A haiku of the eye kind of movie. Sans Soleil este un documentar ambitios despre calatorie si despre conservarea memoriei, intr-o lectura savant-rece de BBC, destul de blazata si usor iritanta, dupa mine, din cauza unei parade culturale care parca pune la colt publicul, ca si cum cineva e pe cale sa sustina o demonstratie filozofica si tu-l incomodezi cu prezenta. Un film cam autist, dupa mine.

Altfel, punand de o parte receptarea mea subiectiva ( sunt multi care se inchina la documentarul asta ca la un sfant altar ), Sans soleil musteste de jonglerii culturale : titlul filmului este o trimitere la o piesa a lui Mussorgsky, chipurile brazdate de oboseala ale femeilor de la Capul Verde poarta un stigmat pe care apocalipticul colonel Kurtz l-ar fi numit the horror, cause the horror has a name and a face, o melodie oarecare este un pretext pentru a-i evoca pe Shakespeare si pe Godard in aceeasi oala, trecatorii simpli care asista la ceremonii de ardere a papusilor in strada au, ca din intamplare, plasele imprimate cu chipul lui Jean Gabin, camera e plasata temporar in San  Francisco, pretext pentru a reinterpreta sensul spiralei din parul lui Kim Novak in Hitchcock’s Vertigo, care nu este una a spatiului, ci a timpului (daca murea cineva sa fie sigur), the electronic graffiti proiecteaza zone tarkovskiene si, mai mult sau mai putin, asa o tine langa tot filmul. Foarte pretios, cum numai francezii reusesc sa se faca nesuferiti.

Daca filtrezi totusi – cum am facut eu ca sa-l fac mai suportabil, ramai cu niste micro-povesti de toata frumusetea : despre cainele Hachiko care si-a asteptat stapanul in gara din Tokyo pana a murit de foame si despre cum oamenii s-au gandit sa-i faca statuie credinciosului animal, despre cum templul Tenjin este dedicat pasarii Uso, care la sfarsitul anului inghite toate relele si le scuipa inapoi o data cu Anul Nou, transformate in noroc, despre aparitiile obsesive ale pisicilor si ale bufnitelor inchiondorate, variate din loc in loc cu imaginea copiilor islandezi care se tin de mana sau cu mirajul kimonourilor etalate o data cu venirea primaverii.

 Un documentar-eseu cu un limbaj special, aproape idiolect : peste imagini foarte inteligent colate si superbe vizual este suprapusa o naratiune cu limbaj filozofic extrem de arid, dar compatibil cu formula documentarului. Speculativ ca orice wanna be masterpiece, doar ca realmente sunless. Pe mine m-a lasat rece, dar admit ca documentarele nu sunt genul meu. Cele filozofice cu atat mai putin.

6.5/10

Timpul foarte limitat de expunere face conversatiile sa fie destul de inguste in ce pot sa acopere. Cateva etichete mai des vehiculate am gasit a fi responsabilitate sociala, comunitate, egalitate, nesupunere civica, libertarianism, ecologie, accesibilitate sociala, toleranta, cosmopolitanism dar in fapt se discuta despre mai multe de atat si despre nimic intr-un mod teribil de convingator. Din fericire, nu avem parte de o introducere in filosofie sau de orice alt puseu cu caracter educativ.

Ar fi multe de spus despre metoda de prezentare aleasa. Camera se misca in ritmul oamenilor dar nu se limiteaza la subiectii principali, surprinzand si trecatori cu aceeasi viteza naturala a miscarii. In plus fata de varietatea vizuala pe care genul acesta de cadre o ofera, scopul este si de a realiza o legatura intre discursul intelectualilor si cetatenii care s-au intamplat sa treaca prin cadru.

Valoarea de satisfactie care deriva din fiecare episod depinde in mod evident de temele abordate si de interesul fiecaruia. Eu am fost atras mai mult de expunerile lui Kwame Anthony Appiah, filosof ghanez care discuta despre cosmopolitanism in timp ce parcurge trasee intr-un terminal al aeroportului si navigheaza prin conceptele care il determina sa declare ca nu ne putem permite retragerea in comunitatea interioara, doar participa la ce se intampla intr-un grup restrans si ca provocarea morala si respponsabilitatea sociala este apartenenta si implicarea civica in viata comuna a grupului extins din care oricum facem parte, fie ca ne dorim sau nu.

Il mai avem pentru mai mult decat doar o pata de culoare si pe bombasticul si controversatul Slavoj Zizek care arunca in aer politicile ecologice actuale in timp ce scormoneste (literalmente) printre resturi abandonate si obiecte refuzate. Apropo de Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema este un documentar esential pentru orice iubitor de filme care doreste sa vada si o alta fata a unor productiilor de referinta, trecuta prin filtrul unui filosof care deconstruieste intr-un mod halucinant scene si situatii aparent fara acute semnificatii vizibile.

