M-am gandit sa scriu despre Chinaman si despre Gone with the Woman in acelasi post, mai intai pentru ca mi-e lene sa le iau separat, dar mai ales pentru ca seamana, amandoua filme nordice, amandoua lejere si haioase, de weekend, amandoua love stories cu finaluri destul de imprevizibile. Si culmea, ambele pleaca de la ideea apropierii intre culturi foarte diferite, de unde si rost de-ncurcaturi suculente : in Chinaman, un instalator danez se casatoreste pro forma cu sora unui sef de restaurant chinez, un soi de maghernita de cartier. Se schiteaza rapid profilul chinezului bagacios, indatoritor si insinuant, cu puzderie de rubedenii dupa el ca o colonie de furnici ambulanta, si, la polul nord opus, reticentele danezilor, prejudecatile si rigiditatea gazdelor neprimitoare. Finalul e stramb, abrupt si patetic.

Gone with the Woman e, in schimb, un film picant, incredibil de absurd uneori, extraordinar de plastic si mult, mult mai funny (regizorul e Peter Naess, posibil sa-l stiti de la Elling). E povestea unui veritabil vertij amoros in care e dus cu japca un tip destul de insipid, lipsit de idei, care duce o viata terna. Dupa ce o vecina rea de musca ii invadeaza militareste casa, vesnicul captiv nu stie incotro s-o mai apuce, pana ajunge in tara tuturor posibilitatilor amoroase si da peste o dulce Circe in varianta french care-i promite un prizonierat mult mai fain, intr-un beci al amorului etern. Impreuna o sa afle pentru inceput ca morun se spune, in franceza, „morue” si in norvegiana „trosk”.

Ambele sunt in jur de 7, dar daca aveti de ales, better go with the woman. Posterul e kitchos rau, stiu.

Daca nu ma credeti pe cuvant ca asa este tot filmul, vedeti-l. Pe barba voastra. La jumatatea drumului dintre comedie romantica si dramoleta, Up in The Air este o lectie de morala, plina de vorbe de duh si de clisee, care-si gaseste un excelent cal de bataie, foarte actual, ce mizeaza enorm pe reactiile de empatie ale publicului in legatura cu cel mai nou personaj malefic pe care l-a fabricat Hollywoodul: corporatistul souless programat sa concedieze cat mai multi angajati.

Partea cea mai suparatoare e tezismul de doi lei, dar obiectiv vorbind, nu este cel mai prost film ever, cu atat mai mult pentru o comedie romantica, de mall. Chit ca finalul e asa de justitiar, exista un echilibru in multe momente in care scenariul s-ar fi putut narui cu totul, actorii sunt bine sincronizati si situatiile, pana la urma, destul de veridice. In fine, aproximativ. Daca incapatanarea asta de a demonstra o idee ca la debili nu ar fi fost asa de agasanta, ar fi iesit un film bun, rezonabil.

6.5 / 10

Sideways

Ultima saptamana de burlacie a unui cocalar inconstient, chitit pe infidelitati de spartu’ targului, solar si anarhic e ocazia unui periplu in zona difuza a motelurilor amorale, vertij in care este prins cu japca si un semi-scriitor-semi-degustator de vinuri pedant, blocat in purgatoriul unei casnicii de mult ratate.

Fara sa se cantoneze in realism tipologic, lui Alexander Payne ii place totusi tot ceea ce este tipic si constant intr-o etapa din viata si in relatiile dintre oameni : About Schmidt era povestea celui care intelege cat de important este sa incetezi sa fii important in viata altora, Sideways este un film distilat si eclectic despre momentele de rascruce in care lasi sa ti se decanteze trecutul tulbure, cautand, ca printr-un vin cristalin si parfumat, culoarea, claritatea si densitatea unei noi vieti. Alaturi de un cuplu de prieteni atipic si complementar in vicii savuroase si virtuti prudente, vinul este al treilea personaj al filmului, hraneste pasiuni poticnite sau se evapora ca destrabalarile de-o noapte, un fel de fluid magic care da coerenta si incheaga, fura sau adauga sens.

