Si chiar asa se intampla, pana cand, pe nesimtite, totul trece in zona crepusculara si ceea ce parea la inceput o comedioara aburita se transforma intr-un thriller cu violuri (inclusiv unul cu sticla), crime, cadavre (de soldati morti in razboiul cu Afghanistanul si trimisi acasa in sicrie de zinc – cargo 200), totul pe fundalul sonor al unor slagare rusesti care ti se agata inevitabil de ureche.

Filmul a facut ceva scandal (televiziunile rusesti au refuzat sa-l difuzeze) pentru ca e violent, bolnav si grotesc (intr-un fel suspect de pitoresc).  Nu e o capodopera horror, nici un monument de violenta grafica.  E un film cu cateva personaje ale  caror actiuni ii muta rand pe rand sub reflector, o insiruire de evenimente obscure, pe care scenariul nu se chinuie teribil de mult sa le explice. Privitorul e lasat ba nedumerit in fata unor masinatiuni politienesti si juridice defel legale (deh, “ca pe vremea comunistilor”), ba mut de oroare si cu urechile tiuind de urlete la scenele mai “crude”.

Daca finalul nu te lasa prea impacat cu solutia conflictelor, mai ales ca totul pare atat de dramatic traumatizat, ramai totusi cu amintirea unui film bine facut (regia: Alexey Balabanov), cu actori bine alesi (in ciuda faptului ca multi altii au refuzat sa joace in film), cu o culoare si o atmosfera autentica a anilor ‘80 care mie, cel putin, imi strepezeste dintii, pus in miscare de o dinamica tipic ruseasca, semanata cu linisti sinistre rupte apasat si metodic.

Nota: Trailerul e prost facut, nu da o imagine prea buna asupra filmului.

7/10; imdb link.

Vodka Lemon

Vodka Lemon ar putea fi foarte bine un film despre un sat romanesc. Are umorul sec, placiditatea mioritica, optimismul in fata inevitabilului, trauma post-comunista, saracia si toate arhetipurile umane pe care le gasesti cu usurinta in iconografia noastra post-CAP-ista.

Ceea ce are insa in plus fata de posibilitatea vreunui film romanesc este insa o imagine de o puritate coplesitoare, similara in prospetime si naturalete imaginilor din Noi Albinoi, cu atat mai pregnanta cu cat e acompaniata de un umor trist si poznas, pata de culoare umana in pustiul vulcanic al Anatoliei.

Povestea e si ea pe masura de simpla: Hamo e un vaduv cu un baiat emigrat in Franta, de la care asteapta o filiala milostenie care sa-i completeze biata pensie de 10 dolari pe luna. Nina e o vaduva care n-are nici bani pentru autobuzul cu care merge zilnic la cimitir, unde se intalneste mereu cu Hamo. El mai face un banut vanzand lucruri vechi din casa, ea vanzand intr-o dugheana cu trei pereti de tabla, in mijlocul pustiei si viscolului, vodca cu lamaie.

Toata povestea e presarata de fel de fel de personaje caricaturale, cum mai gasesti pe la Kusturica, de exemplu soferul de autobuz, implacabil precum zapada, care canta mereu -nu slagarele lui Shahnour Aznavourian, cum m-as fi asteptat- ci Tombe la neige a lui Adamo. Din cand in cand, in momentele ne-esentiale ale filmului, prin cadru trece in goana calului un calaret.

Avem parte si de doua momente esentiale pentru viata satului, o inmormantare (la care unul dintre lautarii tocmiti e adus cu tot cu pat) si o nunta (tinuta afara, sec si ceremonios, dupa datina, in acelasi peisaj iernatic), petrecuta si ea tot cu lautari, imagini in esenta familiare, dar lipsite de balcanismul nostru, ci imbracate intr-o sobrietate reverentioasa.

Filmul se gaseste online integral pe google videos, dar din pacate fara subtitrare.

8/10

Filme de aceeasi culoare:  Noi Albinoi, De Noordenlingen

Primul film SF rusesc este profilat pe povestea vremurilor in care este scris scenariul. Incarcat de tensiune “efervescenta”, in miscare continua, cadrele moscovite sunt pline de istoria momentului – refugiati post-conflict, evacuare, ratii, decadere morala si fizica, deriziune umana. Este anul 1921 si perioada noii politici economice leniniste este bine surprinsa, in cam aceleasi nuante in care a lucrat si Gogol in povestirile lui, de exemplu. Ne aflam intr-un cadru istoric de mari “prefaceri” in care strictele principiile comuniste au fost relaxate pentru a revitaliza economia ruseasca de dupa razboi.

