum ar fi primul Iron Man. Sau Thor.

Distribuţia e bună, Anthony Hopkins este regele Odin, bătrân şi înţelept iar Natalie Portman intră bine în pielea cercetătoarei total dedicată proiectului ei ştiinţific. Kat Dennings pare un pic nedreptăţită într-un rol secundar care face doar comic relief. I mean she’s a hottie after all. Glumeţul haios parcă era un grăsun de obicei.

Şi desigur, pentru prima oară în rol principal într-o producţie mare îl vedem pe australianul Chris Hemsworth jucându-l pe Thor. Tipul are câteva calităţi esenţiale pentru un astfel de rol: 1,91 înălţime, pectorali imenşi, abdomen perfect şi în plus e blond cu ochi albaştri şi are o făţucă draguţă. Fetele târâte de prietenii lor la un film Marvel nu se vor plictisi prea rău de astă dată.
Pe deasupra individul este un actor ok.

On a more technical note: gee Hollywood executives, really? Încă un film cu un 3D care reuşeşte doar să enerveze? I mean singurele dăţi când 3D-ul face ceva bun în filmul ăsta este atunci când devine suficient de discret încât să poţi uita de el.

Avem ici şi colo cazuri în care efectul 3D este pronunţat dar asta înseamnă două cadre suprapuse gen uite aici în faţă e stâlpul ăsta şi acolo în spate toate celelalte chestii. Pff. În rest, dublarea imaginii, perspective distorsionate şi Natalie Portman scoasă uneori cu capul cam ţuguiat. Mersi. Aţi făcut o treabă super. Abia aştept să iasă pe blu-ray ca să îl văd şi eu în 2D pe plasma mea care oricum are o imagine mai clară chiar decât IMAX-ul lor.

Nu glumesc. Habar n-am ce fac băieţii ăştia de la Hollywood dar zău dacă nu până şi la IMAX ai o imagine mai moale, mai lipsită de definiţe decât un blu-ray văzut pe un TV bun.

Panoramările largi ale Asgardului sunt o problemă şi la varianta 2D sunt sigur, la 24 de cadre pe secundă asta e tot ce se poate. Sunt convins că o plasmă la 600Hz le rezolvă mai bine.

Summer flick distractiv, la categoria “acţiune, Marvel, hai să nu avem mari pretenţii” cred că se situează mai degrabă în partea de sus a clasamentului. Încercaţi să mergeţi la varianta 2D totuşi.

Acest articol a apărut şi pe http://hdgadget.ro/

Gareth Edwards

I used to experiment by talking to people about something like Bird Flu and their answers started to sound like they could be talking about an alien invasion scenario.

“Monsters” mi s-a parut cel mai interesant SF de la District 9 incoace – cu care unii l-au si comparat ( cu o mentiune si pentru Cargo, un SF interesant, cumva, desi destul de previzibil). Povestea oscileaza intre road movie si SF, filmul are o textura cu aplecare spre amanuntul intim (poate ca si din cauza bugetului minuscul – pe IMDb se vorbea de 15.000 de dolari, IMDb itself estimeaza la 200.000 ).  Finalul e cumva abrupt, dar  destul de potrivit cu restul povestii.

TFC: Can I ask you about the budget of the film? I know it isn’t a lot.

GE: I don’t know and that’s the official answer. But really, I don’t know. But let me ask you, what do you think it is? We’re going to have a contest and the winner gets a free trip to Mexico and the infected zone.

Zona infectata, recompusa cinematografic din imagini  cu fragmente de cladiri si avioane  (nu stiu unde le-au filmat, dar a iesit foarte bine)  e spooky si vibranta. Din cate inteleg eu, regizorul a folosit doar actori neprofesionisti, in afara celor doi din rolurile principale.
In pofida acestui fapt si a bugetului mic, filmul nu da absolut deloc impresia de lucru facut la plezneala sau pe apucate. Dimpotriva, cadrele si povestea se leaga surprinzator de bine, mult mai bine decat la alte filme cu buget mult mai mare.

GE: I wanted to make a movie where you do care about the characters. You have to see things in the characters that you can relate to the more you are pulled into them

I wanted to go with something like Lost In Translation meets War of the Worlds or pick your favorite Sci-Fi film. Part romance part monster movie. I think we achieved that.

Interviul integral cu regizorul aici.

