- Whoever has the money has the power – un tagline destul de ieftin si prost integrat in film. Mult mai misto e treaba cu working it backwards si acceptance of facts (exploatata insuficient, dupa parerea mea).

- Metoda reductionista a regizorului prin care contrabalanseaza personajul lui Chris cu o serie de personaje negative grosier construite; am ramas fix cu senzatia ca ar fi iesit un film mult mai bun daca s-ar fi insistat asupra problemelor morale, a confuziei personajului principal si daca am fi avut de partea cealalta niste personaje negative nuantate.  A mers bine  in descrierea relatiei cu familia (desi si acolo s-ar fi putut mai mult), ar fi mers si in firul epic principal.

- Afisul  neinspirat – ce  sugereaza confuzie in ce priveste directia generala a filmului – thriller, drama, etc.

Deci, in concluzie .. ar fi putut fi excelent, a fost doar bun spre asa si-asa – mixed feelings. Levitt totusi e destul de tare, merita macar pentru el. Go, Levitt, go

Terribly Happy trailer 2009

Mr Werner Herzog

Nu-mi imaginez in rolul lui Don Fitzcarraldo pe altcineva decat pe un Klaus Kinski fetis pentru Herzog, asudand de furie si tiranizat de gandul neimplinirii visului, cu ochi injectati de sange, mistic si impuns de toti diavolii ambitiei, hirsut si cosmaresc, dar desavarsit si eruptiv in pielea misionarului irlandez, ratacit in lumea necivilizatiei. Regia este, pe de alta parte fara cusur, desi jeneaza crusta documentaristica, usor impovaratoare.

La filmele lui Herzog, intervine insa si o problema de gust : nu poti sa inchizi ochii sau sa carcotesti ca filmul nu ar fi construit ireprosabil, ca nu e unitar in idee, dar mie imi displace urmarirea crancena si scrasnita a acestei unice idei, monolitice, chiar daca polizata cu maxima grija si acuratete. Din circuitul asta de tensiune, tipic pangermanic, ideile intotdeauna ies castigatoare in fata omului si a destinului sau firesc, exploatat numai in marja extraordinarului sau a excentrismului.

Sigur, impresioneaza zambetul extatic al voluptoasei Claudia Cardinale, aici sefa de bordel sic, cu fasoane, betivanul incurca-lume Huerequeque, dar filmul neglijeaza personajele si situatiile marunte, omenesti si se duce tintit spre episodul antologic al traversarii culmilor muntilor cu un vapor. Ca un vis. Wagner! Wagner! Si Fitzcarraldo cel utopic intors triumfator in cantecul apoteotic al orchestrei de pe vas. Oh, the German eternal glory… I way prefer The Mission or The Piano.

8 / 10

- 2h 40′

Fara sa fie o revelatie rascolitoare, An Education imi pare cel mai fluid, mai natural si mai nesofisticat film dintre toate cate stau la panda Oscarului. Un film care refuza machiajul, criticand, pe de alta parte, tocmai machiajele de tot soiul: de la excesul de glamour al unor adolescente crescute monahal in scolile de elita londoneze intr-o epoca postbelica cetoasa, la asa-zisa cultura rafinata care mascheaza prejudecati acre si la pieile de miel pe care si le iau diversi lupi perversi gata sa le inhate pe cele ce cred ca tot ce zboara se mananca.

Si pentru ca mai toate lucrurile marete pe care le facem calca implicit in picioare interdictii, An Education este povestea initierii unei adolescente care invata sa transgreseze tensiunea dintre o educatie dogmatica, rigida si intepenita in parti pris-uri si seducatoarea viata alaturi de un ins care rasare mefistofelic si-i perturba toate reperele. Iar atunci cand la jumatatea secolului al XX-lea, la o scoala de varf din Londra esti pus in garda impotriva evreilor asa cum si oamenii medievali ai secolului al XIV-lea clamau impotriva poporului deicid pestifer, cea mai puternica tentatie este sa te indragostesti taman de un evreu stilat, monden, mare colectionar si iubitor de arta. Ca unii colectionari mai colectioneaza si cu japca a fost un detaliu care a scandalizat pe multa lume si reactiile mi se par in buna masura legitime. Background istoric exista insa – prin anii ‘60, mai ales prin Londra bantuia un usor suflu antisemit.

Daca Carey Mulligan ia Oscarul peste cateva ore, sa nu surprinda pe nimeni : spre incantarea tuturor, este un demn avatar al lui Audrey Hepburn, cu o expresie matura si inhibant de inteligenta si de perspicace, turnata perfect in rolul elevei de exceptie, pe care toti profesorii o fixeaza din start pe tabloul magna cum laude al Oxfordului. Compania lui Peter Sarsgaard este picanta si delicios-perv : domnul cu chip adormit-reptilian, culant si indatoritor, este un fin degustator al boboacelor exaltate, care-si apara cu patima pasiunea pentru lux si excentric. Oh yes, and I also loved the soundtrack.

7.3 / 10

Hiba principala a filmelor lui Egoyan este ca par sa fie spuse de o minte chitita obsesiv sa ajunga la poanta demonstratiei,  dar pentru ca este complet lipsita de harul povestii simple, toate personajele ies din matrita frante sau convexe, monstruoase, iar dramele lor sunt intotdeauna intortocheate artificial. De-aici si aerul greoi din Exotica.

