Terribly Happy trailer 2009

Mr Werner Herzog

Nu-mi imaginez in rolul lui Don Fitzcarraldo pe altcineva decat pe un Klaus Kinski fetis pentru Herzog, asudand de furie si tiranizat de gandul neimplinirii visului, cu ochi injectati de sange, mistic si impuns de toti diavolii ambitiei, hirsut si cosmaresc, dar desavarsit si eruptiv in pielea misionarului irlandez, ratacit in lumea necivilizatiei. Regia este, pe de alta parte fara cusur, desi jeneaza crusta documentaristica, usor impovaratoare.

La filmele lui Herzog, intervine insa si o problema de gust : nu poti sa inchizi ochii sau sa carcotesti ca filmul nu ar fi construit ireprosabil, ca nu e unitar in idee, dar mie imi displace urmarirea crancena si scrasnita a acestei unice idei, monolitice, chiar daca polizata cu maxima grija si acuratete. Din circuitul asta de tensiune, tipic pangermanic, ideile intotdeauna ies castigatoare in fata omului si a destinului sau firesc, exploatat numai in marja extraordinarului sau a excentrismului.

Sigur, impresioneaza zambetul extatic al voluptoasei Claudia Cardinale, aici sefa de bordel sic, cu fasoane, betivanul incurca-lume Huerequeque, dar filmul neglijeaza personajele si situatiile marunte, omenesti si se duce tintit spre episodul antologic al traversarii culmilor muntilor cu un vapor. Ca un vis. Wagner! Wagner! Si Fitzcarraldo cel utopic intors triumfator in cantecul apoteotic al orchestrei de pe vas. Oh, the German eternal glory… I way prefer The Mission or The Piano.

8 / 10

Data fiind culpa comuna, raporturile se neutralizeaza, incaierarile nu mai au brusc niciun sens si sunt redusi la a depinde unul de celalalt, amandoi paralizati, si de a se suporta, laolalta cu visurile si pasiunile lor mai mult sau mai putin bizare - pe de-o parte obsesia cam dementa pentru motocrossuri, pe de alta indaratnicia de a ajunge pana in Finlanda ca sa ceara daune morale, totul pe fundalul unor firi tare ursuze si necrozate.

 Tocmai pentru ca incearca sa evite pe cat posibil cliseele, primul sfert de ora este cumva spart si pana iti formezi o idee valida despre relatiile dintre ei, stai sa strangi toate cioburile imprastiate si sa legi intr-un fel coltul de ecran in care se iveste un mot de franghie balanganindu-se insinuant dintr-un copac ( o sinucidere poate? ),  cu imaginea unei nevaste insarcinate si simultan adultere, cu un sef care se isterizeaza printr-un webcam si cu alte cateva drumuri ratate cu trenul. Destul de repede, chiar daca inexplicit, intamplarile se coaguleaza cu mult firesc sau mai degraba cu acel firesc al situatiilor-limita care debordeaza de umanism emotionant.

In periplul lor spre Finlanda, cei doi fosti dusmani dau  peste oameni cruzi sau milosi, peste nemernici si inconstienti, pastrand mereu gustul amar al tragediei pe care o poarta in carca. Iar amaraciunea asta e ca un nor de ploaie care acopera momentele inerent funny si mentine o alura neguroasa, austera si cam apasatoare. Nu am gasit niciun cadru care sa nu fie lucrat cu multa eleganta si minutie, intr-un ambalaj foarte sobru alb-negru. Un film frumos, dar nu e chiar un coup de coeur.

8 /10

Premisa este faustica, aventurile amintesc sporadic de Alice in Wonderland, insa per total povestea lui Gilliam este profund atipica, inegala, chiar difractica, sesizabil disproportionata in raportul partilor cu intregul si totusi, paradoxal unitara la nivelul unui mesaj de fond. Atunci cand diavolul paseste in empireul in care initiatii se conservau in meditatie, batranul doctor Parnassus ii impartaseste musafirului infernal singura credinta dupa care oamenii ar trebui sa se ghideze : povestile, caci numai prin ele oamenii devin ceea ce sunt.

