The Happiness of the Katakuris este o varza programatica, imaginata de un ins cu mult tupeu si trecut prin suficienta cultura de film si de aiurea, cat sa-si permita sa zvarle in malaxor o premisa tolstoiana, what makes a family happy?, un vag determinism zolist care slipeste pe ici-pe colo, nature and nurture influence, obsesii senile tipice – bunicul care vrea sa construiasca un drum spre vulcan, cum voia mosul din Sibiriada sa faca un drum de busteni inspre stele -, cadre de tip sceneta, dar jucate cu ostentie de novice ingalat, mama abandonata care se viseaza Madame Butterfly si se indragosteste tembel de talhari la drumuri mare, sinugasi atrasi magnetic de White Lover’s Guests House care nu vor neaparat o camera, ci un loc distins ca sa-si taie beregata.

Episodul cu luptatorul de sumo si scolarita este un delir, am ras cu lacrimi. Nu e numai umor negru, ci resuscitarea tuturor surselor de filme proaste si execrabile : cu zombies, musicaluri bollywoodiene, dueturi de anii ‘80, cu sclipici in par tapetat si dive iluzorii, balet modern de strada si bonus un caine enervant ca-n serialul de duminica al bunicii, 7th Heaven sau cum se numea.

Finalul e un fel de meta – kitsch colosal, dus la paraxism, la fel ca fiecare secventa pe care, daca stii sa o decriptezi, trimite la altceva, de fiecare data extrem si cultivand un prost gust halucinant. 9 / 10, pentru ca parodierea excesiva prin muzicaluri m-a cam scos din rabdari la un moment dat.

Zeeny’s review here.

Povestea politista nu este cu nimic originala, se incadreaza intr-o structura narativa clasica: cineva dispare, altcineva se avanta sa gaseasca ce s-a pierdut dar fara a recurge la autoritatea formala, pe parcurs mai apar si altii (inclusiv politia), se mai schimba datele problemei si raportul de forte, avem parte si de un rau autentic, sociopat si incapabil sa ofere vreo motivatie pentru faptele sale.

Ce m-a frapat la filmul asta si ce l-a facut memorabil pentru mine e dincolo de scenariul de baza este ca din momentul in care se intra in detalii accentele sunt vizibil deosebite fata de ce m-as fi putut astepta sa gasesc acolo. Tipologiile se opresc acolo unde au inceput si filmul vireaza brusc si fara drept de apel la regulile care pareau prestabilite. Personajele sunt atent dezvoltate iar evolutia lor urmeaza o cale umana, dramatizata intr-un mod credibil. Nimeni nu este doar ce pare a fi, cu exceptia personajului negativ, desigur. Este si singura constanta a filmului, de altfel. Am vazut filmul asta mai mult ca un joc al caracterelor in care totul se leaga – incapacitatea sistemul de a reactiona in fata evidentelor din motive birocratice, actiunea irationala si blocajul mental a personajelor care investigheaza de pe pozitii diferite cazul disparitiei, neatentia, neindemanarea si lipsa de concentrare a celui care este in sine un ucigas in serie. Asistam la o bulversare generala, totul pluteste intr-un aer de improvizatie si insecuritate, povestea se dezvolta din coincidente si diverse tampenii fara sens, nicidecum prin meritul protagonistilor.

Chaser e o anomalie pentru ca nu inspaimanta din perspectiva actiunilor criminalului (asta desi detaliile sunt sinistre dar se pierd intr-o idiotenie comportamentala crasa), nu glorifica procedura politieneasca (e probabil cel mai urat film de politistii sud-coreeni), nu ne prezinta motivatii iesite din comun si nu scoate in evidenta nici o actiune morala sau teribil de originala. Dar exact asta il face in propriul sau context sa functioneze asa de bine.

Mai bine mergeti sa-l vedeti pana cand nu apare remake-ul care de altfel nu are motive sa dezamageasca, cel putin pe hartie. Se va reface echipa DiCaprio / Monahan din The Departed, poate cine stie, il vedem si pe Scorsese in scaunul regizoral.

Ah, si inca ceva. Regizorul sud-corean e la primul lui film. L-a facut deja pe cel mai bun. 10/10.

8.5/10

Date fiind toate acestea, cum sa fie plicticos? Simplu, e un film taiwanez (lung de 3 ore), in care stilul, tonul si pasul asiatic nu se dezmint si se pastreaza lent la o distanta decenta de privitor, dupa paravanul protector al vreunui geam sau prin cadre… din spate, vezi poster.

Gaselnita asta a regizorului Edward Yang, de a filma atatea scene de dupa un geam care reflecta luminile orasului (si face urmaritul personajelor dinauntru aproape imposibil) mi s-a parut totusi magistrala. Chiar daca ma indeparteaza pe mine, privitor, ofera discretie si intimitate personajului si trairii sale.

Iar trairile vin una dupa alta, pentru ca familia lui Yang-Yang, Ting-Ting, Min-Min si… N.J. se afla intr-o farfurioara de laborator sub lupa maestrului papusar si e supusa unei avalanse de stimuli, spre a vedea cat pot duce. Si duc… pentru ca asa ne e viata tuturor. Iar cand se sufoca sub intrebarile neraspunse, unii se refugiaza in trecut, altii in spiritualitate, altii in dragoste, unii in cariera. Iar intrebarea care ramane la sfarsit este “daca ar fi s-o iau de la capat…?”.

