30 de minute de dinamism (drumuri, masina, bicicleta, trekking, scrambling, spelunking, cave swimming) in care nu se intampla nimic si o ora intreaga statica in care se intampla totul.

One man (and boulder) show.

Desi e aproape imposibil sa citesti vreo bucatica de text despre filmul asta fara sa ti se spuna din primele randuri cum se termina, eu am reusit sa-l vad fara vreun spoiler prealabil, ceea ce mi l-a facut si mai palpitant.

Ce face regizorul Danny Boyle cu povestea (adevarata) a alpinistului Aron Ralston e fenomenal. Cum am spus mai sus, prima treime (poate ceva mai putin) a filmului e o feerie de actiune, de bucurie de viata, cu muzica tare in urechi, cu galbenul rosiatic al pietrei Canionului Blue John la picioare si albastrul infinit al cerului deasupra, care, daca n-ai premonitia catastrofei, te va pune intr-o dispozitie excelenta de carpe diem.

Restul filmului se intampla intr-o crevasa, sub un bolovan. Inimaginabil sa reusesti sa faci un (aproape) thriller  de actiune cu un singur actor (un James Franco de nota 10), si acela prins sub un pietroi. Dar Danny Boyle este vulpe batrana, si stie o groaza de smecherii ca sa nu se plictiseasca onor privitorul, ba chiar sa nu-si gaseasca locul pe scaun de emotie.

Cel mai reusit artificiu a fost filmarea dubla, un mise en abime de camera in camera, care multiplica personajul; de la un individ privit de la persoana a treia, de la distanta, cea de- a doua camera, de buzunar, cu care personajul isi documenteaza expeditia, il aduce la persoana a doua – tu, pentru ca iti vorbeste tie.  Mai apoi, pe masura ce depresia, foamea si setea avanseaza catre finalul celor 127 de ore (5 zile si 7 ore), personajul se transforma in eu, pentru ca durerea lui e a mea, a ta si a celor care au lesinat in sala privind un om care alege sa traiasca si paraseste imbratisarea bolovanului, lasandu-i si-o amintire a timpului petrecut impreuna.

Frumos tare filmul lui Boyle, desi te cam propteste de spatarul scaunului. Bun de tot si James Franco, am capatat un nou respect pentru el. Si sa nu-l uitam pe Ralston, dupa a carui carte biografica a fost facut filmul (major spoilers).

10.

Premiera in Ro. – feb 2011.

De-aici stiti ce se-ntampla - in toata tevatura politica, prietenia se duce de rapa si un singur adevar, crud si ferm, spus de un betiv fiului sau, se mentine sinistru, ca o sperietoare profetica pe dealul unei mahalale sordide : Peste 5 ani, prietenul tau burghez va invata la universitate, iar tu vei spala toalete. Peste 10 ani, prietenul tau va lucra la firma taticului, iar tu vei spala inca toalete. Peste 15 ani, prietenul tau va conduce afacerea tatalui sau. Si tu, ghiceste…Vei spala inca toalete.

Machuca e un film cand lejer, cand incrancenat, partial haios, partial dramatic despre sensul fluctuant al prieteniei dintre copii, care se apropie si se despart, prinsi de-a valma in vartejul unui razboi civil in care se clatina ca orbetii. Un copil-bursuc, Gonzalo Infante, cu pistrui si bine nutrit intra in cardasie cu un prapadit dintr-o mahala, timid si inchis, cu privire dura si catranita inainte de vreme, al carui nume – Machuca -  cu sonoritati de iures scurt, duce cu gandul la repeziciunea cu care sobolanii se inghesuie prin cotloanele cocioabei mizere in care locuieste. Cum s-ar zice, cui i-e scris s-ajunga scai, se usuca repede. Cam la fel se-ntampla si cu filmul: liniar, previzibil, tezist, cam fumat, fara prea mare zvac. Cu toata nota biografica, drama Americii Latine e vazuta nefiltrat si cam simplist.

6.5 / 10

Desi povestea e a solistului la violoncel, m-am atasat mai mult de cea a jurnalistului. I write for a living and it’s not like it used to be. Intr-o permanenta cautare de subiecte pentru rubrica “Points West, by Steve Lopez“, isi gaseste povestile in Skid Row, cartierul cu cei mai multi vagabonzi din L.A., “the homeless capital of the nation”. Micul lui mecenat fata de homelessul violoncelist nu schimba mare lucru pentru populatia din carton ville, dar… si acum trec de la film la realitate, uitandu-ma la fragmentele behind the scene cu cei doi, povestioara asta ecranizata imi intareste convingerea ca viata bate filmul si ca e pacat sa avem in propriile noastre vieti roluri de figuratie cand putem face de fapt… rolul vietii noastre.

