30 de minute de dinamism (drumuri, masina, bicicleta, trekking, scrambling, spelunking, cave swimming) in care nu se intampla nimic si o ora intreaga statica in care se intampla totul.

One man (and boulder) show.

Desi e aproape imposibil sa citesti vreo bucatica de text despre filmul asta fara sa ti se spuna din primele randuri cum se termina, eu am reusit sa-l vad fara vreun spoiler prealabil, ceea ce mi l-a facut si mai palpitant.

Ce face regizorul Danny Boyle cu povestea (adevarata) a alpinistului Aron Ralston e fenomenal. Cum am spus mai sus, prima treime (poate ceva mai putin) a filmului e o feerie de actiune, de bucurie de viata, cu muzica tare in urechi, cu galbenul rosiatic al pietrei Canionului Blue John la picioare si albastrul infinit al cerului deasupra, care, daca n-ai premonitia catastrofei, te va pune intr-o dispozitie excelenta de carpe diem.

Restul filmului se intampla intr-o crevasa, sub un bolovan. Inimaginabil sa reusesti sa faci un (aproape) thriller  de actiune cu un singur actor (un James Franco de nota 10), si acela prins sub un pietroi. Dar Danny Boyle este vulpe batrana, si stie o groaza de smecherii ca sa nu se plictiseasca onor privitorul, ba chiar sa nu-si gaseasca locul pe scaun de emotie.

Cel mai reusit artificiu a fost filmarea dubla, un mise en abime de camera in camera, care multiplica personajul; de la un individ privit de la persoana a treia, de la distanta, cea de- a doua camera, de buzunar, cu care personajul isi documenteaza expeditia, il aduce la persoana a doua – tu, pentru ca iti vorbeste tie.  Mai apoi, pe masura ce depresia, foamea si setea avanseaza catre finalul celor 127 de ore (5 zile si 7 ore), personajul se transforma in eu, pentru ca durerea lui e a mea, a ta si a celor care au lesinat in sala privind un om care alege sa traiasca si paraseste imbratisarea bolovanului, lasandu-i si-o amintire a timpului petrecut impreuna.

Frumos tare filmul lui Boyle, desi te cam propteste de spatarul scaunului. Bun de tot si James Franco, am capatat un nou respect pentru el. Si sa nu-l uitam pe Ralston, dupa a carui carte biografica a fost facut filmul (major spoilers).

10.

Premiera in Ro. – feb 2011.

Mr Werner Herzog

Nu-mi imaginez in rolul lui Don Fitzcarraldo pe altcineva decat pe un Klaus Kinski fetis pentru Herzog, asudand de furie si tiranizat de gandul neimplinirii visului, cu ochi injectati de sange, mistic si impuns de toti diavolii ambitiei, hirsut si cosmaresc, dar desavarsit si eruptiv in pielea misionarului irlandez, ratacit in lumea necivilizatiei. Regia este, pe de alta parte fara cusur, desi jeneaza crusta documentaristica, usor impovaratoare.

La filmele lui Herzog, intervine insa si o problema de gust : nu poti sa inchizi ochii sau sa carcotesti ca filmul nu ar fi construit ireprosabil, ca nu e unitar in idee, dar mie imi displace urmarirea crancena si scrasnita a acestei unice idei, monolitice, chiar daca polizata cu maxima grija si acuratete. Din circuitul asta de tensiune, tipic pangermanic, ideile intotdeauna ies castigatoare in fata omului si a destinului sau firesc, exploatat numai in marja extraordinarului sau a excentrismului.

Sigur, impresioneaza zambetul extatic al voluptoasei Claudia Cardinale, aici sefa de bordel sic, cu fasoane, betivanul incurca-lume Huerequeque, dar filmul neglijeaza personajele si situatiile marunte, omenesti si se duce tintit spre episodul antologic al traversarii culmilor muntilor cu un vapor. Ca un vis. Wagner! Wagner! Si Fitzcarraldo cel utopic intors triumfator in cantecul apoteotic al orchestrei de pe vas. Oh, the German eternal glory… I way prefer The Mission or The Piano.

8 / 10

Premisa este faustica, aventurile amintesc sporadic de Alice in Wonderland, insa per total povestea lui Gilliam este profund atipica, inegala, chiar difractica, sesizabil disproportionata in raportul partilor cu intregul si totusi, paradoxal unitara la nivelul unui mesaj de fond. Atunci cand diavolul paseste in empireul in care initiatii se conservau in meditatie, batranul doctor Parnassus ii impartaseste musafirului infernal singura credinta dupa care oamenii ar trebui sa se ghideze : povestile, caci numai prin ele oamenii devin ceea ce sunt.