Este de admirat echilibristica pe care o face Payne ca sa nu se prabuseasca nici in latura romantismului-caramel, nici in rapa depresiva a ipochimenului prea plin de constiinta si nici in hilaritatea tembela ori isterica a comediilor de duzina. Cateva cadre tonice sunt urmate in zigzag de apropierea camerei de ceafa unui ins care a intors spatele lumii si s-a reascuns in cochilia lui de durere.

Niciun detaliu nu e fortat, nicio situatie nu e supraexploatata, nicio scanteie de nepotrivire pe undeva. And friends are always friends, chiar si-atunci cand un imbecil te arunca in gura lupului, cand iti sufla peste noroc, cand calca-n strachini si trebuie sa cureti cioburile dupa el. Secventa cu batrana doamna-mama, cocheta ca o turturica, usor excitata in senilitatea ei in fata actorasului de trei lei si care te-ar tine sa imbatranesti langa ea e absolut sarmanta.

8.9 / 10 – ma pregateam sa-i dau 9.5, dar pentru ca mi-a luat Rin Tin Tin fata si a flancat un ditai filmu’, trebuie o mica ajustare

Poate numele Nia Vardalos nu va spune nimic dar sigur o stiti. Va amintiti personajul principal din My Big Fat Greek Wedding? Ea este.

Georgia (Nia Vardalos) este o americanca venita in Grecia ca profesoara de istorie insa in urma unor reduceri de posturi ea ajunge sa lucreze ca ghid turistic. O asemenea slujba este desigur suficient de mult sub nivelul ei de asteptari incat sa fie profund nemultumita. Are insa  nevoie de un venit pana isi va gasi o catedra la care sa predea undeva in tara ei de bastina.

Nimic nu pare sa ii mearga bine. Nu are un iubit, colegul ei Big Al (Harland Williams) ii face zile fripte pasandu-i ei cei mai uraciosi turisti si autocarul fara aer conditionat, atitudinea in general delasatoare a grecilor o enerveaza iar lipsa de interes real fara de istoria antica de care dau dovada turistii veniti sa viziteze Parthenonul adauga si mai multa greutate la desaga ei de nemultumiri.

Dar tocmai cand parea ca atinsese punctul cel mai de jos, ajunge sa se imprietenasca cu cativa dintre turistii americani carora trebuia sa le arate Grecia si chiar sa traiasca o poveste de dragoste cu soferul autocarului.

Grupul de turisti cu care traieste aceasta experienta este o adunatura de personaje cliseu: americanii obtuzi si ignoranti, australienii betivi, batranii senili si plicticosi, afaceristul care desi aflat in vacanta vorbeste tot timpul la telefon, toti sunt niste fantose reciclate din cartea de aur a retetelor de comedii la mana a saptea.

Cel care ii intinde o mana si o scoate din apatie si inchistare este batranul Irv (Richard Dreyfuss), un vaduv care se credea umorist dar spunea numai bancuri rasuflate.

Dreyfuss care a vazut si zile mai bune creeaza singurul personaj credibil in acest film desi materialul pe care lucreaza este tot un cliseu vechi de cand lumea: batranul intelept care le stie pe toate si o ajuta cu cate un sfat pe tanara aflata in criza.

Nia Vardalos nu ne arata nimic din calitatile care au facut-o atat de populara in My Big Fat Greek Wedding. Atunci era mai durdulie, mai putin aranajata si parca se si uita un pic chioras insa facea un rol extraordinar. Tocmai faptul ca nu arata deloc ca o diva conventionala de comedie romantica hollywoodiana a fost ceea ce a dat farmec personajului si a contribuit mult la succesul filmului.

Acum cu un corp bine lucrat, aratand foarte bine la 46 de ani, perfect machiata in orice cadru si cu un zambet fixat pe fata menit sa scoata in evidenta niste dinti atat de sclipitori ca iti vine sa iti pui ochelarii de soare ca sa nu te orbeasca, pare mai degraba ca face reclama la vreun sapun decat ca joaca un rol.

