O sa va stric placerea de a-l vedea daca as putea spune foarte multe despre acest film. Este o comedie neagra, scrisa si aparuta in epoca de glasnost si perestroika initiata in 1985 de Gorbaciov, deci sansele ca acest film sa poata aparea in URSS au fost sensibil mai mari. Are o surprinzatoare actualitate si am avut senzatia uneori ca recitesc Un Yankeu la curtea regelui Arthur atunci cand erau perorate adevarate tirade la societatea umana. La fel cum Mark Twain (al carui jurnal a fost public integral pentru prima data de curand in US, data fiind dorinta autorului sa treaca 100 de ani de la moartea lui) isi batea joc de biserica, de iezuiti si catolicism, la fel Kin Dza Dza pune intr-o lumina acida si far echivoc intrebari fundamentale despre modul de convietuire si stapanire al unei alte societati.

Nu stiu sa mai fie ceva asemanator in istoria filmului rusesc. Dar daca exista, as dori tare mult sa vad.
Va salut. Koo!

Terribly Happy trailer 2009

The Happiness of the Katakuris este o varza programatica, imaginata de un ins cu mult tupeu si trecut prin suficienta cultura de film si de aiurea, cat sa-si permita sa zvarle in malaxor o premisa tolstoiana, what makes a family happy?, un vag determinism zolist care slipeste pe ici-pe colo, nature and nurture influence, obsesii senile tipice – bunicul care vrea sa construiasca un drum spre vulcan, cum voia mosul din Sibiriada sa faca un drum de busteni inspre stele -, cadre de tip sceneta, dar jucate cu ostentie de novice ingalat, mama abandonata care se viseaza Madame Butterfly si se indragosteste tembel de talhari la drumuri mare, sinugasi atrasi magnetic de White Lover’s Guests House care nu vor neaparat o camera, ci un loc distins ca sa-si taie beregata.

Episodul cu luptatorul de sumo si scolarita este un delir, am ras cu lacrimi. Nu e numai umor negru, ci resuscitarea tuturor surselor de filme proaste si execrabile : cu zombies, musicaluri bollywoodiene, dueturi de anii ‘80, cu sclipici in par tapetat si dive iluzorii, balet modern de strada si bonus un caine enervant ca-n serialul de duminica al bunicii, 7th Heaven sau cum se numea.

Finalul e un fel de meta – kitsch colosal, dus la paraxism, la fel ca fiecare secventa pe care, daca stii sa o decriptezi, trimite la altceva, de fiecare data extrem si cultivand un prost gust halucinant. 9 / 10, pentru ca parodierea excesiva prin muzicaluri m-a cam scos din rabdari la un moment dat.

Zeeny’s review here.

Pana cand dau de el fratii Coen, care iau frumusel guma si creionul si ii redeseneaza lui Larry viata, ca sa-i aduca aminte ca o are. Sa reinceapa jocurile, ca prea am adormit cu totii la masa.

In capul lui Larry incep sa se sparga,  sinistru de calculat, tot felul de oale, desi el… nu face nimic, aproape ca e painea lui dumnezeu, bietul Larry. Dar Larry e moale ca un mielusel si odata ce i se trage presul de sub picioare, zace pe jos din ce in ce mai distrus, tragand de maneca pe rabin pentrru a i se explica starea de haos si, mai ales, pentru a i se spune ce ganduri are cu el Hashem.

Istoria lui Larry, cu rezonante biblice de Iov, e scrisa cu umor (negru, cum altfel?) si cu sincera compasiune din partea scenaristilor, care il ard cu lupa pe spate plini de empatie fata de necazurile lui.

Filmului nu ii lipseste nici o portie zdravana de absurd – sau poate ceea ce un goy neinstruit in simplitatea divinitatii iudaice ar percepe ca fiind absurd – si de constiinta a unei fatalitati zeflemitoare care te rasuceste in aer ca pe o moneda, asteptand implacabil sa cazi. Ea stie pe ce parte o sa cazi. Tu nu. Si ce-ti ramane de facut este ca in timpul zborului sa te uiti de sus la lume, sa ii masori dimensiunile, sa vezi peste gard, pe geamul vecinilor, strada de alaturi… Si nu uita ca dupa ce ai ajuns in cel mai inalt punct al traiectoriei sa te uiti si in jos. Ca sa vezi pe ce o sa cazi.