De la Povestea fondatoare a carei flacara o intretineau ermitii in creasta unui munte-templu (o sa va sara-n ochi similitudinile cu arhitecturile din Brazil) pana la un obiect iconoclast si pervertit cum este o oglinda de balci, acoperita cu un celofan sifonat si taiat grosolan pe din doua, Gilliam incrimineaza un anumit sens decadent al lumii, care prefera surogatele si care se  risipeste in placeri vulgare (prima secventa prinde intr-un singur cadru o banda de betivani aruncati dintr-o discoteca si pusi sa vandalizeze balciul inofensiv al doctorului Parnassus) sau in atractii facile (stilizate excelent in destinul fetei tradatoare, versatile si cam rea de musca, «  a selfish bitch », cum singura se defineste, gata sa-si ruineze si sa-si rusineze tatal – v. dansul cu Mr. Nick, imagine a seducatorului sedus).

Postmodern asa cum e firesc, The Imaginarium of Doctor Parnassus este o metapoveste despre cum povestile insele au incetat sa fie ceea ce erau, despre cum originile s-au corupt, despre cum curiozitatea inocenta a ascultatorului s-a transformat in salbaticie distructiva ( primul care trece prin rama cu celofan ce se vrea o oglinda magica este un zevzec cui de beat care vrea sa o violeze pe fiica lui Parnassus) si despre cum fetii-frumosi sunt niste talhari la drumul mare, capabili de gesturi omenoase numai daca soarta ii pedepseste sa-si uite identitatile trecute.

 Toate cliseele din basme sunt date peste cap : batranul mag isi ineaca intelepciunea in bautura, piticii-asistenti sunt certareti si insolenti, o fiica voluptoasa si roscata ca diavolul insusi suceste fara pudoare gaturile gainilor asa cum ar fi facut-o numai cele mai crude vrajitoare. Putinele cliente care se lasa amagite de vocea unui fante si intra prin oglinda, traiesc, ca-ntr-o experienta unica, povestea propriilor lor imaginatii – personal, nu mi s-a parut ca pasajele vizuale din imaginarium ar fi cele mai creative, asa cum am tot citit si auzit, ideea filmului in ansamblul ei, din contra, este de o originalitate rara.

Realizarea lui Gilliam are insa si multi timpi morti, multe dialoguri lipsite de sens, sicane usor comerciale, o anumita lipsa de fluenta si chiar lipsa de finete in translatii, ca si cum echipa care a lucrat la film ar fi fost uneori depasita de greutatea surselor pe care si le-a asumat – nu invoc inlocuirea lui Ledger, pentru ca in privinta asta trucul substitutiilor a mers fara urme prea vizibile. Oricum, ramane amintirea a « ceva deosebit », ca sa-l citez pe cocalarul de la mall din spatele meu care a conchis sec, lamurind un rand intreg de pitipoance venite sa-l vada pe Johnny. Sarmul lui Johnny a fost doar o mica piesa de puzzle dintr-un film care ar fi putut sa fie fara cusur.

8.4 / 10

Timpul foarte limitat de expunere face conversatiile sa fie destul de inguste in ce pot sa acopere. Cateva etichete mai des vehiculate am gasit a fi responsabilitate sociala, comunitate, egalitate, nesupunere civica, libertarianism, ecologie, accesibilitate sociala, toleranta, cosmopolitanism dar in fapt se discuta despre mai multe de atat si despre nimic intr-un mod teribil de convingator. Din fericire, nu avem parte de o introducere in filosofie sau de orice alt puseu cu caracter educativ.

Ar fi multe de spus despre metoda de prezentare aleasa. Camera se misca in ritmul oamenilor dar nu se limiteaza la subiectii principali, surprinzand si trecatori cu aceeasi viteza naturala a miscarii. In plus fata de varietatea vizuala pe care genul acesta de cadre o ofera, scopul este si de a realiza o legatura intre discursul intelectualilor si cetatenii care s-au intamplat sa treaca prin cadru.