De la Povestea fondatoare a carei flacara o intretineau ermitii in creasta unui munte-templu (o sa va sara-n ochi similitudinile cu arhitecturile din Brazil) pana la un obiect iconoclast si pervertit cum este o oglinda de balci, acoperita cu un celofan sifonat si taiat grosolan pe din doua, Gilliam incrimineaza un anumit sens decadent al lumii, care prefera surogatele si care se  risipeste in placeri vulgare (prima secventa prinde intr-un singur cadru o banda de betivani aruncati dintr-o discoteca si pusi sa vandalizeze balciul inofensiv al doctorului Parnassus) sau in atractii facile (stilizate excelent in destinul fetei tradatoare, versatile si cam rea de musca, «  a selfish bitch », cum singura se defineste, gata sa-si ruineze si sa-si rusineze tatal – v. dansul cu Mr. Nick, imagine a seducatorului sedus).

Postmodern asa cum e firesc, The Imaginarium of Doctor Parnassus este o metapoveste despre cum povestile insele au incetat sa fie ceea ce erau, despre cum originile s-au corupt, despre cum curiozitatea inocenta a ascultatorului s-a transformat in salbaticie distructiva ( primul care trece prin rama cu celofan ce se vrea o oglinda magica este un zevzec cui de beat care vrea sa o violeze pe fiica lui Parnassus) si despre cum fetii-frumosi sunt niste talhari la drumul mare, capabili de gesturi omenoase numai daca soarta ii pedepseste sa-si uite identitatile trecute.

 Toate cliseele din basme sunt date peste cap : batranul mag isi ineaca intelepciunea in bautura, piticii-asistenti sunt certareti si insolenti, o fiica voluptoasa si roscata ca diavolul insusi suceste fara pudoare gaturile gainilor asa cum ar fi facut-o numai cele mai crude vrajitoare. Putinele cliente care se lasa amagite de vocea unui fante si intra prin oglinda, traiesc, ca-ntr-o experienta unica, povestea propriilor lor imaginatii – personal, nu mi s-a parut ca pasajele vizuale din imaginarium ar fi cele mai creative, asa cum am tot citit si auzit, ideea filmului in ansamblul ei, din contra, este de o originalitate rara.

Realizarea lui Gilliam are insa si multi timpi morti, multe dialoguri lipsite de sens, sicane usor comerciale, o anumita lipsa de fluenta si chiar lipsa de finete in translatii, ca si cum echipa care a lucrat la film ar fi fost uneori depasita de greutatea surselor pe care si le-a asumat – nu invoc inlocuirea lui Ledger, pentru ca in privinta asta trucul substitutiilor a mers fara urme prea vizibile. Oricum, ramane amintirea a « ceva deosebit », ca sa-l citez pe cocalarul de la mall din spatele meu care a conchis sec, lamurind un rand intreg de pitipoance venite sa-l vada pe Johnny. Sarmul lui Johnny a fost doar o mica piesa de puzzle dintr-un film care ar fi putut sa fie fara cusur.

8.4 / 10

Fie ca l-ai vazut, fie ca nu, probabil esti asaltat de cunoscuti sau datatori anonimi cu parerea -precum subsemnata- de sentinte contradictorii: it sucks balls VS the most amazing thing ever.

Sa spunem ca adevarul e undeva la mijloc: a beautiful piece of crap.

Ca e frumos si ca are CGI splendida – e incontestabil. Dar de cand lumea care ridica circumspect spranceana la orice manifestare a superficialitatii se lasa dusa de nas de un ambalaj frumos si ignora completamente fondul in favoarea formei?

Cu un buget de peste 200 mil. $ (desi nu este in mod oficial cel mai costisitor film) si filmat cu fel de fel de tehnici ultimul racnet… sau primul, daca va deveni punct de referinta, Avatar rupe gura targului cu variantele sale 3D si IMAX, care nu numai ca iti arata fantastica lume a planetei Pandora, dar te si introduc in ea.

Primul draft al scenariului Avatar a fost realizat in ‘94, aparent in doar 2 saptamani si sub influenta fiecarei carti SF si de aventuri din copilaria lui Cameron.  Ceea ce ar putea sa ne sperie nu e faptul ca a inghesuit toata literatura pentru copii si adolescenti intr-un singur film de 2 ore si jumatate, ci ca… mai are suficient material pentru 2 sequel-uri.