As face la fel, zice unul din personaje. Dar as vrea sa stiu si jumatatea cealalta de adevar, zic eu, ajungand la metafora posterului: fotografiile din spate sunt bune ca sa iti vezi ceafa, un lucru pe care nu-l cunosti deloc despre tine.  Astfel, treci prin viata cu doar jumatate de adevar – filosofia de 8 ani a posesorului cefei din imagine.

7.9/10

Cyclo apare de sus ca un soi de rebus imens care preia de ici si de colo capete de poveste din  Ladri di Biciclette, din filme despre ascensiunea gangsterilor scuturati ca sobolanii din medii sordide, dar care-si  rup gatul pentru ca-i ineaca ambitia, un pot-pourri despre lumea opiacee a prostitutiei, unde pestii sunt poeti si bordelurile incendiate mistic. Tematic, Cyclo este un film deceptiv, fara sa fie deceptionant, aspira o duzina de posibile piste-cliseu, abandonandu-le insa pe rand sau tesindu-le, pana ajunge la un fel de polizare sclipitoare.

In privinta asta, eu as baga mana in foc ca nu exista niciun alt regizor mai obsedat de culori cum este Anh Hung Tran : peretii pergamentosi ai bordelului sunt impregnati de cenusiuri infestate, de verde putred, copilul oligofren al codoasei isi toarna in cap, intr-un acces de morbiditate, o cutie de vopsea galbena, chipurile maculate ale celor doi frati prabusiti in cloaca mahalalei lucesc bizar in intunericul vaporos si inconsistent al noptii. Grija cromatica merge uneori pana la stilizarea pointilista a detaliului, pana la combinarea maniacala a nuantelor irizate de solzii unor pesti anemici. Imaginea  pestilor este, in speta, un fel de topos idiolectic al filmului, din care rezulta si impresia de destin acvatic al personajelor care se scalda in aceeasi apa murdara si statuta a unui imens acvariu claustrant. Tot de descendenta asiatica mi s-a parut si reprezentarea paradoxal izolata a unor indivizi parca prinsi in bolduri care, desi isi intersecteaza caile, nu comunica deloc, ajungandu-se la o succesiune de monologuri plasate pe niveluri paralele. Ultima imagine cu care ramai, de altfel, este cea a unui puzzle facut de un copil autist, care neglijeaza desenul si este concentrat asupra imbinarii formelor pieselor. Strategia regizorului consta in a-si concentra toata vana si imaginatia in forta imaginii -mission accomplished ; fisurile apar insa in sincronizarea cu povestea, care palideaza usor, dar sesizabil si care ramane parca intr-o rana. E totusi unul dintre cele mai curajoase filme vazute de mine.

9 / 10

Ei bine, i-a iesit o treaba excelenta. GBW e un film cu buget mare, pe care Ji-woon l-a investit in figuratie multa (inclusiv caii),  decoruri, costume si efecte, iar rezultatele se vad. (Update: se pare ca e chiar cel mai scump film din istoria cinema-ului coreean pana in anul asta).

E un film extrem de amuzant, Ji-woon are un simt al umorului intre slapstick, ironie si parodie, fara a cadea in caricatural, iar firul actiunii e suficient de thrilling ca sa faca filmul o experienta placuta si pentru amatorii de western, si pentru cei care nu inghit genul clasic (printre care cu umilinta ma incadrez).

Ceea ce m-a fascinat la GBW a fost la inceput senzatia de atemporalitate data de o ciudata alegere a decorurilor si mai ales a costumelor, un inceput de secol 20 cu razii in trenuri, batai cu sabii, bastoane si cutite, urmariri cu cai… si motociclete, caftane scumpe chinezesti si redingote de matase, sepci de motoristi din primul razboi mondial si freze de pokemoni contemporani.

Leapsa cu uite comoara-nu e comoara (in orice western respectabil se cauta ceva ingropat, nu?) e plasata in Manciuria anilor ‘30, iar elementul diferentiator e tonul reminiscent istoric si usor nationalist al unor serii de replici (cam false): era perioada “de glorie” a ocupatiei japoneze in Coreea, ceea ce facea ca multi sa emigreze in China. Tot in aceeasi perioada Japonia a dat buzna si in Manciuria, de unde si mobilizarea multipla de forte ale “raului” in acest western oriental, in care se kilaresc la gramada japonezi, chinezi, coreeni, in frunte cu cel bun, cel rau si… cel ridicol.

O sa gasiti in el atat scene absolut hilare, cat si scene autentice de actiune, cu impuscaturi si urmariri, explozii si sange, pe care Ji-woon Kim nu se jeneaza sa il imprastie direct pe camera, asa, de implicare suplimentara a publicului. De remarcat si aparitia lui Kang-ho Song, protagonistul din Gwoemul, aici in rolul The Weird, personaj principal in remake-ul coreean, in care The Good e pistolarul secundar, pe cand The Bad este un villain clasic asiatic.

De vazut neaparat. 9/10

(PS. buna si muzica, o combinatie eclectica foarte simpatica)

8.5/10