9.5/10 (pentru ca nu ma omor dupa westernuri).

In concluzie: recomandat iubitorilor de cinema artsy si celor care sunt in dispozitie un pic snoaba

6.5/10 – pentru decoruri.

Gareth Edwards

I used to experiment by talking to people about something like Bird Flu and their answers started to sound like they could be talking about an alien invasion scenario.

“Monsters” mi s-a parut cel mai interesant SF de la District 9 incoace – cu care unii l-au si comparat ( cu o mentiune si pentru Cargo, un SF interesant, cumva, desi destul de previzibil). Povestea oscileaza intre road movie si SF, filmul are o textura cu aplecare spre amanuntul intim (poate ca si din cauza bugetului minuscul – pe IMDb se vorbea de 15.000 de dolari, IMDb itself estimeaza la 200.000 ).  Finalul e cumva abrupt, dar  destul de potrivit cu restul povestii.

TFC: Can I ask you about the budget of the film? I know it isn’t a lot.

GE: I don’t know and that’s the official answer. But really, I don’t know. But let me ask you, what do you think it is? We’re going to have a contest and the winner gets a free trip to Mexico and the infected zone.

Zona infectata, recompusa cinematografic din imagini  cu fragmente de cladiri si avioane  (nu stiu unde le-au filmat, dar a iesit foarte bine)  e spooky si vibranta. Din cate inteleg eu, regizorul a folosit doar actori neprofesionisti, in afara celor doi din rolurile principale.
In pofida acestui fapt si a bugetului mic, filmul nu da absolut deloc impresia de lucru facut la plezneala sau pe apucate. Dimpotriva, cadrele si povestea se leaga surprinzator de bine, mult mai bine decat la alte filme cu buget mult mai mare.

GE: I wanted to make a movie where you do care about the characters. You have to see things in the characters that you can relate to the more you are pulled into them

I wanted to go with something like Lost In Translation meets War of the Worlds or pick your favorite Sci-Fi film. Part romance part monster movie. I think we achieved that.

Interviul integral cu regizorul aici.

Scîrba, sentimentul rugos al aversiunii față de anormalitate, față de violența fizică și psihică, față de pornografie, incest, viol, față de crimă sau de perversiuni morbide, este firească, mai ales atunci cînd o întîlnești în realitate, în carne și oase.

Într-o operă de ficțiune, este evident că ingredientele vin să suprime realitatea și să ne descrie un alt univers, probabil sau chiar fatidic. De multe ori realitatea bate filmul, și o știm, unii dintre noi, din propriile experiențe. Dar cînd realitatea filmului pare imposibilă, atunci refugiul spectatorului este în refuzul de a o accepta. Și nu e normal acest lucru, mai ales că toate grozăviile descrise sunt reale, sunt lucruri care deja s-au întîmplat dar ori nu știm noi, ori ne vine prea greu să le credem.

Am făcut această introducere pentru a înțelege mai clar despre ce e vorba în Srpski film (A Serbian Film), o producție 2010 a cinematografiei sîrbe, în regia lui Srđan Spasojević, care și debutează cu această ocazie.

Plotul producției e simplu: un pornostar îmbătrînit, cap de familie, este atras să joace într-un film, poate chiar ultimul al carierei sale. Milos, interpretat aproape ireproșabil de Srđan Todorović, este sedus cu o sumă de bani care să îi asigure atît retragerea cît și bunăstarea familiei, însă curînd descoperă că producția în care joacă este o mesă neagră întrețesută cu multă violență, care implică pe rînd pedofilie, crimă, incest.

Nu vreau să dezvălui prea multe despre poveste, cu mici minusuri este un thriller psihologic antrenant, cu multe aspecte patologice și violențe de genul celor din cărțile lui Sorokin. Și totuși, în ciuda violențelor, finalul dezvăluie o latură umană, o limită a suportabilității, o mică metafizică prin care lucrurile reintră în normal, fiindcă dacă sunt lucruri despre care nu se poate vorbi, și totuși cineva o face, atunci doar ceva extrem de puternic și radical, bunăoară moartea, le mai poate șterge.

Într-un fel, s-ar putea stabili o paralelă între American Beauty și Srpski film. Fiindcă ambele filme vorbesc despre familie, despre angoase, despre dimensiunile psihologice și tensiunile din cadrul familiei, despre devianțele și orizonturile bărbaților. Evident ca doar la un subtil nivel tematic – subliniat de altfel în producția sîrbească de Vukmir, principalul oponent al lui Milos, care descrie către final o scenă absolut macabră, care include incest, sodomie, viol, ca un adevărat potret al unei familii sîrbești.

