9.5/10 (pentru ca nu ma omor dupa westernuri).

Scîrba, sentimentul rugos al aversiunii față de anormalitate, față de violența fizică și psihică, față de pornografie, incest, viol, față de crimă sau de perversiuni morbide, este firească, mai ales atunci cînd o întîlnești în realitate, în carne și oase.

Într-o operă de ficțiune, este evident că ingredientele vin să suprime realitatea și să ne descrie un alt univers, probabil sau chiar fatidic. De multe ori realitatea bate filmul, și o știm, unii dintre noi, din propriile experiențe. Dar cînd realitatea filmului pare imposibilă, atunci refugiul spectatorului este în refuzul de a o accepta. Și nu e normal acest lucru, mai ales că toate grozăviile descrise sunt reale, sunt lucruri care deja s-au întîmplat dar ori nu știm noi, ori ne vine prea greu să le credem.

Am făcut această introducere pentru a înțelege mai clar despre ce e vorba în Srpski film (A Serbian Film), o producție 2010 a cinematografiei sîrbe, în regia lui Srđan Spasojević, care și debutează cu această ocazie.

Plotul producției e simplu: un pornostar îmbătrînit, cap de familie, este atras să joace într-un film, poate chiar ultimul al carierei sale. Milos, interpretat aproape ireproșabil de Srđan Todorović, este sedus cu o sumă de bani care să îi asigure atît retragerea cît și bunăstarea familiei, însă curînd descoperă că producția în care joacă este o mesă neagră întrețesută cu multă violență, care implică pe rînd pedofilie, crimă, incest.

Nu vreau să dezvălui prea multe despre poveste, cu mici minusuri este un thriller psihologic antrenant, cu multe aspecte patologice și violențe de genul celor din cărțile lui Sorokin. Și totuși, în ciuda violențelor, finalul dezvăluie o latură umană, o limită a suportabilității, o mică metafizică prin care lucrurile reintră în normal, fiindcă dacă sunt lucruri despre care nu se poate vorbi, și totuși cineva o face, atunci doar ceva extrem de puternic și radical, bunăoară moartea, le mai poate șterge.

Într-un fel, s-ar putea stabili o paralelă între American Beauty și Srpski film. Fiindcă ambele filme vorbesc despre familie, despre angoase, despre dimensiunile psihologice și tensiunile din cadrul familiei, despre devianțele și orizonturile bărbaților. Evident ca doar la un subtil nivel tematic – subliniat de altfel în producția sîrbească de Vukmir, principalul oponent al lui Milos, care descrie către final o scenă absolut macabră, care include incest, sodomie, viol, ca un adevărat potret al unei familii sîrbești.

Este un comentariu extrem de caustic, dus către marginea logicii și a realității sîrbești, dar care vrea să sublinieze faptul că poporul sîrb și-a pierdut din tărie, s-a subțiat ca sînge. De fapt, această tematică devine în sine o parabolă pentru lipsa de curaj, lipsa de mîndrie și forță a unui popor care se diluează, de genul manelizării de pe la noi. Respectul față de valori este tradus aici tocmai prin profanarea lor, ceea ce mi se pare o metodă de efect, care produce emoție din plin, mai ales în spiritul poveștii.

Astfel am privit și receptat acest film. Mie mi s-a părut viziune diferită de șabloanele cinematografice cunoscute, în care proiecția violențelor vine să scoată din adînc cele mai pure sentimente. Dar asta nu înseamnă că filmul este recomandabil sub 18 ani și nici persoanelor slabe de înger sau neobișnuite cu violența filmică. Fiindcă filmul se dezvăluie cu adevărat și se justifică tocmai plin finalul său, de o candoare deosebită, iar cine nu ajunge pînă acolo nici nu înțelege. Pentru că Srpski film este ca un om: abia după ce moare îl poți înțelege cu adevărat.