Ce-am primit in loc este ce am meritat: Exit Through the Gift Shop este un farso-documentar despre un falso-documentar, care incepe chiar cu Banksy (anonim sub pata neagra de pe fata si cu vocea distorsionata), autentic incurcat de intrebarea “si ce-i cu filmul asta al tau?“, care ne zice ca la un moment dat a aparut un tip declarand ca vrea sa faca un documentar despre Banksy, dar ca ulterior s-a dovedit ca viata documentaristului era mult mai interesanta… asa ca filmul este de fapt despre el.

Si sub pretextul cresterii lui Thierry Guetta de la tata de familie si proprietar de boutique la rangul de movie maker amator si mai apoi la Mr. Brainwash, full time street artist, se contureaza un filmulet cu persoana lui Banksy in rol secundar, dar cu arta de strada pe primul loc, incepand de prin 2002 cu Space Invader, Mr. Andre, Obey Giant by Shepard Fairey, apoi canalizandu-se spre volatilul Banksy, care devine pentru Thierry un fel de Mecca artistic.

Si totul e povestit de mutra joviala a lui Thierry, cu engleza lui fracturata si frantuzita, in cuvinte simple, balbaite si candide:  “am facut un milion de dolari la expozitia din seara asta si sunt fericit: oamenii spun ca sunt la fel de bun ca Banksy“.

Documentarea activitatii lui Banksy ocupa o buna parte din film, dar se intoarce apoi brusc la Thierry, care incepe o actiune artistica megalomana, care mi-a adus aminte de piesa de teatru din Synecdoche New York, niciodata terminata, complicata, elaborata, de dimensiuni cosmice. Totul este presarat cu mini-interviuri meteorice ale lui Banksy, guest apparition in propriul lui film, care nu vorbeste despre sine, ci despre Mr. Brainwash, metafora transparenta a pop art-ului si a perceptiei comerciale pe care a capatat-o miscarea odata underground a street art-ului.

Ai tot timpul impresia ca esti tras pe sfoara pe fata, ca ti se prezinta o farsa complicata, inceputa la nivel mondial acum 10 ani, in care au fost implicati artisti din Paris, Londra si L.A., care au conlucrat tot timpul, pentru ca in 2010 Banksy sa poata face acest mockumentary coerent despre… cine, de fapt?

Deloc lipsit de umor, plin de ironie si auto-ironie, documentarul e un film intr-un film intr-un film despre mesajele si mesagerii artei urbane. Pornesti la drum ca martor neimplicat, apoi te transformi in fan discret. Obsesia incepe sa-ti impinga mana pe hartie, pe cutter, pe marker si peste noapte te visezi calarind ziduri cu Banksy. Faci un milion de dolari vanzand cheap Warhol mockups si te inmoi fericit ca o inghetata cand cineva te compara cu Banksy (care rade din umbra in gluga lui).

I used to encourage everyone I knew to make art; I don’t do that so much anymore. (Banksy dixit)

Iar despre film, ce sa va spun… A zis-o Thierry mai bine:

He was even more than I expected, I mean he was like just incredible, he was cool, he was human, he was, he was… he was… he was… he is… you know… he’s really like a… what he represent… I think he’s really like a… I really liked him.

8.5/10

soundtrack: The Creators, Kronkite

Terribly Happy trailer 2009

Mr Werner Herzog

Nu-mi imaginez in rolul lui Don Fitzcarraldo pe altcineva decat pe un Klaus Kinski fetis pentru Herzog, asudand de furie si tiranizat de gandul neimplinirii visului, cu ochi injectati de sange, mistic si impuns de toti diavolii ambitiei, hirsut si cosmaresc, dar desavarsit si eruptiv in pielea misionarului irlandez, ratacit in lumea necivilizatiei. Regia este, pe de alta parte fara cusur, desi jeneaza crusta documentaristica, usor impovaratoare.

La filmele lui Herzog, intervine insa si o problema de gust : nu poti sa inchizi ochii sau sa carcotesti ca filmul nu ar fi construit ireprosabil, ca nu e unitar in idee, dar mie imi displace urmarirea crancena si scrasnita a acestei unice idei, monolitice, chiar daca polizata cu maxima grija si acuratete. Din circuitul asta de tensiune, tipic pangermanic, ideile intotdeauna ies castigatoare in fata omului si a destinului sau firesc, exploatat numai in marja extraordinarului sau a excentrismului.

