Desi se apropie de un gen pe care nu l-a mai incercat niciodata pana acum, Wes Anderson pare sa fi intrat intr-un unghi mort al manierismului sau mai bine zis al automanierismului, reciclandu-si obsesiv temele care-l urmaresc in The Royal Tenembaums, The Life Aquatic with Steve Zissou si The Darjeeling Limited ( aici numai implicit, sub forma de sugestie mai stearsa, ce-i drept).

In Fantastic Mr Fox, e imposibil sa nu sesizezi gustul acut al lui Anderson pentru jocul dramatic al marionetelor, cultivarea-elogiu a amintirii lui Ladislas Starewitch si pasiunea declarata pentru romanul eponim al lui Roald Dahl. In numarul din februarie al Cahiers du Cinema, Anderson povesteste ca un copil fericit cum si-a dorit toata viata sa ecranizeze intr-un fel sau altul romanul care-l bantuie de-o viata si cum asa-zisa alura old fashion a rezultatului nu i s-a parut un impediment sau un posibil repros. Nici cea mai mica stanjeneala in a sta demn alaturi de  mult mai emancipatele Pixar’s.

Toate bune si frumoase, daca Fantastic Mr Fox nu ar fi iesit din atelierul papusarilor ca un film greoi, impotmolit, chinuit si usor anost. Tatal, un vulpoi ambitios pus pe pradat toate cele mai bogate trei ferme din zona, da de bucluc atunci cand este descoperit si-si trage toata familia la fund. La propriu. Adica undeva in colturile cele mai intortocheate si mai adanci ale vizuinii asediate frenetic de fermierii pagubiti si pusi pe scandal. 

Ca-ntotdeauna la Anderson, povestea se transforma catinel-catinel intr-o parabola a regasirii si a reintegrarii, care presupune obligatoriu intoarcerea tatalui spasit, recuperarea unui simbolic fiu ratacitor, binele asumat o data cu iertarea. Asta pentru ca o familie stransa este intotdeauna mai pretioasa decat un lup singuratic care-i primeste nostalgic cum se indeparteaza spre o armonie originara si spre promisiunea vietii fara greseala. Girard s-ar fi distrat sa vada cum zburda tot felul de tapi ispasitori in filmele lui Anderson. Dar chit ca este un film cu cheie si chiar cu o induiosatoare mitologie personala, Fantastic Mr Fox nu este prin nimic mai atragator.

7 / 10

M-au amuzat insa gandirea dialectica a soricelului, care se ia-n serios ca don Quijote si pleaca razna intr-o utopie-queste, discursurile de Inchizitie ale profesorilor care te invata la scoala sa-ti fie frica c-altfel te ia mama zmeilor, ajutorul de bucatar a la Archimboldo si legenda felului in care a fost interzisa supa intr-un regat, foarte Hoffmann-like.

In rest, ar trebui sa ma gandesc mult, finalul a fost penibil si toate povestea destul de fumata, chiar daca nu are doza aia de prost gust care mocneste de obicei in cele mai multe desene animate post-Disney. Daca nu mai pun la socoteala aspectul ala ceruit-metalizat care imi irita ochii, 1h 30′ intr-o duminica ploioasa, cat eram cu ochii carpiti de somn, merge… Sympa – genul de film la care este bine sa ai un post ca sa nu uiti ca l-ai vazut si sa te impinga proasta inspiratie sa-l mai cauti o data.

5.5 / 10 si consens.

Pivot from Pivot on Vimeo.

Departe de a fi rejected, Don Hertzfeldt e unul dintre cei mai apreciati creatori de scurt metraje animate, care la 33 de ani are nu numai o colectie de peste 120 de premii pentru filmele sale, dar si o gloata de fani (oamenii isi tatueaza desenele lui) si statutul de “cult animator”, pe care l-a dobandit inca de pe bancile scolii.

Are un stil de animatie abraziv, deseneaza cu creionul pe hartie si combina fotografia cu stop motion-ul, iar personajele lui sunt niste figurine din bete, hidoase ca mazgalelile unui prescolar. Are un umor negru ca noaptea si pueril de absurd, e existentialist, antropolog si mizantrop.