Valoarea de satisfactie care deriva din fiecare episod depinde in mod evident de temele abordate si de interesul fiecaruia. Eu am fost atras mai mult de expunerile lui Kwame Anthony Appiah, filosof ghanez care discuta despre cosmopolitanism in timp ce parcurge trasee intr-un terminal al aeroportului si navigheaza prin conceptele care il determina sa declare ca nu ne putem permite retragerea in comunitatea interioara, doar participa la ce se intampla intr-un grup restrans si ca provocarea morala si respponsabilitatea sociala este apartenenta si implicarea civica in viata comuna a grupului extins din care oricum facem parte, fie ca ne dorim sau nu.

Il mai avem pentru mai mult decat doar o pata de culoare si pe bombasticul si controversatul Slavoj Zizek care arunca in aer politicile ecologice actuale in timp ce scormoneste (literalmente) printre resturi abandonate si obiecte refuzate. Apropo de Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema este un documentar esential pentru orice iubitor de filme care doreste sa vada si o alta fata a unor productiilor de referinta, trecuta prin filtrul unui filosof care deconstruieste intr-un mod halucinant scene si situatii aparent fara acute semnificatii vizibile.

Explicatia titlului documentarului lui Astra Taylor o gasim la Socrate: Viata neexaminata nu merita sa fie traita.

Trailer-ul oficial si cele 10 minute de Zizek:

- chiar si pentru un film cu circuit inchis si non-mainstream, cu brandul de casta Festival de Cannes, bulucul asta de sugestii iradiate de unde nici cu mintea nu gandesti, e oarecum pretentios si semnificativ riscant. Dupa un film mult mai domol, dar excelent ca demonstratie umanista ( Uzak ), hulpavul Nuri Bilge Ceylan a prins atat de multe cordoane magice intr-o singura mana, incat finalul din Three Monkeys reuseste la mustata sa nu para asfixiat de propriile mijloace artistice. Observatia asta poate fi insa si periferica, pentru ca depinde, in principiu, de disponibilitatea cu care vezi un asemenea film – eu am acceptat destul de usor micile tonuri scrasnite, per ansamblu pot parea neglijabile.

- un film valoros transgreseaza limitele culturii din care emerge, iar Three Monkeys este, intre altele, genul de film care probeaza ca paradigma civilizatiei si culturii din care provii, fie ele si exotice, este conexa culturii personale si nu invers.

- rareori am dat peste un film atat de ambitios si de intens, atat de plin de situatii umane care mustesc de reactii psihologice intuite perfect, adaptate ideal si interferate ireprosabil intr-un tot coerent.

Intr-un context social plin de criticism si accentuat de plasarea povestii pe fondul alegerii lui Recep Tayyip Erdogan, un lant de cauzalitati ce intra sub spectrul nefast al liberului arbitru duce la destramarea unei familii care subzista cu greu . Atunci cand un politician prins in cursa electorala provoaca un accident pe timp de noapte si-si plateste soferul sa raspunda in fata legii in locul lui, familia celui din urma este usor-usor fisurata si in cele din urma distrusa de disperare, de viciu, de defularea frustrarilor si a patimilor. In acest singur punct, reactiile declansate de stergerea temporara a imaginii autoritare a tatalui mi s-au parut tipic traditionale pentru mentalitatea turceasca.

Cel mai reusit rol este probabil cel al lui Hatice Aslan, sotia adultera si mama tradatoare, maimuta care refuza sa vorbeasca, asa cum fiul refuza sa auda, iar tatal se incapataneaza sa nu vada. Analogiile la nivelul asta sunt exemplar pliate si gaselnita titlului este una dintre formele cele mai clare si izbutite de omogenizare a povestii. Hiba pe care as invoca-o este insa un decalaj sesizabil, dar nu determinant pentru valoarea filmului, intre stil sau grija pentru hiperestetizare si desfasurarea fireasca a povestii. Boala cea mai comuna a regizorilor mari.

8.2 / 10, dar raportat la cel mai inalt standard al filmelor premiate vreodata la Cannes – Three Monkeys a luat anul trecut un premiu meritat cu varf si indesat pentru Cea mai buna regie

Vodka Lemon

Vodka Lemon ar putea fi foarte bine un film despre un sat romanesc. Are umorul sec, placiditatea mioritica, optimismul in fata inevitabilului, trauma post-comunista, saracia si toate arhetipurile umane pe care le gasesti cu usurinta in iconografia noastra post-CAP-ista.