SRPSKI FILM, 2010 (A SERBIAN FILM)
Serbia
Original Title: Srpski film
Director: Srdjan Spasojevic
Writers: Aleksandar Radivojevic, Srdjan Spasojevic
Cinematographer: Nemanja Jovanov
Composer: Sky Wikluh
Cast: Srdjan Todorovic, Sergej Trifunovic, Jelena Gavrilovic, Katarina Zutic, Slobodan Bestic, Ana Sakic, Lena Bogdanovic, Luka Mijatovic, Andjela Nenadovic

Hiba principala a filmelor lui Egoyan este ca par sa fie spuse de o minte chitita obsesiv sa ajunga la poanta demonstratiei,  dar pentru ca este complet lipsita de harul povestii simple, toate personajele ies din matrita frante sau convexe, monstruoase, iar dramele lor sunt intotdeauna intortocheate artificial. De-aici si aerul greoi din Exotica.

Simptomatic insa, Egoyan isi intoarce carentele in avantaj si tusa personala – o poveste prea rasucita si gata-gata sa se sufoce cu propriul snur ombilical inceteaza sa mai fie crispata pentru ca e transformata in atmosfera, prea mult detaliu care nu duce la nicio solutie logica e reorganizat intr-o constructie-thriller.

Marele spil e intotdeauna instinctul regizoral care da peste cap haosul unei povesti aparent fara cap si fara coada ca sa ricaneze la sfarsit ca n-ai avut tu suficienta intuitie in tot timpul cat ai bodoganit ca ar fi el prea criptic. Egoyan rade intotdeauna mai bine la urma si tu pici de prost ca ai fost Toma necredinciosu’ si c-ai bombanit fara imaginatie.

Atmosfera si constructia regizorala impecabila, atuurile lui patentate, sunt reluate sistematic in Exotica, dar aici apar suplimentar niste piloni pentru transparenta: cupluri simbolic-identice Christina-Tracey / Thomas-Zoe ( unul poarta pe pantece oua de papagal aduse ilegal, cealalta e gravida ), avataruri ale fetitei moarte, dar mai ales un papagal curios, care fie e impaiat, fie a uitat sa vorbeasca, ca semn al unei lumi reduse la afazie sau tacere. O lume care suspenda comunicarea si traieste mocnit cu micile sau marile tragedii in suflet. Mai mult de-atat nu merita spus, pentru ca Exotica este o ghicitoare. Ea insasi exotica.

8.8 / 10

Chichirezul filmului este ca, la fel ca in Rashomon, adevarul e o fata morgana, deci e neexclus sa ajungi pe buza lacului in care te vei ineca chiar tu, afabil spectator momit usor. Asta pentru ca, n-o sa-ti vina sa crezi, taman cel mai inocent copilas care schioapata gemand in coada victimelor inselate este insusi Marele flautist. Si tu faci greseala sa-l crezi pe el, mincinosul induiosator. 

Titlul mi s-a parut mai mult o solutie de compromis, usor facila si prea luminoasa dupa tensiunea pe care toata povestea o respira, solutie pe care Juriul Ecumenic de la Cannes a apreciat-o, dar care mie mi-a inspirat prea putina incredere. Oricum, neesential pentru ce i-a reusit lui Egoyan.

The Sweet Hereafter este excelent insa pentru usurinta cu care roteste ametitor planurile narative, pentru punctele de vedere convergente, in stil yo-yo, care se ciocnesc pe o mare tabla de sah, pentru dramele personajelor care echivaleaza cu tot atatea motive de a fi pedepsiti – un adulter, un incest, o optiune de viata excentrica – si din care adevarul se disipa, se relativizeaza pana la a-i anula posibilitatea de a-l reconstitui integral. Totusi, dincolo de parabola flautistului, descompusa fractal in film, bantuie un usor suflu de neveridic in final.