7/10

Fur e un film de inspiratie indepartat biografica despre fotografa Diane Arbus, film dupa parerea mea nejustificat de subapreciat.

E o fantezie fetisista cu personaje grotesti de cabaret & cirque noir, conceputa si filmata intr-un stil luminos de nevestica inocenta si casnica, cu un colorit de basm, cu personaje de poveste, fara a fi fantasy, dar inspirandu-se larg, vizibil si ireal de color din portofoliul clasic al lui Arbus, the photographer of freaks, dwarfs, giants, drag queens and nude camps.

Mai adaugam la asta si laitmotivul parului atavic, al goliciunii misterioase de sub el si satisfactia lamei de ras si avem un film de nota 10… din care scadem pe Nicole Kidman si Robert Downey Jr., pentru ca ar fi aratat infinit mai bine cu niste actori necunoscuti, care sa nu aduca cu ei bagajul vizual intinat de imaginile lor precedente… si ne da

8/10 (desi cred ca e putin cam mult, probabil ca butoanele pe care mi le-a apasat ma fac sa vad in el mai mult decat the average bear)

It’s a little bit like walking into an hallucination without being quite sure whose it is. I was really flabbergasted the first time. (about shooting photos in nude camps)

E zilele astea pe HBO. Vedeti-l.

Ce m-a impresionat: camera, unghiurile de filmare, muzica!!! Muzica este superba, o sa caut soundrack-ul.
Jocul lui Jamie Foxx, care m-a obisnuit cu performante superbe, intrat acum in pielea unui evreu negru fost drogat, bun prieten cu musulmanul Ali si cu ceilalti prieteni crestini.
Filmul este destul de lung, treneaza pe alocuri, nu se intelege relatia lui Ali cu Africa si in general nu este explicat deloc de ce s-a convertit la Islam. Personal ma asteptam la mai mult substrat psihologic / filozofic decat s-a lasat sa se intrevada din scurtele aparitii ale lui Malcom X. De nota 10 referinta la parerea musulmana a lui Ali in relatie cu familia: trebuia sa ma convertesc la Islam la 50 de ani, pentru ca imi plac prea mult femeile, nu ma pot abtine:-)

Daca vreti o alta fateta a lui Raging Bull si un film mai putin axat pe razbunare si comeback decat Rocky, recomand filmul.

7/10

Paranteza: There will be spoilers, dar e mai simplu sa considerati filmul mai degraba un documentar artistic, o “reconstituire” (runtime: 60 min)

Si totusi 8 oameni scapa. 3 luni mai tarziu e recuperat unul singur, care recunoaste sincer si cu stomacul ghioraind de foame ca pe ceilalti… i-a mancat.

Departe de a fi un film despre canibalism, “Ultima confesiune…” este un pretext de discutie asupra conditiei umane si antropologiei, filozofand cu streangul de gat sau cu biblia in mana.

Docu-drama se deruleaza pe doua directii, cea care ne arata “direct” experienta lui Pearce prin munti, tensionata, plina de adrenalina si temeri si cea “de dupa”, cand monstrul cu chip de om e legat in lant de un zid si, asteptandu-si sentinta, cere sa vorbeasca cu un preot – o parte cel putin la fel de interesanta ca si hipnotica reconstituire a ultimei cine.

Further references:
Mi-am adus aminte de cele 227 de zile ale lui Pi intr-o salupa prin Pacific, cand vegetarianul convins a trebuit sa omoare si sa manance… pesti .

O alta scena care ma bantuie de cand eram copil este cea din cartea lui Burroughs, Tarzan of the jungle, cand o mana de naufragiati intr-o barca ajung, morti de foame, la concluzia rationala si umana ca trebuie sacrificat cineva pentru binele grupului si ziua trag democratic la sorti, pentru ca noaptea sa se pandeasca precum hienele, cu ochii sticlind de foame.

Si intotdeauna m-am intrebat, ca si aseara, cu stomacul cam intors pe dos de foamea carnivora a lui Pearce, eu ce-as face? Eu, omul modern cu puternice inclinatii vegetariene care nu mai omoara nici gandaci de bucatarie, ce-as face cu umanitatea mea in fata instinctului de supravietuire?

PS. Ati mancat vreodata salata de frunze de papadie? E foarte sanatoasa And I ain’t no jokin’.

10/10

Nu e o lucrare biografica in sensul clasic, ni se dau doar primul capitol al vietii lui Iris si ultimele pagini ale cartii, goale, pentru notitele cititorului.

O nota aparte pentru cele doua versiuni de Iris, Judi Dench si Kate Winslet si pentru Jim Broadbent, in rolul lui John Bayley, sotul lui Iris Murdoch, care a scris si memoriile dupa care a fost facut scenariul filmului.