Povestea moscovita are o structura complexa narativ si ocupa mare parte din cele 80 de minute ale filmului. Este intens incarcata emotional dar adevarata asteptare nu este cu nimic disimulata, toti ochii sunt pe Marte, actiunea converge implacabil spre planeta rosie, acolo unde regina priveste spre noi. Times Square, Africa nomazilor si a caravanelor, Pantheonul i se desfasoara in fata ochilor prin intermediul telescopului lui Gor. Dar central in aceasta viziune este momentul in care il vede pe Los sarutandu-si sotia, este prim-planul pe care se stabileste de la sine ochiul obiectiv al dispozitivului futurist care ne spioneaza de departe.

Obsesia pentru trairea aceea intens fizica ce nu-i este cu nimic familiara, se instaleaza acolo dar regina nu este singura in asteptarea ei pentru ca inginerul Los viseaza la randul lui ca va reusi sa construiasca o nava spatiala cu care sa ajunga pe Marte, vrajit de magia ascunsa a mesajului radio pe care nu l-a putut descifra dar pe care il stie plasa in spatiu.

Iar cele doua lumi evolueaza sinergic in contrapunct. Lui Marte vertical, escherian, geometric, cu scenografie avantgardista si extravaganta prismatica i se opune Moscova transfigurata, diforma. Cadrele sunt suprapuse antitetic in montaje care din perspectiva tehnica par venite din viitorul cinematografiei europene.

Filmul e mult mai mult decat ce a insemnat el pentru viitor ca influenta indiscutabila pentru productii ca Metropolis sau Flash Gordon. Sta pe picioarele lui foarte bine chiar si dupa 85 de ani. Scenariul adaptat dupa o nuvela de Tolstoi ne da o poveste in care peste abordarea propagandistica se suprapun si aspecte anti-revolutionare. Acestui fapt i se datoreaza si ulterioara decadere din gratiile administratiei comuniste. De fapt asta e si structura intrinseca a filmului, penduleaza vibrant si continuu intre conflictele intrinseci din interiorul ambelor lumi care sunt de fapt trecutul sau respectiv viitorul celeilalte asa cum si descoperim treptat din firul epic.

Despre soundtrack n-ar trebui sa spun nimic dar o sa fac. A doua oara cand am vazut filmul, a fost o versiune alternativa a lui in care intertitlurile si muzica au fost inlocuite. De la tonurile diluate ale lui Stravinski & co. am calcat intr-un decor mai potrivit pentru ritmul filmului, prin muzica lui Philip Glass suprapusa in mod natural si acut peste formele vizuale ale luxuriantei productii cinematografice. Imaginea vibreaza, camera fixa (cum altfel pe atunci?) reproduce minutios detalii si miscare intr-un mod in care doar tehnici moderne ar mai putea acum sa o faca.

Exista si destul de mult umor involuntar sau cel putin asa am perceput eu nuante si evenimente. Calatorii pamanteni descaleca netematori intr-o lume care le deschide perspectiva unei noi revolutii pentru ca “tovarasi martieni, am avut si noi aceeasi situatie” iar solutia a fost, desigur, cea recomandata si in cazul curent – incepem cu o secera si un ciocan iar apoi capetele voastre patrate (literalmente, scenografic vorbind) vor face restul.

Nu va mai aburesc cu detaliile povestii, filmul este destul de incarcat in complexitate si asa, suficient de spus ca are destule intortocheri ca sa ne tina ocupati pana cand vom urca pe firul nevazut in lumea iesita din aceasta lume a reginei Aelita.

8/10

mai jos – prima parte (din 9); vezi restul aici

Louka, un domn trecut de prima tinerete,  isi castiga painea si banii pentru burlanele maica-sii cantand la crematoriu si pictand cu praf de aur pietre funerare. Se uita -respectuos- sub fustele coristei, intra in chilotii elevelor de la orele de muzica, are datorii si porumbei pe pervaz.