Explicatia titlului documentarului lui Astra Taylor o gasim la Socrate: Viata neexaminata nu merita sa fie traita.

Trailer-ul oficial si cele 10 minute de Zizek:

5.5 / 10

Reactia privitorilor la documentar va fi in functie de backgroundul lor cultural.
- Unii vor face ochii mari in fata revelatiei simbolistice si a comorii psihologice care zace latent in spatele unei scene aparent greoaie din Solyaris, de exemplu.
- Altii vor stramba din nas, circumspecti, “iar poliloghie freudiana pretioasa?”
- Cei mai multi se vor sufoca de nervi “Hai, las-o jos ca macane, cum sa vezi asta intr-un film de desene animate cu Pluto?! E obscen de-a dreptul!”

Cred ca cel mai bine e sa te asezi undeva intre ele si sa tratezi The Pervert’s Guide to Cinema ca pe un documentar bunicel si deloc lipsit de umor, dar nu ca pe o biblie a perversului in cinema…

Citeste restul aici (azi am fost de serviciu pe cinemateca

7.5/10

Un film dezgustator de grafic si de socant, greu de urmarit ca si Salo, dar la fel de fascinant ca si el, poate cu atat mai mult cu cat tortura, umilinta, violul, dezumanizarea sunt tratate cu detasarea documentaristului si explicate cu tonul plat si profesionist al crainicului (precum vocea lui Pittis la Teleenciclopedia, daca vreti) si cu o coloana sonora infernal de vesela si senina.

Si povestea (cam lunga, 2h) porneste de la caravanele de sclavi carati precum animalele in burti de corabii, apoi triati, spalati, tesalati, examinati de veterinar (sic!), vanduti si apoi exploatati, abuzati, violati, batuti… mai tarziu crescuti, educati si ridicati din grajd iar la nivelul de om, pana in zilele noastre cand societatea americana alb-negru a ajuns la un relativ echilibru dupa 200 de ani de exploatari si interziceri, refulari si ura, iar un barbat de culoare conduce acum Statele Unite. Cine-ar fi zis?…

7.5/10

mai jos: nu trailer, ci un fragment de vreo 40 de minute, give it a try

Paranteza: There will be spoilers, dar e mai simplu sa considerati filmul mai degraba un documentar artistic, o “reconstituire” (runtime: 60 min)

Si totusi 8 oameni scapa. 3 luni mai tarziu e recuperat unul singur, care recunoaste sincer si cu stomacul ghioraind de foame ca pe ceilalti… i-a mancat.

Departe de a fi un film despre canibalism, “Ultima confesiune…” este un pretext de discutie asupra conditiei umane si antropologiei, filozofand cu streangul de gat sau cu biblia in mana.

Docu-drama se deruleaza pe doua directii, cea care ne arata “direct” experienta lui Pearce prin munti, tensionata, plina de adrenalina si temeri si cea “de dupa”, cand monstrul cu chip de om e legat in lant de un zid si, asteptandu-si sentinta, cere sa vorbeasca cu un preot – o parte cel putin la fel de interesanta ca si hipnotica reconstituire a ultimei cine.

Further references:
Mi-am adus aminte de cele 227 de zile ale lui Pi intr-o salupa prin Pacific, cand vegetarianul convins a trebuit sa omoare si sa manance… pesti .

O alta scena care ma bantuie de cand eram copil este cea din cartea lui Burroughs, Tarzan of the jungle, cand o mana de naufragiati intr-o barca ajung, morti de foame, la concluzia rationala si umana ca trebuie sacrificat cineva pentru binele grupului si ziua trag democratic la sorti, pentru ca noaptea sa se pandeasca precum hienele, cu ochii sticlind de foame.

Si intotdeauna m-am intrebat, ca si aseara, cu stomacul cam intors pe dos de foamea carnivora a lui Pearce, eu ce-as face? Eu, omul modern cu puternice inclinatii vegetariene care nu mai omoara nici gandaci de bucatarie, ce-as face cu umanitatea mea in fata instinctului de supravietuire?

PS. Ati mancat vreodata salata de frunze de papadie? E foarte sanatoasa And I ain’t no jokin’.

10/10

Tineti minte Keraban le tetu al lui Jules Verne? Cred ca l-a scris cu premonitia lui Philippe Petit. Ca sa nu plateasca taxa de traversare cu barca a Bosforului, Keraban incapatanatul face inconjorul Marii negre ca sa ajunga acasa, iar apoi, ca sa ajunga iar pe partea cealalta, traverseaza stramtoarea pe sarma.