8.5 / 10

The Happiness of the Katakuris este o varza programatica, imaginata de un ins cu mult tupeu si trecut prin suficienta cultura de film si de aiurea, cat sa-si permita sa zvarle in malaxor o premisa tolstoiana, what makes a family happy?, un vag determinism zolist care slipeste pe ici-pe colo, nature and nurture influence, obsesii senile tipice – bunicul care vrea sa construiasca un drum spre vulcan, cum voia mosul din Sibiriada sa faca un drum de busteni inspre stele -, cadre de tip sceneta, dar jucate cu ostentie de novice ingalat, mama abandonata care se viseaza Madame Butterfly si se indragosteste tembel de talhari la drumuri mare, sinugasi atrasi magnetic de White Lover’s Guests House care nu vor neaparat o camera, ci un loc distins ca sa-si taie beregata.

Episodul cu luptatorul de sumo si scolarita este un delir, am ras cu lacrimi. Nu e numai umor negru, ci resuscitarea tuturor surselor de filme proaste si execrabile : cu zombies, musicaluri bollywoodiene, dueturi de anii ‘80, cu sclipici in par tapetat si dive iluzorii, balet modern de strada si bonus un caine enervant ca-n serialul de duminica al bunicii, 7th Heaven sau cum se numea.

Finalul e un fel de meta – kitsch colosal, dus la paraxism, la fel ca fiecare secventa pe care, daca stii sa o decriptezi, trimite la altceva, de fiecare data extrem si cultivand un prost gust halucinant. 9 / 10, pentru ca parodierea excesiva prin muzicaluri m-a cam scos din rabdari la un moment dat.

Zeeny’s review here.

El tipo puede cambiar de todo: de cara, de casa, de familia, de novia, de religión, de Dios… pero hay una cosa que no puede cambiar : no puede cambiar… ¡de pasión!

Si pastrez retinerea unui mare “daca”, pentru ca selectia oficiala ii aduce iarasi laolalta pe Michael Iceman Haneke, jongleurul cu panglicile albe din cosmarurile copilariei, pe profetul revansard al cinematografiei franceze Jacques Audiard, dar si pe o peruana con cojones, aproape anonima, care a insfacat Ursul de Aur cu La teta asustada . Sau poate ca nesansa fratilor Coen, intrati intr-o pasa sobra, with their too serious man ar putea fi compensata de succesul lui Ajami.

Momentan, chit ca a dat chix la Premiile Goya, El Secreto de Sus Ojos a dus la reactii aproape fanatice pe imdb si pe forumul El Pais. Venit din zona mult mai volatila a comediilor romantice, Juan Jose Campanella speculeaza pana la obsesie nuantele pasiunii care se reflecta in privire – pasiunea intensa, de frustrare si  ura care conduce la crima salbatica si pasiunea-iubire care blocheaza si care te condamna la vid. Titlul este, de altfel, inexplicit ( pentru ca sus ojos  pot fi atat cei ai unui criminal sadic, cat si cei ai iubitei de o viata ) si tot atat de nuantat pe cat este intreg filmul – o combinatie ideala intre thriller, mystery movie, romance, revenge, usor fragil in unele puncte, e drept, dar motivat de alibiul amintirilor haotice pe care un fost politist incearca sa si le ordoneze in minte ca sa poata scrie un roman despre cazul partial nerezolvat care l-a bantuit toata viata.

In afara de gaselnita oculara excelenta, mie mi-au placut inca si mai mult povestile colaterale, cea a asistentului betiv care sparge codurile hermenutice ale pasiunii pentru fotbal, dar mai ales figura unui vaduv care-si subjuga viata credintei quijotesti de izbavire printr-o etica naturala tardiva. Foarte fain sunt observate insa si detaliile vietii in politie, amintind deseori de coruptia din L.A. Confidential : procurori marsavi si razbunatori, care sacrifica oameni nevinovati si protejeaza criminali, dulcea superficialitate care submineaza sistemul din interior, patimile omenesti care desincronizeaza justitia. Totul pe fundalul unei povesti de dragoste care nu este niciodata marturisita.