Ce-i drept nu mai este ca in 2002 doar o actrita de care nu stia nimeni si care isi permitea sa nu se ia prea tare in serios, acum este un star si se cuvine sa se prezinte ca atare. Ca sa vezi ce inseamna sa fii victima succesului.

Actorul grec Alexis Georgoulis este soferul de autocar care nu vorbea niciodata nimic si era atat de barbos si de pletos incat speria pe toata lumea. Treptat se domesticeste, se barbiereste si ce iese la lumina este un tip aratos si muschiulos de care Georgia se indragosteste. Problema e ca individul cu cat devine mai spilcuit cu atat mai mult incepe sa arate ca un gigolo.

Discursul cu care o cucereste pe Georgia este de un penibil aparte: aflati pe o faleza inalta si privind marea el face o comparatie intre a conduce autocarul si a dirija o orchestra ceea ce se pare ca are succes maxim la profesoara de istorie antica.

Ati ghicit: adevarata vedeta a showului este scenaristul Mike Reiss care pare sa fi produs o poveste atat de proasta incat te face sa te intrebi cum de Nia Vardalos  – care este nu numai starul ci si autoarea lui My Big Fat Greek Wedding – a acceptat sa joace intr-un asemenea film.

3.

Parerea lui Zeeny aici.

Intotdeauna privesc cu suspiciune acuza cum ca un film/o carte/ o muzica sunt ne-originale. Vad de multe ori remarci de genul: da, actorii sunt ok, regia e grozava dar povestea nu este originala. The Proposal nu este vazut cu ochi buni si principala acuza este lispa de originalitate.
Ce inseamna de fapt a fi original? Orice film politist este despre un criminal care va face o crima si un politist care in final il va prinde. Sigur, veti spune, orice film politist este despre o crima si orice comedie romantica este despre o poveste de dragoste dar diferenta o face cum are loc crima si cum este prins raufacatorul sau cum se petrece povestea de dragoste.

Problema este ca s-au scris atatea carti si s-au facut atatea filme incat sa vii cu o poveste originala devine tot mai mult o provocare. Daca consideram orice povestire pe o tema data drept ecuatie  si tratam fiecare personaj si actiune ca pe o variabila, vedem ca exista un numar limitat de combinatii. Sa luam o comedie romantica. Este despre o poveste de dragoste: intre – un barbat si o femeie, doi barbati, doua femei. (Nu am vazut explorata inca decat una din aceste optiuni deci inca mai este loc ). Unul din parteneri este mai in varsta, ambii au aceeasi varsta. Au/nu au acelasi statut social. Se indragostesc/nu se indragostesc la prima vedere. Raman/nu raman impreuna. Au parte de nunta la biserica/in parc/pe malul marii/ intr-un palat de gheata/pe luna/intr-o alta dimensiune…hei, cred ca sunt si aspecte asupra carora numarul de optiuni este nelimitat.

Ce incerc sa sustin este ca originalitatea este supraevaluata. Valoarea oricarei opere epice vine mai degraba din felul cum spune povestea decat din ce poveste spune.

Luati in considerare filmul The Proposal. Margaret Tate (Sandra Bullock) este editor sef si este maritata cu locul de munca.
Apreciata de superiori si urata de colegi, Margaret este tipul clasic de scorpie neamblanzita. (hmm, neoriginal – vezi Shakespeare).

Andrew Paxton (Ryan Reynolds) este asistentul ei si scorpia nu se retine in a-l umili si a-l abuza de cate ori i se iveste ocazia. El rezista de 3 ani in pozitia asta doar pentru ca isi doreste foarte mult sa devina editor la randul lui.
Stop cadru: a fost suficient sa vedem 3 minute ca sa devina clar despre ce e vorba in acest film. Cand avem un el si o ea care la inceput se urasc legea de fier a povestilor de dragoste spune ca cei doi sfarsesc impreuna.
Ok, ati ghicit. Nimic original. Puteti pleca acasa. Sau puteti ramane sa va lasati purtati de poveste si sa va distrati cu o comedie romantica reconfortanta. Si nu va va parea rau.