Ceea ce are insa in plus fata de posibilitatea vreunui film romanesc este insa o imagine de o puritate coplesitoare, similara in prospetime si naturalete imaginilor din Noi Albinoi, cu atat mai pregnanta cu cat e acompaniata de un umor trist si poznas, pata de culoare umana in pustiul vulcanic al Anatoliei.

Povestea e si ea pe masura de simpla: Hamo e un vaduv cu un baiat emigrat in Franta, de la care asteapta o filiala milostenie care sa-i completeze biata pensie de 10 dolari pe luna. Nina e o vaduva care n-are nici bani pentru autobuzul cu care merge zilnic la cimitir, unde se intalneste mereu cu Hamo. El mai face un banut vanzand lucruri vechi din casa, ea vanzand intr-o dugheana cu trei pereti de tabla, in mijlocul pustiei si viscolului, vodca cu lamaie.

Toata povestea e presarata de fel de fel de personaje caricaturale, cum mai gasesti pe la Kusturica, de exemplu soferul de autobuz, implacabil precum zapada, care canta mereu -nu slagarele lui Shahnour Aznavourian, cum m-as fi asteptat- ci Tombe la neige a lui Adamo. Din cand in cand, in momentele ne-esentiale ale filmului, prin cadru trece in goana calului un calaret.

Avem parte si de doua momente esentiale pentru viata satului, o inmormantare (la care unul dintre lautarii tocmiti e adus cu tot cu pat) si o nunta (tinuta afara, sec si ceremonios, dupa datina, in acelasi peisaj iernatic), petrecuta si ea tot cu lautari, imagini in esenta familiare, dar lipsite de balcanismul nostru, ci imbracate intr-o sobrietate reverentioasa.

Filmul se gaseste online integral pe google videos, dar din pacate fara subtitrare.

8/10

Filme de aceeasi culoare:  Noi Albinoi, De Noordenlingen

Faimosul pianist Orlac isi raneste grav mainile – instrumentele expresiei sale – intr-un accident de tren. Sotia sa, devastata, insista ca o solutie sa fie gasita pentru a-i fi salvate mainile – obiectul obsesiei sale. In cele din urma, printr-o procedura experimentala, lui Orlac ii sunt transplantate mainile unui criminal executat dar si ceva in plus – memoria lor. Spiritul hraneste corpul dar mainile cele noi ale lui Orlac au o viata, o agenda si un spirit propriu. Armonia se rupe brutal iar povestea aluneca violent intr-o lume in care nebunia generata de ruptura dintre psihic si fizic se instaleaza in mintea lui Orlac.

Imaginile obsesive, utilizarea clarobscurului si a temelor imprumutate din psihoanaliza servesc excelent cauzei lui Robert Wiene care este de altfel si regizorul filmului care este etalonul absolut pentru cinematografia expresionista germana – Das Cabinet des Dr. Caligari. Orlac este jucat de Conrad Veidt care imprumuta multe elemente (si bine face ca o face) din transa personajului sau somnambulist jucat in acelasi anterior mentionat film al lui Wiene.

Schisma schizoida este excelent prinsa in dansul miscarilor lui Orlac. Ritmul vietii sale este transpus in gesturi, emotia este exprimata printr-o mobilitate intensa, spatiul este o scena supradimensionata scenografic si este valid pentru a fi utilizat doar in acest rol. Lumina se prabuseste intotdeauna de undeva de sus, strabatand masive ferestre inalte, invadeaza agresiv planul pe care il atinge direct si apoi dispare cu totul lasand un contrast halucinant intre prim-planul scenic si tot ce desfasoara in penumbra. Insa filmul este de fapt tactil inainte de a fi vizual. Povestea se traieste din perspectiva mainilor lui Orlac si a tot ce ating sau nu ating ele. Tot din acest motiv de evocatie extra senzitiva, elementele si temele erotice sunt prezente in conotatii care surprind cel putin din punctul de vedere al perioadei in care s-a turnat filmul.