Pe scurt, mi se pare o varianta de corazon la profetia lui Audiard. Pentru Oscarul de anul asta insa…daca ar fi sa pariez pe ceva, mi-as pune toti banii pe The White Ribbon.

Vedeti musai El Secreto de Sus Ojos, it’s extremely enjoyable. 8.5 / 10

Acelasi copil, mic arhitect de igluuri de gradina, are nefericita idee de a-i provoca pe amicii surorii mai mari la o bataie cu bulgari de zapada. Ultima imagine a episodului il arata pe Max, langa igluul prabusit, sufocat in lacrimi de ciuda si cu o gura schimonosita ce lasa la vedere numai doi dinti. Relevant, pentru ca pe seara ii va spune mamei povestea vampirului-care-si-a-pierdut-dintii-de-lapte. O forma de  interpretare mai optimista si-o poveste alternativa care diminueaza si compenseaza penibilul unui esec. Si pe de alta parte, un detaliu simptomatic pentru sistemul de alegorii pe care se construieste tot filmul. O alegorie filtrata printr-o epopee onirica in miniatura.

Partea a doua bulverseaza : fugit de acasa dupa ce surprinde o infidelitate a mamei, Max-puiul-de-lup ajunge, la capatul unei calatorii pe mare, pe un taram al monstrilor cu care intra in cardasie si pe care-i convinge ca le poate fi rege. Nu povestesc mai mult de-atat. Cea mai coerenta explicatie data filmului vine chiar de la Spike Jonze, citat de Cahiers du Cinema ( nr.651) via New York Times – nu cereti link, n-am asa ceva, francezii sunt niste scartzari, pun online numai coperta revistei - va dau insa o idee despre cum se poate gandi o aparenta poveste pentru copii: ” Monstrii sunt, de fapt, niste maxi-emotii, incarnarea a tuturor acelor lucruri intense pe care copiii si adultii le traiesc cateodata.”

Adaptare a cartii lui Maurice Sedak, prieten de-o viata a lui Spike Jonze, Where the Wild Things Are este povestea unui taram al unor ogri permanent nefericiti, carora le lipseste un rege, tot asa cum lui Max pare sa-i lipseasca un tata.  Monstri induiosatori, fiecare cu suferinta lui, frustrati, inchisi, resemnati, deveniti tapi ispasitori, scandalagii, inhibati, care se agata de orice speranta de schimbare ca de un pai care sa-i duca dincolo de oceanul ce-i desparte de lume. Unul dintre cele mai frumoase filme de anul trecut.

8.7 / 10

Moon este, pe de alta parte, o meditatie voit disipata si transparenta despre forta covarsitoare a memoriei si a amintirilor, in contrast cu o existenta cenzurata si liminara, opacizata, peste care crampeiele de memorie se depun ca-ntr-o suita de lego, fara sa fie absorbite si fara sa devina consubstantiale cu fiinta. De aici si secventele duioase cu pasiuni elementare pentru botanica si sculptura in lemn, intr-o incercare esuata de a reconstitui in jurul tau o lume care-ti este refuzata si fata de care esti ostracizat. Tot asa un smiley face de pe un robot ticait devine marca artificialului si a lumii factice in care esti condamnat si amagit ca existi…desi nu existi…sau nu tocmai.

Excelent Sam Rockwell, fresh si foarte placut in rol; o mentiune speciala pentru coloana sonora, foarte enjoyable, ritmata si dramatica – aduce uneori a Fountain ( same Clint Mansell)

8.8 /10

Genul de film la care un review este relativ, cu o istorie ce se deapana singura, despre asumarea fireasca a liberului arbitru si a greselilor care ne fac oameni, despre gratia prieteniei neconditionate si iubirea care ramane intensa peste ani si ani, despre sansele pe care viata ti le da cu egoismul jumatatii de masura, dar pe care le accepti in speranta febrila a regasirii idealurilor indepartate ramase prin memorie la fel de difuze ca fosnetul brizei marii. Ori la fel cum te obsedeaza clinchetul susurat al unui cantec oarecare.