Chiar daca nu ii poti aprecia nici maiestria de desenator, nici scenariile elaborate, animatiile lui te lasa ori cu un gust amar, ori cu retina zgariata, ori cu privirea wtf, dar nu le poti ignora efectul latent in simplitatea lor deprimanta.

Gasiti online cam toate filmele lui, Billy’s Balloon, Genre, Rejected, Ah, l’amour. Cele putin mai lungi si mai elaborate, Lily and Jim (partea 1 si partea 2), The Meaning of Life, I Am so Proud of You si Everything Will Be OK sunt cele mai bune, desi n-as face un top, pentru ca sunt toate prea fucked up.

The Meaning of Life – partea a doua aici.

N-as vrea sa termin fara sa amintesc de The Animation Show, un festival de scurt metraje animate independente care a pornit in 2003 la initiativa lui Mike Judge (Beavis and Butt-Head), iar primul “episod” a fost prezentat impreuna cu Don Hertzfeldt. Au adunat la un loc o serie de scurt metraje de tot soiul, le-au aratat la cinema, le-au pus si pe dvd, si dupa succesul avut, anul asta sunt la a patra serie de Animation Show.

La primul show au avut, spre exemplu, cateva animatii mai vechi de-ale lui Judge, The Cathedral de Tomek Baginski, Fifty Percent Grey de Ruairi Robinson, La course à l’abîme de Georges Schwizgebel, Mt. Head de Koji Yamamura, Billy’s Balloon de Don Hertzfeldt si trei scurt metraje vechi de Adam Elliot, Brother, Cousin si Uncle, in acelasi stil claymation inconfundabil si fermecator de trist in care a realizat si Harvie Krumpet si recentul si minunatul Mary and Max.

Pour la bonne bouche, inca o inghtitura de Don Hertzfeldt:

Totusi, personaj principal mai nesuferit decat asta, eu n-oi mai pomenit: tracasant, mofluz, bagacios, cu par albastru-cianura, cu mutrite care cer o sfanta mama de bataie, per total, o intrupare a tot ce poate fi mai antipatic si mai ofticos.

 Tot asa cum se intampla ca unii oameni sa-ti displaca pentru ca sunt rai si nimic mai mult, mie nu mi-a placut Coraline pentru ca este un desen animat urat si nimic mai mult, plin de pretentii si de combinatii care se ciocnesc cap in cap, pentru ca este genul de film-lipitoare/raie, care incearca sa ti se bage pe sub piele, sa te convinga in orice moment ca tie, de fapt, iti place ce vezi, dar nu-ti pica inca fisa. Melanjul de motive si influente – horror+ghidusii clovnesti+ absorbtia materiei de forte nefaste+prietenia cu tantalai cu alura de semi-robocop..?! makes no sense to me – da un foc de artificii cu stralucire scurta, pe cat de aiurea ambitios si inadecvat pentru un desen animat, pe atat de pretentios.

Zeeny’s review here

6.4 / 10

Amandoi sunt monocromatici – ea e sepia, el e alb-negru. El e obez, ea plinuta. Niciunul nu are prieteni. Amandurora le plac: the Noblets, ciocolata si sa isi scrie unul altuia scrisori.

Singurul inconvenient este ca ea, cum spuneam, traieste in Australia, in tara in care si cutiile postale au forma de koala, copiii vin din halbele cu bere, iar cangurii se dau pe patine cu rotile, iar el locuieste intr-un bloc din New York, in care oamenii arunca mult gunoi si ar trebui sa puna o amenda de un milion de dolari pentru fiecare chistoc de tigara aruncat pe strada, pentru ca toata lumea stie ca mucurile de tigari ajung in mare, unde le fumeaza pestii si devin dependenti de nicotina.

Mary si Max isi scriu scrisori timp de 18 ani in filmul animat (stopmotion cu figurine de lut) al lui Adam Elliot, in alternari de sepia si alb negru, in care singura pata de culoare comuna este rosul. Adam Elliot, care a scris si regizat intreaga poveste, a castigat un Oscar pentru un alt film animat in acelasi fel, scurt metrajul Harvie Krumpet (2003, vezi mai jos).