Sigur, impresioneaza zambetul extatic al voluptoasei Claudia Cardinale, aici sefa de bordel sic, cu fasoane, betivanul incurca-lume Huerequeque, dar filmul neglijeaza personajele si situatiile marunte, omenesti si se duce tintit spre episodul antologic al traversarii culmilor muntilor cu un vapor. Ca un vis. Wagner! Wagner! Si Fitzcarraldo cel utopic intors triumfator in cantecul apoteotic al orchestrei de pe vas. Oh, the German eternal glory… I way prefer The Mission or The Piano.

8 / 10

Data fiind culpa comuna, raporturile se neutralizeaza, incaierarile nu mai au brusc niciun sens si sunt redusi la a depinde unul de celalalt, amandoi paralizati, si de a se suporta, laolalta cu visurile si pasiunile lor mai mult sau mai putin bizare - pe de-o parte obsesia cam dementa pentru motocrossuri, pe de alta indaratnicia de a ajunge pana in Finlanda ca sa ceara daune morale, totul pe fundalul unor firi tare ursuze si necrozate.

 Tocmai pentru ca incearca sa evite pe cat posibil cliseele, primul sfert de ora este cumva spart si pana iti formezi o idee valida despre relatiile dintre ei, stai sa strangi toate cioburile imprastiate si sa legi intr-un fel coltul de ecran in care se iveste un mot de franghie balanganindu-se insinuant dintr-un copac ( o sinucidere poate? ),  cu imaginea unei nevaste insarcinate si simultan adultere, cu un sef care se isterizeaza printr-un webcam si cu alte cateva drumuri ratate cu trenul. Destul de repede, chiar daca inexplicit, intamplarile se coaguleaza cu mult firesc sau mai degraba cu acel firesc al situatiilor-limita care debordeaza de umanism emotionant.

In periplul lor spre Finlanda, cei doi fosti dusmani dau  peste oameni cruzi sau milosi, peste nemernici si inconstienti, pastrand mereu gustul amar al tragediei pe care o poarta in carca. Iar amaraciunea asta e ca un nor de ploaie care acopera momentele inerent funny si mentine o alura neguroasa, austera si cam apasatoare. Nu am gasit niciun cadru care sa nu fie lucrat cu multa eleganta si minutie, intr-un ambalaj foarte sobru alb-negru. Un film frumos, dar nu e chiar un coup de coeur.

8 /10

Premisa este faustica, aventurile amintesc sporadic de Alice in Wonderland, insa per total povestea lui Gilliam este profund atipica, inegala, chiar difractica, sesizabil disproportionata in raportul partilor cu intregul si totusi, paradoxal unitara la nivelul unui mesaj de fond. Atunci cand diavolul paseste in empireul in care initiatii se conservau in meditatie, batranul doctor Parnassus ii impartaseste musafirului infernal singura credinta dupa care oamenii ar trebui sa se ghideze : povestile, caci numai prin ele oamenii devin ceea ce sunt.

De la Povestea fondatoare a carei flacara o intretineau ermitii in creasta unui munte-templu (o sa va sara-n ochi similitudinile cu arhitecturile din Brazil) pana la un obiect iconoclast si pervertit cum este o oglinda de balci, acoperita cu un celofan sifonat si taiat grosolan pe din doua, Gilliam incrimineaza un anumit sens decadent al lumii, care prefera surogatele si care se  risipeste in placeri vulgare (prima secventa prinde intr-un singur cadru o banda de betivani aruncati dintr-o discoteca si pusi sa vandalizeze balciul inofensiv al doctorului Parnassus) sau in atractii facile (stilizate excelent in destinul fetei tradatoare, versatile si cam rea de musca, «  a selfish bitch », cum singura se defineste, gata sa-si ruineze si sa-si rusineze tatal – v. dansul cu Mr. Nick, imagine a seducatorului sedus).

Postmodern asa cum e firesc, The Imaginarium of Doctor Parnassus este o metapoveste despre cum povestile insele au incetat sa fie ceea ce erau, despre cum originile s-au corupt, despre cum curiozitatea inocenta a ascultatorului s-a transformat in salbaticie distructiva ( primul care trece prin rama cu celofan ce se vrea o oglinda magica este un zevzec cui de beat care vrea sa o violeze pe fiica lui Parnassus) si despre cum fetii-frumosi sunt niste talhari la drumul mare, capabili de gesturi omenoase numai daca soarta ii pedepseste sa-si uite identitatile trecute.