8.5/10

Abuzul este calea prin care personajul sau principal, barbatul etern imbracat in costum negociaza orice aspect cotidian. Haotic, grobian, sociopat, piroman, traficant de arme, se plaseaza in afara oricarui sistem comunitar. Si totusi, desi il urmarim pentru o vreme in diverse ipostaze cotidiene, in cea mai mare parte a timpului il gasim in intr-un mediu sociabil prin definitie – barul. Si aici, ca si oriunde in alta parte face ce stie mai bine, avem de altfel totul descris in adanci tuse viscerale pentru ca Plympton nu menajeaza cu nimic, dimpotriva.

Ca intr-o razbunare karmica, acest om pierdut si de neregasit se trezeste intr-o dimineata cu o pereche de muguri de aripi de inger. Avem parte in continuare de previzibilul episod al brutalei lupte cu propriul organism. Dar, desigur, nu se poate extirpa ceva ce creste continuu din interior si isi cere drepturile. Modificarile nu sunt doar biologice iar scenariul reuseste sa ne convinga fara a fi in vreun fel moralizator ca radacinile aripilor patrund treptat dar inexorabil si in sufletul personajului. Transformat, acut umanizat, renascut intr-o lume pe care n-o poate intelege, omul nostru in costum este brusc vulnerabil, incapabil sa se apere de exact aceeasi rautate care i-a fost atat de autentica pana de foarte curand si care este ubicua in lumea in care pana de curand traia foarte bine.

Fara a fi neaparat un film cu o agenda, accentele de critica sociala se scurg fluent si continuu, lovesc agresiv si dezumanizeaza complet tot ce ating. O lume stearsa, a culorilor diluate, cu nuante de fundal ce imi amintesc de picturile in praf ale lui Nicolae Comanescu, populata stingher de putine personaje, cu doar cateva exceptii indentificabile pentru ca oamenii lui Plympton poarta ca intotdeauna de altfel, aceleasi costume, uniforma omului modern si in general totul este tras la indigo (pardon, la gri). De altfel, in acest caz, repetitia elementelor grafice nu mi-a parut a fi deloc un artificiu tehnic pentru a scapa mai usor de munca, asa cum se petrec lucrurile in alte filme de animatie.

Avem parte de aceleasi tranzitii halucinante intre cadre cu care ne-a obisnuit Plympton in productiile lui anterioare, pornind de la un element transfigurabil care se rasuceste in oricealtceva iar artificiul acesta tehnic este cu atat convingator in acest film pentru ca se leaga strans de structura narativa. Si tot un trademark al animatorului american, povestea lui nu s-ar spune la fel in lipsa escapismelor suprarealiste desfasurate cu o libertate creativa care aminteste de lumea viselor.

Sound design-ul si musical score-ul reusesc sa umple golul lasat de lipsa cuvintelor iar soundtrack-ul se pliaza si el excelent pe vizual, am recunoscut mai multe song-uri de la Tom Waits (mai precis de pe Alice) si Pink Martini.

9/10, prea nebun si creativ pentru a fi ratat. Ar fi fost 10 daca n-ar fi disparut pe undeva umorul negru cu care Plympton ma obisnuise asa de bine. Filmul nu este insa dark, oscileaza constant intre cele doua extreme (e si mai rau, nu-i asa?) Eu l-am simtit influentat in acest sens (si nu numai) de Brazil si asta n-are cum sa fie deloc rau.

Easter egg: undeva pe un name tag din film apare numele lui Signe Baumane cu care Plympton a lucrat in majoritatea filmelor sale. Din pacate pentru Idiots and Angels si pentru noi, Signe avea alte planuri.

Trailer si alte secvente animate se gasesc pe site-ul oficial aici.