Cu aceeasi atractie fascinant de morbida a descompunerii omului iubit si a disperarii in fata amintirilor scurtcircuitate, Zee Moviez mai recomanda si The Notebook.

8.8/10

Tineti minte Keraban le tetu al lui Jules Verne? Cred ca l-a scris cu premonitia lui Philippe Petit. Ca sa nu plateasca taxa de traversare cu barca a Bosforului, Keraban incapatanatul face inconjorul Marii negre ca sa ajunga acasa, iar apoi, ca sa ajunga iar pe partea cealalta, traverseaza stramtoarea pe sarma.

Philippe Petit este un dansator pe sarma, la fel de incapatanat, care, cand a aflat in anii ‘60 ca se construiesc in NY niste turnuri imense (World Trade Center), a zis, cu o sclipire de nebun in ochi, “A-ha! Pe acolo o sa merg si eu pe sarma”.

Documentarul, cu Petit in rol principal, care e atat de relaxat si amuzant de parca ar fi facut film toata viata lui, ne prezinta toata operatiunea “heist” de ajungere cu tot echipamentul pe acoperisurile turnurilor, pe sub nasul securitatii, si de topaiala pe sarma la 400 de metri deasupra New Yorkului, sub privirile inghetate ale oamenilor de dedesubt si ale politailor care il asteptau cu catusele pe partea cealalta.

Filmul, regizat de James Marsh, e facut dupa cartea cu acelasi nume, scrisa recent chiar de Philippe, si este la fel de tensionat ca orice film de crime and action. A luat si Oscarul anul asta la cel mai bun documentar.

Trebuie sa il vedeti. E nebunesc de frumos.

10/10

si bonus – o inregistrare video de la o operatiune similara pe Sydney Harbour Bridge

Revenind la Milk, in regia lui Gus Van Sant si avandu-l in rol principal pe Sean Penn… e un film bun, facut cu delicatete si cu talent regizoral, cu mare atentie la spiritul vremii (in decoruri, costume si imagine), cu un scenariu alert si tensionat gradat, iar documentaristii care au lucrat la imaginea lui Penn pentru a o suprapune pe cea a lui Milk au facut o treaba foarte buna.

Penn, care nu mi-a placut niciodata in mod deosebit, a reusit sa ma miste acum si desi nu imi plac nici biografiile si nici povestile legate de activism (politic or whatever), am apreciat valoarea documentaristica of the rise and fall of Milk (despre povestea caruia nu aveam de altfel nici o cunostinta).

Mi-a placut si faptul ca scenariul nu a pus un accent atat de mare pe campanii si pe dezbateri politice, cat mai degraba pe viata personala… apropo de care m-am intrebat de ce incepem povestea atat de tarziu, pentru ca as fi fost curioasa sa vad cum de un barbat gay de 40 de ani fara afinitati de activist se hotaraste relativ tarziu in viata sa ridice vocea pro gay rights (dar chiar si asa filmul a fost suficient de lung – peste 2 ore – ca sa mai fie lungit artificial cu background bio).

All in all… 7.5/10

Nu pot sa nu fiu subiectiv fata de film, pentru ca am urmarit cu o placere suprema muzica, in care m-am scufundat intru-totul. Cand pe ecran aparea copilul Ray, eu eram la randul meu copil, in sufragerie cu mama si cu magnetofonul din care razbateau sunetele unui cantec de pian indracit, acel melanj de gospel si blues, pantent de Ray. Cand s-a auzit “I Got a Woman” sau “Mess Around” picioarele mele deja se miscau pe cutia pe care mi le sprijin. Incantator si infricosator in acelasi timp puterea cu care muzica te poate transpune si manipula.

Intrigant si interesant la Ray este puterea lui de a ignora faptul ca este orb. Trauma lui majora, care ii devine pana la urma si sursa de putere spre sfarsitul vietii, este moartea accidentala a fratelui lui, la care doar asista, fara a interveni la salvarea lui. Secventa apare in diferite forme de cateva ori in film si impresia pe care mi-a lasat-o mie filmul este ca el accepta faptul ca este orb datorita faptului ca nu a facut nimic sa il salveze pe fratelel lui, de aici puterea lui neomeneasca de merge inainte si de a-i indeplini promisiunea mamei lui, aceea de a nu depinde de nimeni.

Nota: Statul Georgia i-a interzis accesul in tara vreme de 20 de ani, desi fusese nascut acolo, datorita faptului ca a refuzat sa concerteze intr-o sala in care nu aveau voie negrii. Segregatie in floare, in alte zone din Sud Ku Klux Klan omorau in voie, in Africa de Sud inca nu incepuse apartheidul, dar in Marea Britanie colonistii din Jamaica erau deja stigmati.