 Toate cliseele din basme sunt date peste cap : batranul mag isi ineaca intelepciunea in bautura, piticii-asistenti sunt certareti si insolenti, o fiica voluptoasa si roscata ca diavolul insusi suceste fara pudoare gaturile gainilor asa cum ar fi facut-o numai cele mai crude vrajitoare. Putinele cliente care se lasa amagite de vocea unui fante si intra prin oglinda, traiesc, ca-ntr-o experienta unica, povestea propriilor lor imaginatii – personal, nu mi s-a parut ca pasajele vizuale din imaginarium ar fi cele mai creative, asa cum am tot citit si auzit, ideea filmului in ansamblul ei, din contra, este de o originalitate rara.

Realizarea lui Gilliam are insa si multi timpi morti, multe dialoguri lipsite de sens, sicane usor comerciale, o anumita lipsa de fluenta si chiar lipsa de finete in translatii, ca si cum echipa care a lucrat la film ar fi fost uneori depasita de greutatea surselor pe care si le-a asumat – nu invoc inlocuirea lui Ledger, pentru ca in privinta asta trucul substitutiilor a mers fara urme prea vizibile. Oricum, ramane amintirea a « ceva deosebit », ca sa-l citez pe cocalarul de la mall din spatele meu care a conchis sec, lamurind un rand intreg de pitipoance venite sa-l vada pe Johnny. Sarmul lui Johnny a fost doar o mica piesa de puzzle dintr-un film care ar fi putut sa fie fara cusur.

8.4 / 10

Timpul foarte limitat de expunere face conversatiile sa fie destul de inguste in ce pot sa acopere. Cateva etichete mai des vehiculate am gasit a fi responsabilitate sociala, comunitate, egalitate, nesupunere civica, libertarianism, ecologie, accesibilitate sociala, toleranta, cosmopolitanism dar in fapt se discuta despre mai multe de atat si despre nimic intr-un mod teribil de convingator. Din fericire, nu avem parte de o introducere in filosofie sau de orice alt puseu cu caracter educativ.

Ar fi multe de spus despre metoda de prezentare aleasa. Camera se misca in ritmul oamenilor dar nu se limiteaza la subiectii principali, surprinzand si trecatori cu aceeasi viteza naturala a miscarii. In plus fata de varietatea vizuala pe care genul acesta de cadre o ofera, scopul este si de a realiza o legatura intre discursul intelectualilor si cetatenii care s-au intamplat sa treaca prin cadru.

Valoarea de satisfactie care deriva din fiecare episod depinde in mod evident de temele abordate si de interesul fiecaruia. Eu am fost atras mai mult de expunerile lui Kwame Anthony Appiah, filosof ghanez care discuta despre cosmopolitanism in timp ce parcurge trasee intr-un terminal al aeroportului si navigheaza prin conceptele care il determina sa declare ca nu ne putem permite retragerea in comunitatea interioara, doar participa la ce se intampla intr-un grup restrans si ca provocarea morala si respponsabilitatea sociala este apartenenta si implicarea civica in viata comuna a grupului extins din care oricum facem parte, fie ca ne dorim sau nu.

Il mai avem pentru mai mult decat doar o pata de culoare si pe bombasticul si controversatul Slavoj Zizek care arunca in aer politicile ecologice actuale in timp ce scormoneste (literalmente) printre resturi abandonate si obiecte refuzate. Apropo de Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema este un documentar esential pentru orice iubitor de filme care doreste sa vada si o alta fata a unor productiilor de referinta, trecuta prin filtrul unui filosof care deconstruieste intr-un mod halucinant scene si situatii aparent fara acute semnificatii vizibile.

Explicatia titlului documentarului lui Astra Taylor o gasim la Socrate: Viata neexaminata nu merita sa fie traita.

Trailer-ul oficial si cele 10 minute de Zizek:

- chiar si pentru un film cu circuit inchis si non-mainstream, cu brandul de casta Festival de Cannes, bulucul asta de sugestii iradiate de unde nici cu mintea nu gandesti, e oarecum pretentios si semnificativ riscant. Dupa un film mult mai domol, dar excelent ca demonstratie umanista ( Uzak ), hulpavul Nuri Bilge Ceylan a prins atat de multe cordoane magice intr-o singura mana, incat finalul din Three Monkeys reuseste la mustata sa nu para asfixiat de propriile mijloace artistice. Observatia asta poate fi insa si periferica, pentru ca depinde, in principiu, de disponibilitatea cu care vezi un asemenea film – eu am acceptat destul de usor micile tonuri scrasnite, per ansamblu pot parea neglijabile.