Margaret este canadianca si lucreaza in SUA avand o viza provizorie care ii expira . Fiindca neglizeaza sa si-o innoiasca se vede pusa in fata deportarii iminente. Asta ar insemna pierderea slujbei ceea ce este inacceptabil asa ca vine pe loc cu o solutie: se va casatori cu un cetatean SUA. Cel mai la indemana este desigur asistentul ei Andrew pe care nu se sfieste sa il ameninte cu ruinarea carierei de editor in cazul unui refuz. Intre cei doi are loc o negociere si pentru weekend merg la parintii lui pentru a-si anunta casatoria.

Sandra Bullock este o actrita care in anumite roluri este foarte potrivita iar acesta este unul din ele. Este buna jucand scorpia si reuseste totodata sa faca credibila schimbarea in iubitica blanda.
Reynolds arata ca este un actor bun. L-am vazut prima oara in 2002 in Van Wilder si inca de atunci mi-a placut. Face un Andrew Paxton autentic ca asistent supus nu din slabiciune de caracter ci din perseverenta de a-si urmari visul.
Betty White, la 87 de ani, in rolul bunicii lui Andrew adauga sare si piper multor din scene. Ea este batrana care isi permite sa spuna si sa faca tot felul de lucruri care altora nu le-ar fi fost tolerate cum ar fi sa mimeze un atac de cord ca poata deturna salvarea pentru a-l duce pe Andrew sa o recupereze pe Margaret de la aeroport.

Buna parte din film se petrece intr-o Alaska care arata cam suspect de bine. Daca undeva in Alaska ar exista asemenea orasele pe malul marii cu siguranta localnicii s-ar fi lasat de pescuit si s-ar fi apucat de turism.

Daca vreti sa va relaxati intr-o seara cu o comedie romantica amuzanta si bine facuta va recomand The Proposal.

8.

Nu va grabiti insa sa va faceti deja o parere. Un film care se numeste “Fantomele fostelor iubite” nu pare totusi sa fie povestea unui nou Cassanova fara scrupule. Si intr-adevar in ciuda intro-ului feroce ceea ce avem aici este de fapt o comedie romantica foarte moralizatoare despre cum NU este bine daca esti un barbat aratos bogat de succes si burlac sa vrei (si sa obtii!) cat mai multe femei frumoase.

Pentru ca vedeti voi, acest playboy care se afunda intr-o mare de sex cu femei superbe de fapt fuge de o relatie serioasa pentru ca ii e teama sa nu fie tradat din nou in dragoste, cum patise in liceu cu prietena lui de atunci, Jenny Perotti (Jennifer Garner).

Connor Mead, intre munca intensa de la studioul lui foto de mare succes si aventurile galante trebuie sa isi faca timp sa mearga la nunta fratelui sau unde reuseste sa strice tot cu atitudinea lui de burlac incorigibil si militant convins anti casnicie. Totusi in noaptea dinaintea nuntii este vizitat de fantoma unchiului sau Wayne (Michael Douglas) care il convinge sa isi schimbe modul de a vedea lucrurile. Singura metoda de a il vindeca pe armasar de “boala” lui este ca fantoma unchiului  sa il poarte intr-un periplu fantastic prin trecut, prezent si viitor ilustrandu-i cum a ajuns asa si unde o sa il duca stilul acesta de viata.
Matthew McConaughey este numai bun pentru un astfel de rol si se descurca de minune. Este placut sa il revedem pe Michael Douglas desi are un rol mic care nu il lasa sa se desfasoare prea mult. Oare ce se intampla cu acest actor, in ultimii ani l-am vazut rar in roluri secundare din comedii usurele si in cateva thrillere nu prea reusite. Bine, cu exceptia “Regelui de California”. Jennifer Garner este ca de obicei placuta la vedere si face un personaj credibil al unei femei indragostite fara speranta dar hotarata sa nu se complaca astfel.

Este tipic Hollywood-ului ca desi ce avem aici este o comedioara scoasa la calapod, cumva reusim sa ne distram si poate sa scapam si un oftat cand vedem speech-ul lui Connor Mead in care ii explica miresei ca nu trebuie sa fuga de dragoste!
Daa e super kitsch, da e foarte cheesy dar cumva regizorul si actorii reusesc sa aduca la viata aceste personaje si sa le faca amuzante si distractive.