Nu pot recomanda filmul ca fiind o frumoasa productie cinematografica doar pentru ca e in ograda fratilor Coen. Nu seamana cu nimic din ce-au facut pana acum. Poate tocmai de asta mi-a placut atat de mult A Serious Man. Pentru ca au gasit o formula noua pentru tristeti vechi, pentru ca rad in continuare in nasul bunului simt si al logicii, pentru ca iti servesc pe tejghea toate ingredientele, frumos impachetate si… a bon entendeur, salut. Gateste-ti singur.

Ah! Si finalul… FINALUL!

Meer sir my sir.

Say wha?

Mere surmise, sir.

10/10

Filmul, semnat de Gustave Kervern si Benoît Delépine, e mai mult decat comedie, iar comedia e mai neagra decat poate duce simtul absurdului. Nici Louise nu e tocmai Louise, e mai degraba Jean-Pierre. Michel nu e nici el Michel, ci Cathy. Nimic nu este ceea ce pare ca este, iar daca ai vreo certitudine, cei doi regizori or sa ti-o demoleze, or sa ti-o explodeze, or sa ti-o calce cu tramvaiul si or sa bata step pe ramasitele ei.

Povestea incepe cu un moment care mi-a amintit de crematoriul Delectarea din Taiteii chinezesti serviti zilele trecute – asistam la o incinerare pe acorduri de Internationala. Stop cadru, taiati. Nu intelegi nimic la inceput, dar mai tarziu ai vrea sa crezi ca ai asistat la o tentativa nereusita de anihilare a intregii mase proletare, o metafora sub care se petrece intreaga actiune a filmului.

Subiectul pe scurt: se inchide fara preaviz o fabrica de textile. Muncitoarele nu fac greva, ci pun la cale asasinarea directorului fabricii. Matahaloasa Louise, care invata sa scrie si sa citeasca impreuna cu pustiul vecinilor, se angajeaza sa gaseasca un ucigas. Da peste Michel, un molau bombastic si vorbaret, cu care va incepe urmarirea pe scara sociala a burgheziei a responsabilului pentru disponibilizarea atator muncitoare.

Desi niciunul dintre protagonisti nu e teribil de istet, amandoi au stofa de revolutionari si mica lor factiune subversiva e un medalion inchinat unui personaj din istoria Frantei, activista si anarhista Louise Michel, care a jucat un rol important in insurectia din timpul celei de-a doua Comune din Paris.

Actiunile celor doi proletari rebeli nu vor ajunge la nici un rezultat, dar esecurile lor sunt pretextul unui film neobisnuit, la fel de ambiguu ca si sexele celor doi protagonisti, sec si dur, cu un umor aproape necioplit. Actiunea treneaza putin, dialogurile sunt rare si nu teribil de inspirate, dar iti permit sa fii distras de filmare – apare foarte des tehnica unui cadru in cadru, in care prim planul, unde aparent se intampla actiunea, are de fapt mult mai putin importanta decat cadrul de fundal.

Am mai apreciat si coloana sonora, si ea vioaie si ironica, am notat cu plus si prestatia celor doi actori principali, Yolande Moreau si Bouli Lanners, foarte buni in rolurile lor bufe, dar trebuie sa subliniem ca nu este o comedie neagra la care sa te tavalesti pe jos de ras. Cei doi regizori spuneau despre film “Vrem un film ce afectează publicul”. Multi se vor gasi afectati ca de o pioneza pe scaun. Daca o simti si tu, nu fi burghez, nu-ti pune o perna. Stai si sufera pana la capat povestea lui Louise-Michel / Jean Pierre-Cathy.

Vezi unde ruleaza aici.

The men who stare at goats e o comedie absurda, paranormala, imposibila si incredibila. E povestea unui grup de soldati antrenati in cadrul unui program top secret sa devina Jedi warriors, sa treaca prin ziduri, sa vada la distanta, in locuri in care nu se afla, sa gaseasca oameni cu ajutorul puterilor lor paranormale, sa devina invizibili.

Ei sunt New Earth Army.  Se imbraca in camasi inflorate, danseaza cu flori in par, pot trece prin ziduri si pot spulbera norii doar uitandu-se la ei; aceasta vine ca raspuns la zvonurile ca rusii au dezvoltat niste generatoare psihotronice, care pot sa-l bombardeze pe presedinte cu energii negative, un subiect atat de acut si astazi.