Kolja este elementul perturbator al fericirii tomnatice, aparand sub forma de muci, geamantan, 5 ani si limba ceha ioc. Kolya e un mic rusnac, victima colaterala a expansionismului rusesc din secolul trecut, care ii pica in brate lui Louka reprezentand, ca Mathilda din Leon, o piatra de moara de picior, ba mai mult, o odrasla a Rusiei care isi imprastie steagurile, copiii si soldatii peste pasnica Praga.

Filmul, care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film strain, in regia lui Jan Sverak si avandu-l in rol pricipal pe tatal regizorului, e de un umor subtil si de un rafinament rar, delicat tesut cu momente de o tristete covarsitoare sau de  pamfletul caracteristic filmelor est-europene despre perioada comunista.

Foarte foarte bine puse in pagina sunt schimbarile de ton: de la filmul clasic de familie la imaginile suprarealiste ale delirului, de la umor trist la feeric, de la intermezzo-ul subversiv, o caricatura amuzanta a “rezistentei”, la imaginile linistitoare si impresionante ale revolutiei de catifea care a sunat din sute de mii de chei si ceasuri desteptatoare ultimul moment al comunismului in 1989.

O sa va placa Kolya. 9/10

PS. Aud lucruri bune si despre Vratne lahve (Empties), cu acelasi duo tata-fiu la regie-rol principal, l-a vazut cineva?

Zift-ul cel bulgaresc al regizorului Javor Gardev e o realizare neo-noir reusita, o supa de castraveti servita rece, cu elemente crime, after-heist, un pic de umor deloc subtil si ceva reminiscente ale traiului pe vremea comunistilor, in dulcele stil realist socialist.

“Povestea omului care mesteca smoala”, Molie, filmata intr-un alb-negru cam palid, nu are un subiect foarte original,  in ciuda faptului ca e ecranizarea unui roman bulgaresc, si in general e credincioasa unor mari teme de succes, dar obtine foarte multe plusuri la partea vizuala, camera si editare, cu niste cadre bune de tot, care ar fi meritat un negru mai low key si-un alb mai ars, la un pas ceva mai alert.

O alta mare bulina alba e zona absurdului si a umorului negru in care intra Gardev dupa ce isi da voie sa lase deoparte umorul dubios ostasesc al scenelor din inchisoare, si intra intr-un iures bizar ca un ultim drum, cu urmariri, halte la spital, la biserica, la carciuma, pauza pentru sex, apoi la cimitir.

Daca iti poti imagina o corcitura de Snatch cu Oz, cu Eastern Promises si cu Crank, vorbita in bulgareste, un neo-noir in stil soviet pop art, cu actori cam prosti dar cu imagine buna, vezi Zift.  E tare distractiv.

7.5/10

Se spune ca pentru a putea privi obiectiv un eveniment trebuie sa lasi ceva timp sa treaca. Nu am fost niciodata de acord, am considerat ca sunt evenimente peste care nu trebuie sa se astearna nici un firicel de praf, care nu trebuie lasate sa se raceasca, totul trebuie trait la acea intensitate maxima pe care o ai doar cand sufletul iti tremura inca de la intamplare.
Vizionarea lui Das Leben der anderen a fost un asemenea moment. Privind in urma, ascultand muzica sublima pe derularea castingului, nu ma intrebam ce ii pot reprosa acestui film, ci in minte era doar intrebarea pe care o ai la capatul fiecarei carti bune: de ce s-a terminat ?
Comunismul, cu ororile lui binecunoscute acum, a facut mii de victime colaterale. Un cunoscut dramaturg est-german, fara o avea in prealabil o virulenta activitate politica anti-comunista, este pus sub urmarire. Evenimentele care se succed, urmarite de catre un agent de securitate, sunt distorsionat prezentate, in favoarea dramaturgului, de catre agent, care realizeaza treptat o alta dimensiune a vietii: dragostea, sinceritatea, devotamentul pana la capat dus de catre sotia lui.

Este un film care m-a rascolit profund, fiind despre viata sub comunism, o tema care m-a pasionat intotdeauna si despre care nu am putut decat sa aflu mai mult din citite decat din traite. Un film la care mi-au dat lacrimile, dar de ciuda, de ciuda ca totul a fost asa de real, atat de adevarat si nimeni nu a fost cu adevarat pedepsit. Scena de la urma, cu fostul ministru al artelor, autor al atator cenzuri si responsabil direct de moartea sotiei lui, umbland nestingherit prin Berlinul de dupa Revolutie, este graitoare pentru a intelege de ce Romania este inca la cheremul unor comunisti care ne rad in nas. Nimeni nu a fost inca judecat si nimeni nu va fi vreodata, pentru ca au fost mult prea multi implicati direct in sistem.