Pe scurt povestea (sa zicem ca urmeaza spoilere) – omul hraparet navaleste pe o frumoasa planeta locuita de niste bastinasi pasnici, animisti si albastri, care isi fac veacul pe un bogat si extrem de pretios zacamant de… unobtainium (nu reusesc sa imi amintesc traducerea in ro, dar banuiesc ca era in zona semantica a neobţinubiului). Indienii pandorezii omaticaya nu vor sa plece, pamantenii nici atat, se isca un razboi intre rasa umana, dotata cu arme de exterminare in masa si bastinasii, dotati cu pietre, sageti si dragoni si ghici cine castiga?

Sa nu diminutivam insa povestea principala (cea de sus e un pretext, natural) de dragoste intre un pamantean si-o pandoreza na’vi: el se infiltreaza sub forma de avatar albastru in lumea strainilor, le invata limba, obiceiurile, credinta si traditiile, iar dupa ce trece proba de foc (de imblanzire a armasarului), primeste fata de sotie si jumatate de imparatie. [/end spoilers]

Si de aceea marea majoritate a publicului este nemultumit ca primeste frumos ambalata o poveste hibrid, un colaj cam banal si neimaginativ de Pocahontas, Dansand cu lupii, Shogun, etc., plus cliseul lumii subdezvoltate tehnologic dar care musteste de spiritualitate si in care da buzna GI Joe cu bocancii cu tinte, cliseul strainului adoptat de o noua civilizatie, renegandu-si-o pe a sa, al credinciosului sidekick ce isi da duhul pentru binele suprem, al rivalului la tron care in cele din urma isi infrange mandria si devine ajutorul credincios al veneticului… samd.

Din toate aceste motive Avatar este, in ciuda fantasticului succes comercial (locul 3 in all time boxoffice), un film mediocru, o spoiala scumpa si flamboaianta pe o materie comuna.

Acum… am putea argumenta ca Avatar nu este o carpeala de motive, ci ca insumeaza magistral o serie nesfarsita de simboluri, mitologii si povesti, ca o antologie a intelepciunii, ca un atoatestiutor Povestitor secular. Dar am fi niste snobi naivi si de rasul lumii daca am pretinde asta. E adevarat ca si Harap Alb e o suma de simboluri oculte, dar macar acolo nu sunt vizibile ca o barna in ochi. Iar pretextul ca este “atat de frumos incat se scuza” nu tine apa. Am vazut cu totii filme frumoase de dragul extazului vizual si stim ca sunt putine exceptile care confirma regula. Avatar ramane un calory bomb de eyecandy.

Voua cum vi s-a parut?

PS – vezi si parodiile Avatar-Pocahontas 1 si 2, Avatar-Ewoks, Avatar-Star Wars, Avatar-The Road to El Dorado.

Exact ca la sequelul Indiana – aceleasi gaguri expirate, acelasi sablon transparent de intriga si actiune. Ceva efecte speciale si…. Jet Li, care o sa devina un fel de Jackie Chan cu ceva mai multa demnitate elegant sifonata sub riduri. Astept sa il vad intr-un film cu Bruce Willis sau cu Schwartzy, pentru declinul final.

Mummy 3 nici macar nu mai e amuzant. Jalnic e un cuvant mai bun.

5/10

Fiind a sucker for adventure, puzzles & riddles, imi plac filmele tip Indiana Jones, desi sunt toate cam la fel. Teoretic, seen one, seen’em all, dar sunt distractive pentru Ciresarul wannabe din mine.

Mr. Ford si-a pierdut putin din sarm, sper ca Shia LaBeouf nu va deveni urmatorul Indy si ma bucur ca natia americana e acum convinsa ca la Roswell au picat extraterestri din cristal. Cel mai probabil responsabili si pentru construirea piramidelor si a desenelor Nazca. Nici un secret nu scapa de nasul de copoi al lui Indy.

5.5/10

Ce iese din combinatia Jet Li un pic grasun si trecut (de 45 de ani) si Jackie Chan cel evergreen? O comedioara chino-americana care nu e nici cal, nici magar, nici iapa. Adica nu e nimic din filmele enumerate mai sus, luate aici ca etalon al genurilor martial… martial, martial de corazon si martial … “mai bine ma uitam la porn”.

Genul de quest si bildungsfilm in care eroul isi cauta sinele si visul, mi-ar fi placut mai mult daca junele principal nu ar fi fost american. Corcirea asta fortata a occidentului pe gatul si fundul estului e cam fumata… de la Karate Kid incoace.

Distractiv, nice imagery, dar nu grozav.

6/10