Povestea lui Mary si a lui Max, trista si simpatica, amuzanta si ironica, deprimanta si totusi plina de viata, o sa iti faca ziua mult mai frumoasa, mai ales daca undeva, adanc in sufletul tau sufoci un Aspie, care gaseste lumea dezororientanta si haotica, nu intelege expresiile oamenilor, nici pe cele metaforice, nici pe cele ale fizionomiei, scrie urat, se sperie repede, e neindemanatic, intra in panica, ii plac problemele si nu stie cum sa isi exprime sentimentele. Niciodata n-am scris prea frumos…

O sa va placa atentia detaliilor, de la decorul prafos al Australiei provinciale pana la fiecare sfarsit tragic al pestisorilor din acvariul lui Max, o sa va placa imaginea, paleta cromatica, muzica si rotunjimea perfecta a fiecarui cadru si poate la sfarsit chiar o sa va cada cateva “teers for Max”.

Nota 10.

Mai jos trailer si neaparat sa-l vedeti si pe Harvie.

Exista o fluenta si o cadenta in nebunia asta nedisimulata, avem scene independente care se dezvolta in acelasi timp in acelasi cadru, simtim si viata camerei vintage cu care Don Hertzfeld si-a filmat toate productiile de pana acum, apertura se deschide si se inchide sub ochii privitorului spre lumea lui Bill, populata de istoria sa personala si a celor cu care a intrat in contact mai mult sau mai putin superficial de-a lungul timpului, totul intr-un stil care sare din orice arc logic, sunt idei si episoade disparate care construiesc o imagine a unei existente de o tristete exploziva.

Bill asteapta nimic si o face tot timpul – ca de exemplu in statia de autobuz in care nu soseste nici un autobuz vreodata, langa indicatorul omniprezent in filmele lui Hertzfeld si tipul care aspira pe rand fiecare frunza cazuta pe pavaj, inaintand incet spre Bill, stergandu-l din cvasi-existenta ca pe ceva care nu ar fi trebuit sa fie acolo pentru ca locul lui nu este nicaieri, in fapt.

Narat intr-un ritm alert si continuu de animator, desenat, miscat si fotografiat in lungi sesiuni de lucru, I Am So Proud of You se preteaza unor vizionari repetate, este intens si incarcat, il simt pe Hertzfeld in frenezia lui incercand sa ne spuna totul despre sensul vietii lui Bill, chiar si cand acesta nu exista cu nimic in exterior.

10/10. Daca as tine neaparat sa am un animator preferat, n-as avea nici o ezitare. Va recomand sa puneti mana pe antologia scurt-metrajelor sale din perioada 1995-2005 si sa incarcati un anume extra care contine un time lapse cu animatorul la lucru pentru un proiect mai vechi pe care il puteti vedea aici si aici. Acest “din spatele scenei” este pentru mine mai revelator decat sa-i urmaresc productiile finite.

By the way, pentru cele 22′ de I Am So Proud of You, animatorul a muncit un an si jumatate asumandu-si toate rolurile in pre si post productie.

N-am gasit trailer, n-am gasit nimic. Asta nu inseamna ca ar fi vreun film obscur, a fost la Sundance si a primit review-uri foarte pozitive. La Oscar nu cred ca mai ajunge Hertzfeld a doua oara si asta nu pentru ca nu ar fi facut cumva cel mai bun film de-al sau de pana acum.

Abuzul este calea prin care personajul sau principal, barbatul etern imbracat in costum negociaza orice aspect cotidian. Haotic, grobian, sociopat, piroman, traficant de arme, se plaseaza in afara oricarui sistem comunitar. Si totusi, desi il urmarim pentru o vreme in diverse ipostaze cotidiene, in cea mai mare parte a timpului il gasim in intr-un mediu sociabil prin definitie – barul. Si aici, ca si oriunde in alta parte face ce stie mai bine, avem de altfel totul descris in adanci tuse viscerale pentru ca Plympton nu menajeaza cu nimic, dimpotriva.