Este un comentariu extrem de caustic, dus către marginea logicii și a realității sîrbești, dar care vrea să sublinieze faptul că poporul sîrb și-a pierdut din tărie, s-a subțiat ca sînge. De fapt, această tematică devine în sine o parabolă pentru lipsa de curaj, lipsa de mîndrie și forță a unui popor care se diluează, de genul manelizării de pe la noi. Respectul față de valori este tradus aici tocmai prin profanarea lor, ceea ce mi se pare o metodă de efect, care produce emoție din plin, mai ales în spiritul poveștii.

Astfel am privit și receptat acest film. Mie mi s-a părut viziune diferită de șabloanele cinematografice cunoscute, în care proiecția violențelor vine să scoată din adînc cele mai pure sentimente. Dar asta nu înseamnă că filmul este recomandabil sub 18 ani și nici persoanelor slabe de înger sau neobișnuite cu violența filmică. Fiindcă filmul se dezvăluie cu adevărat și se justifică tocmai plin finalul său, de o candoare deosebită, iar cine nu ajunge pînă acolo nici nu înțelege. Pentru că Srpski film este ca un om: abia după ce moare îl poți înțelege cu adevărat.

SRPSKI FILM, 2010 (A SERBIAN FILM)
Serbia
Original Title: Srpski film
Director: Srdjan Spasojevic
Writers: Aleksandar Radivojevic, Srdjan Spasojevic
Cinematographer: Nemanja Jovanov
Composer: Sky Wikluh
Cast: Srdjan Todorovic, Sergej Trifunovic, Jelena Gavrilovic, Katarina Zutic, Slobodan Bestic, Ana Sakic, Lena Bogdanovic, Luka Mijatovic, Andjela Nenadovic

- Whoever has the money has the power – un tagline destul de ieftin si prost integrat in film. Mult mai misto e treaba cu working it backwards si acceptance of facts (exploatata insuficient, dupa parerea mea).

- Metoda reductionista a regizorului prin care contrabalanseaza personajul lui Chris cu o serie de personaje negative grosier construite; am ramas fix cu senzatia ca ar fi iesit un film mult mai bun daca s-ar fi insistat asupra problemelor morale, a confuziei personajului principal si daca am fi avut de partea cealalta niste personaje negative nuantate.  A mers bine  in descrierea relatiei cu familia (desi si acolo s-ar fi putut mai mult), ar fi mers si in firul epic principal.

- Afisul  neinspirat – ce  sugereaza confuzie in ce priveste directia generala a filmului – thriller, drama, etc.

Deci, in concluzie .. ar fi putut fi excelent, a fost doar bun spre asa si-asa – mixed feelings. Levitt totusi e destul de tare, merita macar pentru el. Go, Levitt, go

Terribly Happy trailer 2009

Mr Werner Herzog

Nu-mi imaginez in rolul lui Don Fitzcarraldo pe altcineva decat pe un Klaus Kinski fetis pentru Herzog, asudand de furie si tiranizat de gandul neimplinirii visului, cu ochi injectati de sange, mistic si impuns de toti diavolii ambitiei, hirsut si cosmaresc, dar desavarsit si eruptiv in pielea misionarului irlandez, ratacit in lumea necivilizatiei. Regia este, pe de alta parte fara cusur, desi jeneaza crusta documentaristica, usor impovaratoare.

La filmele lui Herzog, intervine insa si o problema de gust : nu poti sa inchizi ochii sau sa carcotesti ca filmul nu ar fi construit ireprosabil, ca nu e unitar in idee, dar mie imi displace urmarirea crancena si scrasnita a acestei unice idei, monolitice, chiar daca polizata cu maxima grija si acuratete. Din circuitul asta de tensiune, tipic pangermanic, ideile intotdeauna ies castigatoare in fata omului si a destinului sau firesc, exploatat numai in marja extraordinarului sau a excentrismului.

Sigur, impresioneaza zambetul extatic al voluptoasei Claudia Cardinale, aici sefa de bordel sic, cu fasoane, betivanul incurca-lume Huerequeque, dar filmul neglijeaza personajele si situatiile marunte, omenesti si se duce tintit spre episodul antologic al traversarii culmilor muntilor cu un vapor. Ca un vis. Wagner! Wagner! Si Fitzcarraldo cel utopic intors triumfator in cantecul apoteotic al orchestrei de pe vas. Oh, the German eternal glory… I way prefer The Mission or The Piano.

8 / 10

- 2h 40′

Fara sa fie o revelatie rascolitoare, An Education imi pare cel mai fluid, mai natural si mai nesofisticat film dintre toate cate stau la panda Oscarului. Un film care refuza machiajul, criticand, pe de alta parte, tocmai machiajele de tot soiul: de la excesul de glamour al unor adolescente crescute monahal in scolile de elita londoneze intr-o epoca postbelica cetoasa, la asa-zisa cultura rafinata care mascheaza prejudecati acre si la pieile de miel pe care si le iau diversi lupi perversi gata sa le inhate pe cele ce cred ca tot ce zboara se mananca.