Distributia e o mare bulina alba: Jeff Bridges in rolul colonelului New Age, cu cosita impletita si cu mintea pe campiile elizee hippioate; George Clooney in rolul Jedi-ului cu cele mai deosebite capacitati paranormale din toata unitatea; Kevin Spacey in rolul paranormalului negativ si Ewan McGregor in rolul reporterului care supravietuieste aventurii in Irak si le povesteste si altora despre fantastica lumea a oamenilor care se holbeaza la capre.

Desi are frecvent scene de un umor atat de absurd incat pana si simtul meu umoristic (in general destul de teapan) s-a cocosat de ras, filmul e totusi o varza. O varza amuzanta, dar haotica, cu o povestea incalcita care se sprijina mai degraba pe poante si pe umorul de situatie decat pe un fundament solid si care, daca n-ar avea distributia grozava pe care o are (George Clooney si Jeff Bridges par sa fie in elementul lor in asemenea roluri absurde a la fratii Coen), probabil n-ar avea prea mult succes de box office.

De fapt nici n-a prea avut. Noroc cu trailerul excelent care a asigurat in primul weekend dupa lansare incasari de 12 milioane $, adicamai mult de o treime din totalul incasarilor de pana acum, 3 luni mai tarziu.

7/10 si cred ca-s cam indulgenta. Sa-l vedeti totusi, it’s good fun.

Iar cand va plictisiti, incercati un pic de cloud bursting. Keeps you in shape. Atentie la bolovani, totusi.

Filmul  s-a dovedit a delirious ride, ca sa fiu eufemistic. Comedie neagra cu o improbabila (dar foarte frumoasa) poveste de dragoste, un touch horror aproape burlesc, dar totusi sinistru (cu un macelar cu fata umana, care devine chiar simpatic la final), The Bone Man surprinde des privitorul, singurele constante fiind jocul excelent al actorilor ( Josef Bierbicher e absolut magistral in rolul macelarului tata de familie si proprietar de pensiune, aproape eclipsandu-l pe Brenner)  filmarile  cu nerv, din unghiuri abrupte, dar de mare clasa (imaginea e fabuloasa la unele faze) si accentele de umor sec, absurd .  In rest, fiti pregatiti pentru un film care surprinde de fiecare data cand iti inchipui ca i-ai dibuit rostul.  Mie personal mi-a adus aminte de Fargo, pentru mine fiind la acelasi nivel. Adica foarte, foarte sus.

10/10

PS:  Am uitat sa spun:  daca sunteti intr-o dispozitie sensibila mergeti mai degraba pe o comedie romantica si amanati The Bone Man

Povestea politista nu este cu nimic originala, se incadreaza intr-o structura narativa clasica: cineva dispare, altcineva se avanta sa gaseasca ce s-a pierdut dar fara a recurge la autoritatea formala, pe parcurs mai apar si altii (inclusiv politia), se mai schimba datele problemei si raportul de forte, avem parte si de un rau autentic, sociopat si incapabil sa ofere vreo motivatie pentru faptele sale.

Ce m-a frapat la filmul asta si ce l-a facut memorabil pentru mine e dincolo de scenariul de baza este ca din momentul in care se intra in detalii accentele sunt vizibil deosebite fata de ce m-as fi putut astepta sa gasesc acolo. Tipologiile se opresc acolo unde au inceput si filmul vireaza brusc si fara drept de apel la regulile care pareau prestabilite. Personajele sunt atent dezvoltate iar evolutia lor urmeaza o cale umana, dramatizata intr-un mod credibil. Nimeni nu este doar ce pare a fi, cu exceptia personajului negativ, desigur. Este si singura constanta a filmului, de altfel. Am vazut filmul asta mai mult ca un joc al caracterelor in care totul se leaga – incapacitatea sistemul de a reactiona in fata evidentelor din motive birocratice, actiunea irationala si blocajul mental a personajelor care investigheaza de pe pozitii diferite cazul disparitiei, neatentia, neindemanarea si lipsa de concentrare a celui care este in sine un ucigas in serie. Asistam la o bulversare generala, totul pluteste intr-un aer de improvizatie si insecuritate, povestea se dezvolta din coincidente si diverse tampenii fara sens, nicidecum prin meritul protagonistilor.