Ca intr-o razbunare karmica, acest om pierdut si de neregasit se trezeste intr-o dimineata cu o pereche de muguri de aripi de inger. Avem parte in continuare de previzibilul episod al brutalei lupte cu propriul organism. Dar, desigur, nu se poate extirpa ceva ce creste continuu din interior si isi cere drepturile. Modificarile nu sunt doar biologice iar scenariul reuseste sa ne convinga fara a fi in vreun fel moralizator ca radacinile aripilor patrund treptat dar inexorabil si in sufletul personajului. Transformat, acut umanizat, renascut intr-o lume pe care n-o poate intelege, omul nostru in costum este brusc vulnerabil, incapabil sa se apere de exact aceeasi rautate care i-a fost atat de autentica pana de foarte curand si care este ubicua in lumea in care pana de curand traia foarte bine.

Fara a fi neaparat un film cu o agenda, accentele de critica sociala se scurg fluent si continuu, lovesc agresiv si dezumanizeaza complet tot ce ating. O lume stearsa, a culorilor diluate, cu nuante de fundal ce imi amintesc de picturile in praf ale lui Nicolae Comanescu, populata stingher de putine personaje, cu doar cateva exceptii indentificabile pentru ca oamenii lui Plympton poarta ca intotdeauna de altfel, aceleasi costume, uniforma omului modern si in general totul este tras la indigo (pardon, la gri). De altfel, in acest caz, repetitia elementelor grafice nu mi-a parut a fi deloc un artificiu tehnic pentru a scapa mai usor de munca, asa cum se petrec lucrurile in alte filme de animatie.

Avem parte de aceleasi tranzitii halucinante intre cadre cu care ne-a obisnuit Plympton in productiile lui anterioare, pornind de la un element transfigurabil care se rasuceste in oricealtceva iar artificiul acesta tehnic este cu atat convingator in acest film pentru ca se leaga strans de structura narativa. Si tot un trademark al animatorului american, povestea lui nu s-ar spune la fel in lipsa escapismelor suprarealiste desfasurate cu o libertate creativa care aminteste de lumea viselor.

Sound design-ul si musical score-ul reusesc sa umple golul lasat de lipsa cuvintelor iar soundtrack-ul se pliaza si el excelent pe vizual, am recunoscut mai multe song-uri de la Tom Waits (mai precis de pe Alice) si Pink Martini.

9/10, prea nebun si creativ pentru a fi ratat. Ar fi fost 10 daca n-ar fi disparut pe undeva umorul negru cu care Plympton ma obisnuise asa de bine. Filmul nu este insa dark, oscileaza constant intre cele doua extreme (e si mai rau, nu-i asa?) Eu l-am simtit influentat in acest sens (si nu numai) de Brazil si asta n-are cum sa fie deloc rau.

Easter egg: undeva pe un name tag din film apare numele lui Signe Baumane cu care Plympton a lucrat in majoritatea filmelor sale. Din pacate pentru Idiots and Angels si pentru noi, Signe avea alte planuri.

Trailer si alte secvente animate se gasesc pe site-ul oficial aici.

Daca n-ati vazut scurt metrajul din 2005 al lui Shane Acker, care a fost nominalizat la Oscar (pentru best short film, animated, castigat in anul acela de The Moon and the Son: An Imagined Conversation), sa incepem cu el:

9 din 2009 este un lung metraj animat, regizat tot de Shane Acker si produs de Tim Burton, bazat pe short-ul initial, care a capatat voci (Elijah Wood, Christopher Plummer, Martin Landau, etc) si o poveste aparent mai inchegata fata de misteriosul episod de acum 4 ani.

Micul stitchpunk 9, cu costumul lui de sac si privirea inocenta dupa ochelarii-ochi de sudura, e ultimul “produs” al unei rase post-apocaliptice, ramase in ruine pustiite dupa razboi. Impreuna cu restul comunitatii (1-8) de prichindei in costume peticite de sac (reprezentand tot ce va fi ramas din umanitate), 9 va eradica epoca de fier a vremurilor sale, prefigurandu-se ca nou Adam al erei… stitchpunk.

