Boondock Saints 2, in schimb, desi productie a aceluiasi Troy Duffy (care nu a mai facut insa nici macar un film de atunci), e o mascarada palida care continua lamentabil povestea:

Zece ani mai tarziu, cu tatuajele Veritas si Aequitas spalacite, cu ceva kilograme in plus si cu pungi sub ochi, zee saints revin, dupa o vacanta prelungita printre oi, la ferma, in Irlanda. Si revin in good ol’ Boston, unde cineva are cu ei niste afaceri neterminate.

Acolo asteapta aceleasi trei paiate de politai cvasi-incapabili, ale caror fraie le tine acum un alt “agent special”, care vine la job pe tocuri de 12 cm si injura cu un acent sudist de-ti sangereaza urechea. Evident, nu este Willem Dafoe cel sarmant si gay, ci… Julie Benz, care se poate sa va fi enervat si in rolul de nevestica dragalasa din Dexter, acum intr-un rol care copiaza jalnic simfonia eleganta a deductiilor si idiosincraziile agentului Smecker din primul film.

Din pacate cei doi Sfinti devin trei, pentru ca agata si un mascarici mexican numit Romeo, care nu aduce vreun plus de valoare daca te gandesti ca sta in pantofii rolului excelent al lui Rocco. Nici fratii (aceiasi Sean Patrick Flanery si Norman Reedus) nu mai au acea naivitate si naturalete si parca isi pierd pana si accentul irlandez.

Scenariul e fortat si cam repetitiv, adio drama, adio male bonding, muzica e anonima, replicile deplorabile, mai ales in prima parte, si umorul searbad, aproape ca si cum filmul ar fi fost refacut de cu totul altcineva.

Iar il gran finale deschide ocazia episodului 3. Poate peste inca 10 ani, cand the Saints or sa aiba vreo 50 de anisori batuti pe muchie, filmul o sa-si revina in fire.

5.5/10

El tipo puede cambiar de todo: de cara, de casa, de familia, de novia, de religión, de Dios… pero hay una cosa que no puede cambiar : no puede cambiar… ¡de pasión!

Si pastrez retinerea unui mare “daca”, pentru ca selectia oficiala ii aduce iarasi laolalta pe Michael Iceman Haneke, jongleurul cu panglicile albe din cosmarurile copilariei, pe profetul revansard al cinematografiei franceze Jacques Audiard, dar si pe o peruana con cojones, aproape anonima, care a insfacat Ursul de Aur cu La teta asustada . Sau poate ca nesansa fratilor Coen, intrati intr-o pasa sobra, with their too serious man ar putea fi compensata de succesul lui Ajami.

Momentan, chit ca a dat chix la Premiile Goya, El Secreto de Sus Ojos a dus la reactii aproape fanatice pe imdb si pe forumul El Pais. Venit din zona mult mai volatila a comediilor romantice, Juan Jose Campanella speculeaza pana la obsesie nuantele pasiunii care se reflecta in privire – pasiunea intensa, de frustrare si  ura care conduce la crima salbatica si pasiunea-iubire care blocheaza si care te condamna la vid. Titlul este, de altfel, inexplicit ( pentru ca sus ojos  pot fi atat cei ai unui criminal sadic, cat si cei ai iubitei de o viata ) si tot atat de nuantat pe cat este intreg filmul – o combinatie ideala intre thriller, mystery movie, romance, revenge, usor fragil in unele puncte, e drept, dar motivat de alibiul amintirilor haotice pe care un fost politist incearca sa si le ordoneze in minte ca sa poata scrie un roman despre cazul partial nerezolvat care l-a bantuit toata viata.

In afara de gaselnita oculara excelenta, mie mi-au placut inca si mai mult povestile colaterale, cea a asistentului betiv care sparge codurile hermenutice ale pasiunii pentru fotbal, dar mai ales figura unui vaduv care-si subjuga viata credintei quijotesti de izbavire printr-o etica naturala tardiva. Foarte fain sunt observate insa si detaliile vietii in politie, amintind deseori de coruptia din L.A. Confidential : procurori marsavi si razbunatori, care sacrifica oameni nevinovati si protejeaza criminali, dulcea superficialitate care submineaza sistemul din interior, patimile omenesti care desincronizeaza justitia. Totul pe fundalul unei povesti de dragoste care nu este niciodata marturisita.

Pe scurt, mi se pare o varianta de corazon la profetia lui Audiard. Pentru Oscarul de anul asta insa…daca ar fi sa pariez pe ceva, mi-as pune toti banii pe The White Ribbon.

Vedeti musai El Secreto de Sus Ojos, it’s extremely enjoyable. 8.5 / 10

Zift-ul cel bulgaresc al regizorului Javor Gardev e o realizare neo-noir reusita, o supa de castraveti servita rece, cu elemente crime, after-heist, un pic de umor deloc subtil si ceva reminiscente ale traiului pe vremea comunistilor, in dulcele stil realist socialist.