Si pentru ca mai toate lucrurile marete pe care le facem calca implicit in picioare interdictii, An Education este povestea initierii unei adolescente care invata sa transgreseze tensiunea dintre o educatie dogmatica, rigida si intepenita in parti pris-uri si seducatoarea viata alaturi de un ins care rasare mefistofelic si-i perturba toate reperele. Iar atunci cand la jumatatea secolului al XX-lea, la o scoala de varf din Londra esti pus in garda impotriva evreilor asa cum si oamenii medievali ai secolului al XIV-lea clamau impotriva poporului deicid pestifer, cea mai puternica tentatie este sa te indragostesti taman de un evreu stilat, monden, mare colectionar si iubitor de arta. Ca unii colectionari mai colectioneaza si cu japca a fost un detaliu care a scandalizat pe multa lume si reactiile mi se par in buna masura legitime. Background istoric exista insa – prin anii ‘60, mai ales prin Londra bantuia un usor suflu antisemit.

Daca Carey Mulligan ia Oscarul peste cateva ore, sa nu surprinda pe nimeni : spre incantarea tuturor, este un demn avatar al lui Audrey Hepburn, cu o expresie matura si inhibant de inteligenta si de perspicace, turnata perfect in rolul elevei de exceptie, pe care toti profesorii o fixeaza din start pe tabloul magna cum laude al Oxfordului. Compania lui Peter Sarsgaard este picanta si delicios-perv : domnul cu chip adormit-reptilian, culant si indatoritor, este un fin degustator al boboacelor exaltate, care-si apara cu patima pasiunea pentru lux si excentric. Oh yes, and I also loved the soundtrack.

7.3 / 10

Hiba principala a filmelor lui Egoyan este ca par sa fie spuse de o minte chitita obsesiv sa ajunga la poanta demonstratiei,  dar pentru ca este complet lipsita de harul povestii simple, toate personajele ies din matrita frante sau convexe, monstruoase, iar dramele lor sunt intotdeauna intortocheate artificial. De-aici si aerul greoi din Exotica.

Simptomatic insa, Egoyan isi intoarce carentele in avantaj si tusa personala – o poveste prea rasucita si gata-gata sa se sufoce cu propriul snur ombilical inceteaza sa mai fie crispata pentru ca e transformata in atmosfera, prea mult detaliu care nu duce la nicio solutie logica e reorganizat intr-o constructie-thriller.

Marele spil e intotdeauna instinctul regizoral care da peste cap haosul unei povesti aparent fara cap si fara coada ca sa ricaneze la sfarsit ca n-ai avut tu suficienta intuitie in tot timpul cat ai bodoganit ca ar fi el prea criptic. Egoyan rade intotdeauna mai bine la urma si tu pici de prost ca ai fost Toma necredinciosu’ si c-ai bombanit fara imaginatie.

Atmosfera si constructia regizorala impecabila, atuurile lui patentate, sunt reluate sistematic in Exotica, dar aici apar suplimentar niste piloni pentru transparenta: cupluri simbolic-identice Christina-Tracey / Thomas-Zoe ( unul poarta pe pantece oua de papagal aduse ilegal, cealalta e gravida ), avataruri ale fetitei moarte, dar mai ales un papagal curios, care fie e impaiat, fie a uitat sa vorbeasca, ca semn al unei lumi reduse la afazie sau tacere. O lume care suspenda comunicarea si traieste mocnit cu micile sau marile tragedii in suflet. Mai mult de-atat nu merita spus, pentru ca Exotica este o ghicitoare. Ea insasi exotica.

8.8 / 10

Chichirezul filmului este ca, la fel ca in Rashomon, adevarul e o fata morgana, deci e neexclus sa ajungi pe buza lacului in care te vei ineca chiar tu, afabil spectator momit usor. Asta pentru ca, n-o sa-ti vina sa crezi, taman cel mai inocent copilas care schioapata gemand in coada victimelor inselate este insusi Marele flautist. Si tu faci greseala sa-l crezi pe el, mincinosul induiosator. 

Titlul mi s-a parut mai mult o solutie de compromis, usor facila si prea luminoasa dupa tensiunea pe care toata povestea o respira, solutie pe care Juriul Ecumenic de la Cannes a apreciat-o, dar care mie mi-a inspirat prea putina incredere. Oricum, neesential pentru ce i-a reusit lui Egoyan.

The Sweet Hereafter este excelent insa pentru usurinta cu care roteste ametitor planurile narative, pentru punctele de vedere convergente, in stil yo-yo, care se ciocnesc pe o mare tabla de sah, pentru dramele personajelor care echivaleaza cu tot atatea motive de a fi pedepsiti – un adulter, un incest, o optiune de viata excentrica – si din care adevarul se disipa, se relativizeaza pana la a-i anula posibilitatea de a-l reconstitui integral. Totusi, dincolo de parabola flautistului, descompusa fractal in film, bantuie un usor suflu de neveridic in final.

8.5 / 10