- un film valoros transgreseaza limitele culturii din care emerge, iar Three Monkeys este, intre altele, genul de film care probeaza ca paradigma civilizatiei si culturii din care provii, fie ele si exotice, este conexa culturii personale si nu invers.

- rareori am dat peste un film atat de ambitios si de intens, atat de plin de situatii umane care mustesc de reactii psihologice intuite perfect, adaptate ideal si interferate ireprosabil intr-un tot coerent.

Intr-un context social plin de criticism si accentuat de plasarea povestii pe fondul alegerii lui Recep Tayyip Erdogan, un lant de cauzalitati ce intra sub spectrul nefast al liberului arbitru duce la destramarea unei familii care subzista cu greu . Atunci cand un politician prins in cursa electorala provoaca un accident pe timp de noapte si-si plateste soferul sa raspunda in fata legii in locul lui, familia celui din urma este usor-usor fisurata si in cele din urma distrusa de disperare, de viciu, de defularea frustrarilor si a patimilor. In acest singur punct, reactiile declansate de stergerea temporara a imaginii autoritare a tatalui mi s-au parut tipic traditionale pentru mentalitatea turceasca.

Cel mai reusit rol este probabil cel al lui Hatice Aslan, sotia adultera si mama tradatoare, maimuta care refuza sa vorbeasca, asa cum fiul refuza sa auda, iar tatal se incapataneaza sa nu vada. Analogiile la nivelul asta sunt exemplar pliate si gaselnita titlului este una dintre formele cele mai clare si izbutite de omogenizare a povestii. Hiba pe care as invoca-o este insa un decalaj sesizabil, dar nu determinant pentru valoarea filmului, intre stil sau grija pentru hiperestetizare si desfasurarea fireasca a povestii. Boala cea mai comuna a regizorilor mari.

8.2 / 10, dar raportat la cel mai inalt standard al filmelor premiate vreodata la Cannes – Three Monkeys a luat anul trecut un premiu meritat cu varf si indesat pentru Cea mai buna regie

Vodka Lemon

Vodka Lemon ar putea fi foarte bine un film despre un sat romanesc. Are umorul sec, placiditatea mioritica, optimismul in fata inevitabilului, trauma post-comunista, saracia si toate arhetipurile umane pe care le gasesti cu usurinta in iconografia noastra post-CAP-ista.

Ceea ce are insa in plus fata de posibilitatea vreunui film romanesc este insa o imagine de o puritate coplesitoare, similara in prospetime si naturalete imaginilor din Noi Albinoi, cu atat mai pregnanta cu cat e acompaniata de un umor trist si poznas, pata de culoare umana in pustiul vulcanic al Anatoliei.

Povestea e si ea pe masura de simpla: Hamo e un vaduv cu un baiat emigrat in Franta, de la care asteapta o filiala milostenie care sa-i completeze biata pensie de 10 dolari pe luna. Nina e o vaduva care n-are nici bani pentru autobuzul cu care merge zilnic la cimitir, unde se intalneste mereu cu Hamo. El mai face un banut vanzand lucruri vechi din casa, ea vanzand intr-o dugheana cu trei pereti de tabla, in mijlocul pustiei si viscolului, vodca cu lamaie.

Toata povestea e presarata de fel de fel de personaje caricaturale, cum mai gasesti pe la Kusturica, de exemplu soferul de autobuz, implacabil precum zapada, care canta mereu -nu slagarele lui Shahnour Aznavourian, cum m-as fi asteptat- ci Tombe la neige a lui Adamo. Din cand in cand, in momentele ne-esentiale ale filmului, prin cadru trece in goana calului un calaret.

Avem parte si de doua momente esentiale pentru viata satului, o inmormantare (la care unul dintre lautarii tocmiti e adus cu tot cu pat) si o nunta (tinuta afara, sec si ceremonios, dupa datina, in acelasi peisaj iernatic), petrecuta si ea tot cu lautari, imagini in esenta familiare, dar lipsite de balcanismul nostru, ci imbracate intr-o sobrietate reverentioasa.

Filmul se gaseste online integral pe google videos, dar din pacate fara subtitrare.

8/10

Filme de aceeasi culoare:  Noi Albinoi, De Noordenlingen