Distopia, desi impecabil realizata ca animatie, cu treceri maiastre din color in trecutul alb negru documentaristic a la anii ‘30, are lacune de scenariu, rezumandu-se in principal la jocul de-a soarecele si pisica… mecanica, ceea ce ne ofera scene tensionate, dar rezolvate cam simplist. Motorul initial al povestii – dracia luminoasa si verde, capcana de suflete legata inextricabil de sursa noii vieti pe pamant si cauza a eradicarii celei vechi – e jonglat meteoric, misterul se destrama dar intrebarile raman, iar happy-end-ul luminos rasare jucand sotronul peste amanunte, fara un fundament solid.

In plus, toata povestea e mult prea tributara marilor laitmotive ale genului: omul inventeaza masina; masina preia conducerea; vine sfarsitul lumii; zee mad scientist comes to save the day; buturuga mica rastoarna masina mare, asa ca… they ride into the sunset, sub vanilla skies, catre un viitor felice.

Si din aceasta poveste invatam ca size does matter (in sens invers, de data asta) si ca daca it ain’t broke, don’t fix it. Short-ul avea tot ce ii trebuia pentru a fi memorabil: inovatie, mister, tensiune, concept, plus o incontestabila calitate underground. Dupa lung metrajul 9, parca vad ca in pachetelele de la McDonalds vom gasi mici stitchpunks (toata seria, ofc), pentru colectie.

Hei, daca arata decent, o sa vreau si eu unul

7/10

Mai jos si trailerul lung metrajului:

Totusi trecerea de la intinderile inghetate la o jungla luxurianta pare cam greu facut, fie si tinand cont ca in partea a doua glaciatiunea era pe sfarsite. Sigur, o glaciatiune nu se termina in decursul unei vieti de lenes, de tigru si nici chiar de mamut. Insa daca va preocupa veridicitatea aveti o problema, intrucat aici avem un film despre dinozauri traind in timpul glaciatiunii de acum 20000 de ani intr-o lume subterana aflata sub gheata, plina de vegetatie luxurianta, vulcani activi si cascade uriase pe care  Sid, Manny si Diego o descopera intamplator.

Daca vrei sa fii chiar carcotas te poti intreba oare de unde era lumina in lumea subterana sau ce
alimenteaza conflictul intre marele dinozaur rau si toti ceilalti, tinand cont ca ne aflam intr-o lume in care un tigru cu colti uriasi poate convietui fara probleme alaturi de tot felul de bovine. Nu e cazul insa sa ne preocupe veridicitatea cand mergem la cinema sa vedem prin niste ochelari ciudati un film de animatie tridimensional. Totul e distractia. Si da, avem parte de ea insa in doze mici si rare.

Mamutul Manny urmeaza sa fie tata, tigrul Diego se simte exclus iar lenesul Sid se hotaraste sa isi intemeieze propria familie clocind trei oua mai mari decat el pe care le gasise sub gheata. Umorul nu mai decurge la fel de mult ca in primele doua parti din caracterul personajelor care de asta data parca nu mai sunt ele insele la fel de amuzante, ci mai mult din situatiile in care acestea sunt puse: cu totii inhaleaza un gaz hilariant, Sid ajunge in nasul unui dinozaur, cazaturi, lovituri, etc.

Intalnim si de asta data figuri noi, Buck Nevastuica Pirat obsedata sa prinda un dinozaur urias si o femela T-Rex care la inceput voia sa il manance pe Sid pentru ca ii furase ouale dar in cele din urma cade victima farmecelor lenesului peltic. Scrat veverita haioasa se indragosteste de o Scrat-itza si (aproape) ii  da ghinda lui mult iubita.

Voice acting-ul de calitate, unele poante reusite si imaginile spectaculoase ne fac sa trecem cu bine prin actiunea repetitiva si sa iesim bine dispusi de la un film care practic nu are o poveste de spus si doar pune la un loc un set de scene unele chiar haioase altele doar ok, toate insa prezentate intr-o animatie superba.