Soundtrack-ul a fost refacut in 2008 cu ocazia restaurarii peliculei si realizarii transferului digital de catre fundatia Murnau iar violonistul si compozitorul Paul Mercer a facut o treaba excelenta aici, acum filmul se simte si muzical.

8/10. Filmul pierde de la mine un punct pentru ca m-as fi dispensat cu entuziasm de cele cateva cadre fugare de exterior in plina lumina solara si pentru cateva stangacii legate de unghiurile de filmare. Dar nici asta nu l-ar fi facut perfect. Exista filme ale expresionismului german pe care le-am derulat in minte in timp ce priveam Mainile lui Orlac si scriam despre ele si care prin comparatie fac sa-i paleasca atingerea: Anta… Odeli… Ulta…

Trailer-ul oficial al versiunii restaurate:

Filmul se gaseste si pe YouTube integral in 12 bucati dar nu recomand sa-l urmariti de acolo. In afara de artefactele provenite de la compresie, acelasi proces de conversie a ruinat contrastul si in esenta si experienta.

In principiu, totul este deja-vu, dar un deja-vu de mare clasa : situatia dickensiana a unei familii cu o gloata de copii care traieste in semi-mizerie la inceputul celei de-a doua decade a secolului XX, turbulent si catastrofic pentru toata Europa, efervescent social in tarile nordice, cu oameni la limita subzistentei, din care se detaseaza pasiunea unei mame dezabuzate pentru fotografie si  pentru toate acele fleacuri care o fac sa uite de un sot betiv, fustangiu si grosolan pana la salbaticie. Toate iubirile posibile se pierd si se afunda in resemnare in filigranul povestii, sub presiunea unui juramant facut tatalui care cere cu limba de moarte pastrarea unitatii familiei, respectarea sensului fatidic al casatoriei vazute in sensul cel mai coercitiv si traditional cu putinta. Detaliul e relevant mai ales pentru dihotomia dintre traditie si schimbare, pentru motivatiile usor bizare pe care par sa le aiba cele mai neinsemnate gesturi, dar si pentru o falsa inertie nedemna cu care indivizii par sa se tarasca prin viata. Absolut antologic este jocul Mariei Heiskanen, pe care o vad prima data, simptomatic apropiata de expresivitatea lui Emily Watson din Angela’s Ashes.

Vedeti neaparat Maria Larsson’s Everlasting Moment, e acel gen de film intotdeauna tonic si reconfortant, cu un balans foarte special al luminii, cu o tehnica fotografica mai mult decat cinematografica, cu un ritm domol si intru totul incantator.

8.4 /10

Imi vine greu sa povestesc in romana despre acest film plin de expresii intraductibile si dialoguri savuroase inspirate de filmele Tarantino si Ritchie dar nici nu cred ca e nevoie de prea multe prezentari. Cam stim in ce ne bagam din primele secvente. Ne este rapid servita o secventa introductiva de istorie fictiva a experimentelor militare care au dus la interdictia acestei substante iar apoi avem parte de o desfasurare politista clasica – prajitul principal este prins intr-o poveste politista impreuna cu traficantul lui personal din care nu lipsesc politisti corupti (Rosie Perez, FTW), creiere imprastiate pe pereti, triade, pedichiura japoneza, fose septice pentru locuri de joaca pentru copii si in general o doza excedentara de paranoia generalizata in care se desfasoara de fapt mai toate scenele filmului. Desigur ca e totul exagerat, parafrazand spusele unui personaj, “it’s like killing an unicorn with a bomb”.

7/10 plus 1p pentru referintele la Godspeed You! Black Emperor, Elephant Man si Jude Law, acesta din urma vazut ca o alternativa mai proasta la reincarnare decat ar fi o bila anala.

“Prepare to suck the cock of karma!” Whatever that means. Nici ca s-ar justifica sa aiba prea mult sens ce se intampla in filmul asta, mai toti sunt prajiti non-stop si se simt as rad as God’s vagina.