Philippe Petit este un dansator pe sarma, la fel de incapatanat, care, cand a aflat in anii ‘60 ca se construiesc in NY niste turnuri imense (World Trade Center), a zis, cu o sclipire de nebun in ochi, “A-ha! Pe acolo o sa merg si eu pe sarma”.

Documentarul, cu Petit in rol principal, care e atat de relaxat si amuzant de parca ar fi facut film toata viata lui, ne prezinta toata operatiunea “heist” de ajungere cu tot echipamentul pe acoperisurile turnurilor, pe sub nasul securitatii, si de topaiala pe sarma la 400 de metri deasupra New Yorkului, sub privirile inghetate ale oamenilor de dedesubt si ale politailor care il asteptau cu catusele pe partea cealalta.

Filmul, regizat de James Marsh, e facut dupa cartea cu acelasi nume, scrisa recent chiar de Philippe, si este la fel de tensionat ca orice film de crime and action. A luat si Oscarul anul asta la cel mai bun documentar.

Trebuie sa il vedeti. E nebunesc de frumos.

10/10

si bonus – o inregistrare video de la o operatiune similara pe Sydney Harbour Bridge

Documentarul artistic al englezului Ken Russel, filmat pentru televiziune in 1966, mi-a parut cam superficial, grabit si inclinat in particular catre asertiunea socialista a Isadorei.

Nu e usor totusi sa pui in 67 de minute si dans modern, si drama, si viata de familie, si clasic, si statuie greaca, teatre, turnee, scoli de dans, iubiti, Rusia, pe Esenin, imbatranire, saracie, singuratate, esarfe.

Documentarul e filmat a la anii 20 (un alb si negru intins, murdar, zgariat), foarte intunecat si destul de greu de urmarit. De apreciat autenticitatea atmosferica, dar cateodata un exces de zel in forma actioneaza in detrimentul fondului.

Sa zicem ca pentru posibilitatile vremii si pentru ca a fost un documentar facut pentru BBC, filmul poate fi considerat un document valoros. Mie nu mi-a placut.

6/10

(dreapta, jos – momentul iconic al esarfei, transpus grotesc si hidos, imho)

Pornind de la premisele experimentului de mai sus, un exemplu de obedienta comportamentala, documentarul Ghosts of Abu Ghraib povesteste despre torturile aplicate de soldatii americani irakienilor din inchisoare.

Tagline (min. 13:21):
“If it looks like the enemy, shoot it.”
“I’ve really never been outside the US. Everything looks like the enemy to me.”

Se da o gramada de oameni, aparent buni ca painea calda, exemple de soldati care isi apara patria si care s-au nimerit sa fie gardieni la cea mai importanta inchisoare din Irak. Detinutii sunt irakieni, actiunea se intampla in anno domini 2003.

Acesti oameni cu frica lui Dumnezeu superiorului in grad primesc ordine si specificatii clare cum sa tortureze prizonierii. Nu ca in evul mediu, pentru ca omul modern si-a dat seama (remember room 101 a lui Orwell?) ca tortura psihica cere mai putin efort.

Si acesti oameni, filmati in intimitatea caselor lor, imi povestesc cu seninatate ca [assume quasi-angelic pose] trebuia sa faca asta, ca era razboi, astea erau ordinele, aia erau dusmanii tarii, a fost greu si pentru mine, in fiecare zi trebuia sa uit ce vazusem cu o zi inainte, sa imi amortesc spiritul.

Then stop fuckin’ grinning:

sursa foto

Si acum cronica de film, pe scurt.

E documentat, are acea aura de seriozitate HBO, are credibilitate, are perspective din interior (garzile si detinutii) si din exterior, are empatie, are decenta sa imi puna subtitrari pe confesiunile in araba… nu dublari (sic!). E impotriva lui Rumsfeld si a lui Bush.

Dar imi prezinta foarte prost (adica intr-o lumina buna) pe cei cativa gardieni implicati mai evident si nu stiu daca intentia este sa ma faca sa le plang de mila bietelor marionete trimise la Curtea Martiala in locul omului care tragea sforile sau sa dau din cap sfatos si sa zic, fenomenal behaviorismul uman, ce poate face din mintea plebei o autoritate legitima in ochii lor…

Si cand te gandesti ca scandalul a pornit de fapt de la mania de a face poze la orice. Cu tine in ele, Kodak moment style:

“U! Uite cadavrul plin de sange al celui care a murit din motive independente de ranile deschise, sa ii spunem… infarct. Ce-ar zice mama sa-i trimit o poza noua cu mine… si cu el?”

sursa foto

8/10, desi nu-l percep tocmai impartial