“Povestea omului care mesteca smoala”, Molie, filmata intr-un alb-negru cam palid, nu are un subiect foarte original,  in ciuda faptului ca e ecranizarea unui roman bulgaresc, si in general e credincioasa unor mari teme de succes, dar obtine foarte multe plusuri la partea vizuala, camera si editare, cu niste cadre bune de tot, care ar fi meritat un negru mai low key si-un alb mai ars, la un pas ceva mai alert.

O alta mare bulina alba e zona absurdului si a umorului negru in care intra Gardev dupa ce isi da voie sa lase deoparte umorul dubios ostasesc al scenelor din inchisoare, si intra intr-un iures bizar ca un ultim drum, cu urmariri, halte la spital, la biserica, la carciuma, pauza pentru sex, apoi la cimitir.

Daca iti poti imagina o corcitura de Snatch cu Oz, cu Eastern Promises si cu Crank, vorbita in bulgareste, un neo-noir in stil soviet pop art, cu actori cam prosti dar cu imagine buna, vezi Zift.  E tare distractiv.

7.5/10

Romain Duris e perfect in rolul de punk cu o slabiciune artistica, pentru ca in Franta batausul nu e un tip mare, ras in cap si cu muschii plesnind sub un wifebeater, ci e un tip subtirel si seducator, care asculta electro si canta toccate de Bach (Romain chiar a invatat sa cante la pian pentru film bucatile respective).

Filmul a luat incredibil de multe premii in Europa: BAFTA, Berlin, vreo 8 Cesar-uri si un Prix Méliès, dar asta nu spune decat ca e un film facut bine (de Jacques Audriard) si jucat bine. Ceea ce e mai fain e ca este genul de film care poate apasa fiecaruia pe un anumit buton, amintindu-i de sanse pierdute sau oferite iar, de oameni neintelesi, de “what if”, de intalniri intamplatoare care iti schimba viata, de momentele cand iti sta inima in loc. Si daca la The Soloist terminam cu ideea jucarii unui rol principal in propriul tau film, pot parafraza si aici, subliniind ideea ca niciun scenariu nu trebuie refuzat, ca sa nu te intrebi peste 10-15 ani “cum ar fi fost daca…”.

Bonus: muzica buna,  clasica si contemporana, frantuzeasca, din care recomand Ma gueule si La fille du pere Noël, care incepe si termina discret filmul si ale carui versuri dau si titlul filmului: Je l’ai trouvée au petit matin, toute nue dans mes grands souliers. Placée devant la cheminée, pas besoin de vous faire un dessin. De battre mon coeur s’est arreté, sur le lit j’ai jeté mon fouet.

8/10

Cred ca Gavin O’Connor l-a gasit, si desi Pride and Glory nu e o capodopera a genului, ceea ce-l ridica este felul in care sunt portretizate personajele, atat cele principale cat si cele secundare. Nu mi se intampla des sa vad oameni in filme, cu atat mai putin in cele politiste, desi tendinta generala este e a umaniza omul legii.

Si apropo de filme cu politisti, ‘mnezeu stie care o fi perceptia generala a americanilor despre politaii lor, dar tot timpul am stat sa imi imaginez cum ar arata un asemenea film cu gaborii nostri gusati si burtosi si cu privirea albastra pe sub chipiu…

Frumos personajul si jocul lui Colin Farrell, mi-a placut si Edward Norton, desi e departe de a avea un rol de compozitie. Cateva momente rizibile sunt reusit compensate de vreo 2-3 scene destul de puternice, despre care m-am amuzat sa citesc ca au oripilat publicul din cinema-urile americane

6.5/10

In ciuda labirintului, pe alocuri cam neplauzibil si fortat, Ne le dis à personne al lui Guillaume Canet e un thriller destul de solid, cu actiune alerta, cu actori buni – mi-au placut François Cluzet, André Dussollier si Kristin Scott-Thomas – si presarat cu accese de romantism usor siropos care aduce filmele franceze, fie ele cat de hardboiled, mai aproape de privitor.

Un plus si pentru coloana sonora, aleasa cu grija si aparand foarte rar, doar in momentele sensibile.

7.5/10

Paranteza: There will be spoilers, dar e mai simplu sa considerati filmul mai degraba un documentar artistic, o “reconstituire” (runtime: 60 min)

Si totusi 8 oameni scapa. 3 luni mai tarziu e recuperat unul singur, care recunoaste sincer si cu stomacul ghioraind de foame ca pe ceilalti… i-a mancat.

Departe de a fi un film despre canibalism, “Ultima confesiune…” este un pretext de discutie asupra conditiei umane si antropologiei, filozofand cu streangul de gat sau cu biblia in mana.