Chaser e o anomalie pentru ca nu inspaimanta din perspectiva actiunilor criminalului (asta desi detaliile sunt sinistre dar se pierd intr-o idiotenie comportamentala crasa), nu glorifica procedura politieneasca (e probabil cel mai urat film de politistii sud-coreeni), nu ne prezinta motivatii iesite din comun si nu scoate in evidenta nici o actiune morala sau teribil de originala. Dar exact asta il face in propriul sau context sa functioneze asa de bine.

Mai bine mergeti sa-l vedeti pana cand nu apare remake-ul care de altfel nu are motive sa dezamageasca, cel putin pe hartie. Se va reface echipa DiCaprio / Monahan din The Departed, poate cine stie, il vedem si pe Scorsese in scaunul regizoral.

Ah, si inca ceva. Regizorul sud-corean e la primul lui film. L-a facut deja pe cel mai bun. 10/10.

The new movie from Coen brothers comingto a torrent site cinema near you soon!

Trailer here.

Ati vazut “Paul Blart politist de mall“?
E o comedie de familie despre un  paznic simpatic si gras care viseaza sa ajunga politist dar lesina mereu la teste pentru ca ar avea o problema cu glicemia. In cele din urma reuseste sa isi depaseasca conditia si sa isi dovedeasca valoarea dejucand planul unei bande de hoti care intr-o noapte jefuiesc mall-ul. Paul Blart (Kevin James) este foarte simpatic si distractiv in rolul paznicului care in ciuda colegilor lui de breasla, este sincer preocupat de a-si indeplini cat mai bine insignifiantele atributii care practic se rezuma la “observa si raporteaza”.

Si uite asa ajungem la filmul nostru de azi despre conditia ingrata a paznicului care de fapt nu are nimic de facut la lucru, in afara faptului de a fi prezent. Seth Rogen, actor pe care ma obisnuisem sa il vad numai in roluri de drogat, repetent, dar intotdeauna loser de treaba, cauta sa faca acum un fel de security guard de mall care traieste ceva din psihoza taximetristului din Taxi Driver. Ce iese insa este o amestecatura de umor deplasat, satira sociala nereusita si parodie grotesca.

Ce legatura are asta cu “Paul Blart politist de mall“, comedie usoara si fara pretentii dar la nivelul ei foarte amuzanta ?  Vazand ambele filme, nu pot sa nu imi imaginez cum  Jody Hill, autorul lui “Fii pe faza si raporteaza!“, urmarind “Paul Blart polititst de Mall” isi ia niste notite: hei, interesant film, dar ce-ar fi sa il fac eu un pic altfel? Personajul principal in loc de naiv si simpatic sa fie usor retard si psihotic, fata de la cosmetice de care se indragosteste sa fie in loc de gasculita inofensiva si frumusica – tarfa betiva, mama bodyguardului de mall in loc de grijulie si mereu atenta sa fie alcoolica? Sa adaugam niste scene de violenta gratuita, si injuraturi gramada. Cred ca ar fi tare! Si personajul negativ nu trebuie sa fie un spargator inteligent ci un pervers exhibitionist care vine la mall sa isi arate scula! De adaugat scena de dragoste cu tipa beata moarta borand pe perna in timp ce personajul principal face sex cu ea, mama eroului cerand sa fie curatata de fiul ei cand e atat de alcoolizata incat isi pierde controlul sfincterelor…mda si in general orice scarbosenie imi mai trece prin cap. Si neaparat o scena in care paznicul de mall si un promoter isi zic unul altuia cam de 30 de ori “Fuck you”!

“Fii pe faza si raporteaza!” pare o clona a lui “Paul Blart politist de mall” numai ca gandita sa fie cat mai licentioasa si mai sordida posibil. Comedie neagra despre vietile celor aflati la capatul de jos al ierarhiei sociale? Drama unui barbat care are episoade psihotice? Satira sociala la adresa consumismului? Parodie a cliseelor din comediile romantice  in care orice revelatie triviala duce la rezolvarea crizei ca sa putem carmi din scurt catre happy end? Filmul incearca sa fie toate astea dar nu reuseste decat sa castige statutul de poate cel mai prost si cel mai vulgar film al anului.

1.