Scenariul este fara cusur, poate si pentru faptul ca a fost rupt din realitate, prelucrat si slefuit la nesfarsit de fiecare drama, stiuta sau nestiuta, din intreaga societate socialista-omunista. Jocul personajelor este total diferit, simtindu-se mana regizorului de la inceput la sfarsit: actorii imbraca total pielea personajelor, incepand de la o expresivitatea agentului Ulrich Muhe aratata la nivelul ochilor pana la miscarile dramaturgului Sebastian Koch. Agentul de securitate Ulrich Muhe (in viata reala el insusi urmarit, iar sotia lui avand dosar de colaborare cu STASI) ne trece prin toata paleta de sentimente, dar totul fiind la nivelul ochilor. Privind in ansamblu, fata lui Muhe seamana cu orice fata a actorilor fetis ai lui Kaurismaki, de un imobilism inspaimantator, dar poate de aceea si mai greu de jucat. Corpul lui este la fel de imobil, iar in cele doua scene umane in care este prezentat – sex cu o prostituata si dialogul cu un copil, este incapabil sa aiba un dinamism relaxat, firesc. Sistemul il apasa, iar pentru a supravietui in sistem trebuie sa te adaptezi, sa fii rigid precum regulile. Orice abatere inseamna privarea de libertate pana la urma.
De cealalta parte, cuplus Koch – Gedech au un joc uman, miscari pline de normalitate, se intind in pat sau se chircesc, depinde mult de starea lor mentala. Sunt liberi sa isi exprime sentimentele, iar faptul ca sotia, actrita principala, nu se uita niciodata direct la personaje este o dovada ca ea resimte cel mai tare presiunea. Dealtfel si sotul ii spune ca ea nu o sa poate renunta niciodata la actorie, fiind dependenta de evadarea din realitate, iar partea de sfarsit a filmului confirma balanta ei firava.

Per total un film emotionant, real, sfasietor. Smulgatorul de inimi, precum ar zice Vian. 10/10. Nu stiu daca am dat vreodata nota asta.

Inceputul ex abrupto, pe Mein Herz brennt, m-a prins imediat, being a sucker for Rammstein si pentru sufletele pierdute running amok prin oras dupa luminita de la capatul tunelului.

Probabil nu mai are nimeni chef sa vada filme despre societatea facuta tandari sub umbra marelui URSS si visul american, departe, tare departe si orfanii ramasi dezorientati in urma, in saracie, vise de aurolac si treninguri turcesti.

Dar Lilya 4-ever a suedezului Lukas Moodysson e un film pe care il recomand, are cateva twists de scenariu pe care ti le lasa la fileu cu cateva minute inainte sa se intample si pe care le primesti, cu anticipatia loviturii. Bazat (ca inspiratie) pe un caz real, e un film trist rau, realist pana la ultima picatura de lipici in punga, pana la ultima lacrima pe icoana si niciodata ultima picatura de transpiratie a barbatului de deasupra.

Mi-ar fi placut o calitate ceva mai buna a imaginii, un pic de culoare si de viata, poate doar ca sa imi reprim eu macar vizual spleenul ingrozitor pe care mi l-a lasat ultima parte a filmului.

8/10

O reparare morala necesara: romanii au avut propria lor metoda de a lupta impotriva comunistilor. Polonia a avut Solidaritatea, Ungaria au avut 1956, Cehia August 1968, Romania a avut Brasov 1987, cine isi aduce aminte de el. Cine stie insa de cei mai bine de 20 de ani de continua rezistenta armata a catorva sute de oameni, sprijiniti de miile de familii ramase in sat, jefuiti, batuti, schinguiti si omorati numai pentru a ii denunta? Nimeni in zilele de astazi. Poate tocmai de aceea cele 10 dvd-uri ale Memorialului Durerii devin atat de importante, de aceea tiparirea si difuzarea pe scala larga a istoriei recente poate deveni salvarea acestui popor, care nu stie ca a avut o coloana vertebrala puternica, care nu a cedat. Nu exista inca roman cu care sa fi vorbit si care sa nu isi ia in ras natia. Trist popor.