Ba chiar gasim momente de umor involuntar (sau poate nu): cand fantoma unchiului termina una din predicile moralizatoare, concluziv, deschide o umbrela. Incepuse sa ploua. Connor intreaba: ce se intampla? Ploua?  -NU! Acestea sunt lacrimile varsate de femeile pe care le-ai sedus si abandonat! (citat aproximativ). Geeezz! Suntem dincolo de disconfortul creat de aparitia unor faze de prost gust care ne strica placerea vizionarii. Deja kitsch-ul e atat de gros incat iti sare in fata, isi transcende conditia si devine umor spumos.

7.

Da avem un cuplu, avem si o nunta dar ceva este totusi altfel. Nu vom urmari barbatul/femeia singur/a in disperata nevoie de acuplare ci un viitor sot in cautare de prieten care sa-i fie cavaler de onoare la nunta. Si da, avem scenele tip cu baietii la vestiar si la serile de poker facand glume vulgare dar asta este exact ceea ce eroul filmului, din dorinta de a se integra, incearca si NU reuseste sa faca.
Peter (Paul Rudd) este un agent imobiliar care se logodeste. El este tipul de barbat dragut care se intelege perfect cu fetele. Nu ii plac sporturile “baietesti”, practica scrima, nu stie sa joace poker si se pare ca are dificultati in a relationa cu colegii barbati de la servici sau de la sala de sport. Pregatirile de nunta incep si pus in situatia de a se hotari care din prietenii lui va fi cavalerul de onoare ajunge intr-un impas caci vedeti, el nu are prieteni barbati. Peter este un tip de treaba dar care habar nu are ce presupune relationarea de la barbat la barbat. Si de fapt in general, regulile nescrise ale comportamentului masculin ii sunt total straine.

Intalniri aranjate, cautari pe internet, ajutorul parintilor in a-l face sa cunoasca un barbat duc la situatii previzibil hilare. In cele din urma, la prezentarea unei case pe care trebuie sa o vanda il intalneste pe Sydney Fife (Jason Segel), un investitor care isi ocupa timpul plimbandu-si cainele pe faleza, cantand la chitara in garaj si cautand sa cunoasca femei divortate pentru ca “au marea calitate de a nu fi interesate de relatii serioase”. Un tip amuzant si excentric, el nu este deloc deranjat de stilul ne-cool al noului sau amic si de gafele pe care acesta le face la tot pasul astfel ca intre cei doi se infiripa o relatie de prietenie care in cele din urma ajunge sa o faca geloasa pe Zooey, viitoarea sotie a lui Peter.
Sydney este  hedonistul perfect: dispune de timpul lui, are relatii de scurta durata cu diverse femei, prietenii si distractia par sa ii ocupe o parte suspect de mare din zi. Realizarea remarcabila a filmului e ca Jason Segel reuseste sa faca acest personaj plauzibil si placut. Paul Rudd nu este mai prejos in rolul baiatului simpatic care nu e de fapt  nici timid nici nesocial nici tantalau dar totusi nu are nicio idee despre cum e cazul sa te porti in anumite situatii.
In rolurile secundare o distributie solida aduce la viata personaje care sustin bine actiunea.

Dupa jumatate filmul incepe sa treneze.  Avem parte si de scene ceva mai putin antrenante si care parca sunt rezultatul a atat de multe duble incat actorii au obosit repetand.  Nu scapam de  locurile comune ale comediilor “baietesti” adica umorul fizic gen voma, partzuri si nu suntem scutiti nici de reperele fixe ale unei comedii romantice: criza de relatie, nunta, etc.  insa de asta data, substanta filmului vine din caracterele celor doua personaje principale care sunt bine conturate, credibile si amuzante. Peter, barbatul care reuseste sa fie o culme a penibilului in incercarile lui disperate de a fi cool si Sydney, excentricul care refuza sa se maturizeze sunt un tandem care fac ca acest film sa se ridice deasupra masei mediocre de comedii romantice produse pe banda rulanta la Hollywood.

8.