Docu-drama se deruleaza pe doua directii, cea care ne arata “direct” experienta lui Pearce prin munti, tensionata, plina de adrenalina si temeri si cea “de dupa”, cand monstrul cu chip de om e legat in lant de un zid si, asteptandu-si sentinta, cere sa vorbeasca cu un preot – o parte cel putin la fel de interesanta ca si hipnotica reconstituire a ultimei cine.

Further references:
Mi-am adus aminte de cele 227 de zile ale lui Pi intr-o salupa prin Pacific, cand vegetarianul convins a trebuit sa omoare si sa manance… pesti .

O alta scena care ma bantuie de cand eram copil este cea din cartea lui Burroughs, Tarzan of the jungle, cand o mana de naufragiati intr-o barca ajung, morti de foame, la concluzia rationala si umana ca trebuie sacrificat cineva pentru binele grupului si ziua trag democratic la sorti, pentru ca noaptea sa se pandeasca precum hienele, cu ochii sticlind de foame.

Si intotdeauna m-am intrebat, ca si aseara, cu stomacul cam intors pe dos de foamea carnivora a lui Pearce, eu ce-as face? Eu, omul modern cu puternice inclinatii vegetariene care nu mai omoara nici gandaci de bucatarie, ce-as face cu umanitatea mea in fata instinctului de supravietuire?

PS. Ati mancat vreodata salata de frunze de papadie? E foarte sanatoasa And I ain’t no jokin’.

10/10

“And the past is now your future..” – DCD

In the Electric Mist e acel gen de film. Either hate it or love it. Si daca e vorba sa-ti placa, nu e usor s-ajungi acolo, pentru ca Electric Mist e un film-aluzie. De la trecutul intunecat al sudistilor pana la uraganul Katrina (discret pomenit), de la cliseele verbale ale Sudului pana la stereotipurile tipice pentru hardboiled detective stories (masini decapotabile, interogatorii ad-hoc, etc), Electric Mist reuseste sa treaca prin toate, ambiguu si psihedelic, si nu se opreste la ele, ci merge mai departe, intr-un dimensiune suspendata, halucinatorie, unde soldatii razboiului de secesiune bantuie mlastinile de langa oras si unde drumurile ce duc in afara orasului te intorc, inexplicabil, in acelasi spatiu fantomatic. Unde lucrurile nu-si gasesc pacea, unde superstitiile au trup si forma, si unde granita dintre fictiune si realitate e subtire ca un abur ce pluteste deasupra mlastinii.

8.5/10

Zeeny:

Ia spuneti voi, piratii mosului, de cand n-ati mai vazut un film politist cu Tommy Lee Jones (in rolul politistului principal)? Si nu-i asa ca abia asteptati sa vedeti un film cu prostituate moarte, un mafioso local si o crima veche de 40 de ani, rezolvate toate de batranul politai cu un dosar putin subred din cauza alcoolismului si a oamenilor rai care ii pun bete in roatele investigatiilor?

Desi povestea din In the Electric Mist e cam expirata, filmul nu e tocmai rau: good acting, good directing & filming, coloana sonora faina si un iz de mister si de “hoodoo”, pe care eu il simt pe sira spinarii in toata filmele in care se aude dialectul cajun de Louisiana.

Regizat de Bertrand Tavernier, filmul este o ecranizare a unuia din best seller-urile politiste ale lui James Lee Burke, scriitor american de mystery & crime novels, in care personajul politistului Dave Robicheaux pare sa fie ceva mai complex si mai interesant decat cel oferit lui Jones in filmul asta.

Un bonus point pentru John Goodman, foarte sobru si slick in rolul mafiotului (si cu o barba foarte… becoming)

PS. Daca reuseste careva sa imi trimita si mie piesa pe care se deruleaza genericul… you’d be a sweetheart

6/10

De ce ai vrea sa vezi Thick as Thieves?

- Ca e cu Banderas? Am eliminat mai sus posibilitatea asta.
- Ca e cu Morgan Freeman? E o scuza buna (a mea asta a fost), dar nu suficienta. Mr. Freeman incepe sa joace in niste filme tare proaste lately si pe acelasi tipic de roluri. Remember Wanted?
- Ca e cu Marcel Iures? Si asta e o scuza buna, dar nu-l vezi decat intr-un biet post secundar, unde joaca rolul unui… rus! evident.

Regizoarea este o doamna (Mimi Leder) care pare sa fi pus mana pe niste bani de productie (serialele tv se platesc bine, banuiesc) si pe multe casete cu heist movies si s-a gandit ca daca face un conspect dupa toate, i-o iesi ceva bun din asta (stiti cum se zice, daca iei dintr-o singura sursa, e plagiat, daca iei din mai multe, e documentare).

Ei bine, nu. Faceti-va un bine. Skip this one. Nu merita in a million years.

3/10