Si totusi cata bucurie, cata fericire, cat ras din toti plamanii explodeaza din acest film. “Nunta, baaaaaaah !” devine motto-ul intregului film, al intregului sat, al fiecarui locuitor al Romaniei, si peste ani, al Revolutiei din 1989. Indiferenta in fata represiunii, in fata gloantelor, fronda deschisa impotriva unui regim tiranic, impotriva unor rusi indobitociti de razboi (la randul lor nenorociti, chinuiti, omorati in chinuri groaznice de nazisti) face din acest film reperul luptii de clasa. Caci asa trebuie inteleasa pana la urma lupta de clasa: lupta naturaletii impotriva falsitatii, impotriva ipocriziei, impotriva a ceva pe care il resping firesc, pentru ca nu este bine.

Stilul lui Malaele este unul tineresc, jucaus, scenografia este limitata (nu este asa de importanta, desi circul este punctul de cotitura) imaginea nu este liniara, camera alterneaza intre viteza normala si cea incetinita, cu focusul penduland pe fetele oamenilor si pe evenimentele satului. Spre exemplu, pregatirea pentru nunta este aratata in aprox 30 secunde, cu imagini in care prim-planul este pe maini, pe arta gatitului.

Desi iti imaginezi de la bun inceput cum se va termina, filmul te incanta prin scenariul exceptional, in care fazele se succed intr-o lume a lui Moromete, cu aceeasi istetime taraneasca care il caracterizeaza pe omul liber la cuget. Glumele, hohotele, ochii jucausi, tuica “pruna” te arunca la final intr-o lume a muteniei, a fricii, a terorii, pentru ca mai apoi sa reizbucneasca firescul: la nunta se chefuieste, chiar daca a murit Stalin.

O apoteoza a vietii, asa am vazut eu acest film.

Stau pe-o craca si mi-i bine e un film care pastreaza ideea orfanilor de razboi (in sensul adultului dezradacinat), partial si pe cea a nebunilor care rad in nasul sistemului si nasul impodobit cu mustata al noului erou mondial, Iosif Vissarionovici.

E vorba tot de un triunghi, doi barbati si o femeie (tot evreica, precum Marta din Vtackovia, siroty a blazni), care se apuca sa isi carpeasca voios viata pe la jumatatea anilor ‘40, intr-o Slovacie ca un camp de razboi.

Foarte frumoasa povestea circarului smecher si hotoman, fustangiu dar sentimental, a taranului sensibil si familist si a curvei evreice roscate, incropindu-si o familie in daramaturile satului idilic, presarat cu mere si mine nemtesti.

O romanta tragi-comica si pamfletara, de vazut rontaind la turta dulce si balanganind picioarele de pe o craca.

Highly recommended.

9/10

Sub palaria de joker a regizorului (Juraj Jakubisko) si a personajelor se ascund multe declaratii socio-politice, spuse razand si facand tumbe, pentru ca nimeni nu ia seama la nebunul curtii, desi e singurul care spune adevarul.
Pasarile, orfanii si nebunii sunt parabole complexe ale lumii est-europene la un sfert de secol dupa al doilea razboi mondial si in plin comunism… pentru unii mai plin decat la altii.

Libertatea pasarilor e pe rand urata si temuta, pusa la pastrare in sticla, batjocorita in jocul de biliard cu pui si oua. Libertatea pasarilor e imposibil de imitat, desi zborul e visul nostru de cand am cazut din copac.
Orfanii – de familie, de casa, de tara – ajung sa fie la randul lor parinti, smulgandu-si ultimele pene.

Nebunii – suntem toti la un loc pe acceasi corabie, unii mai sus, altii mai jos, iar regizorul e pe rand toate trei simbolurile din titlu.

Accentul e pus mai degraba pe alegoria suprarealista decat pe conturarea personajelor, iar arhetipul e unul colectiv, ceea ce face filmul mai greu de apropiat, dar asta nu ii stirbeste calitatile regizorale sau ale imaginii – deosebita pentru un film color din ‘69.

De altfel Jakubisko a predat fotografie inainte de a se apuca de cinema, si in multe scene transpare influenta suprarealista nouvelle vague (Jakubisko era fan Godard), transpusa artistic in culoare.

7.5/10