Simptomatic insa, Egoyan isi intoarce carentele in avantaj si tusa personala – o poveste prea rasucita si gata-gata sa se sufoce cu propriul snur ombilical inceteaza sa mai fie crispata pentru ca e transformata in atmosfera, prea mult detaliu care nu duce la nicio solutie logica e reorganizat intr-o constructie-thriller.

Marele spil e intotdeauna instinctul regizoral care da peste cap haosul unei povesti aparent fara cap si fara coada ca sa ricaneze la sfarsit ca n-ai avut tu suficienta intuitie in tot timpul cat ai bodoganit ca ar fi el prea criptic. Egoyan rade intotdeauna mai bine la urma si tu pici de prost ca ai fost Toma necredinciosu’ si c-ai bombanit fara imaginatie.

Atmosfera si constructia regizorala impecabila, atuurile lui patentate, sunt reluate sistematic in Exotica, dar aici apar suplimentar niste piloni pentru transparenta: cupluri simbolic-identice Christina-Tracey / Thomas-Zoe ( unul poarta pe pantece oua de papagal aduse ilegal, cealalta e gravida ), avataruri ale fetitei moarte, dar mai ales un papagal curios, care fie e impaiat, fie a uitat sa vorbeasca, ca semn al unei lumi reduse la afazie sau tacere. O lume care suspenda comunicarea si traieste mocnit cu micile sau marile tragedii in suflet. Mai mult de-atat nu merita spus, pentru ca Exotica este o ghicitoare. Ea insasi exotica.

8.8 / 10

Chichirezul filmului este ca, la fel ca in Rashomon, adevarul e o fata morgana, deci e neexclus sa ajungi pe buza lacului in care te vei ineca chiar tu, afabil spectator momit usor. Asta pentru ca, n-o sa-ti vina sa crezi, taman cel mai inocent copilas care schioapata gemand in coada victimelor inselate este insusi Marele flautist. Si tu faci greseala sa-l crezi pe el, mincinosul induiosator. 

Titlul mi s-a parut mai mult o solutie de compromis, usor facila si prea luminoasa dupa tensiunea pe care toata povestea o respira, solutie pe care Juriul Ecumenic de la Cannes a apreciat-o, dar care mie mi-a inspirat prea putina incredere. Oricum, neesential pentru ce i-a reusit lui Egoyan.

The Sweet Hereafter este excelent insa pentru usurinta cu care roteste ametitor planurile narative, pentru punctele de vedere convergente, in stil yo-yo, care se ciocnesc pe o mare tabla de sah, pentru dramele personajelor care echivaleaza cu tot atatea motive de a fi pedepsiti – un adulter, un incest, o optiune de viata excentrica – si din care adevarul se disipa, se relativizeaza pana la a-i anula posibilitatea de a-l reconstitui integral. Totusi, dincolo de parabola flautistului, descompusa fractal in film, bantuie un usor suflu de neveridic in final.

8.5 / 10

Pora umierac

Povestea e simpla si fara multe cuvinte, cu taceri de papuci tarsaiti, scartaieli de trepte vechi si gherute pe parchet. Imaginea este un alb negru pur si ferm, ca si bunica Aniela, si matasos ca o perla veche. Decorul se schimba rar, aproape ca intr-o piesa de teatru, dar camera de filmat se joaca pe dupa geamuri si printre umbre si imaginea e mereu surprinzatoare, ca intr-un caleidoscop pe care il invartesti in soare.

Actrita, Danuta Szaflarska, la cei 92 de ani cati avea cand s-a realizat filmul, e fantastica. Expresiva, agila, cu ochii curati, dreapta sub aproape o suta de ani de viata. E vie. Mai vie decat mine, imi vine sa spun cu ceva retinere, mai ales ca eu n-am catel, nici visinata (inca pot sa imi aduc singura ceaiul), dar mi se mai intampla sa imi urmaresc vecinii cu teleobiectivul (n-am nici binoclu).

Rolul a fost scris special pentru ea, citesc ici-colo. Aproape ca as crede ca au construit si casa pentru ea. Si acum 70 de ani tot pentru ea au plantat copacul pentru scena cu leaganul. Nimic din filmul asta nu e nelalocul lui, incomod ori de prisos, totul curge senin si luminos, intr-o ordine blanda a rutinei diminetilor la batranete, cand nu mai iei in seama zilele saptamanii si astepti sa mori.

Ei, sa mori! Ba bine ca nu. Mai bine te dai in leagan.

10/10

In loc de trailer, un fragment din film; il gasiti pe tot in episoade aici (fara subtitrare)

Data fiind culpa comuna, raporturile se neutralizeaza, incaierarile nu mai au brusc niciun sens si sunt redusi la a depinde unul de celalalt, amandoi paralizati, si de a se suporta, laolalta cu visurile si pasiunile lor mai mult sau mai putin bizare - pe de-o parte obsesia cam dementa pentru motocrossuri, pe de alta indaratnicia de a ajunge pana in Finlanda ca sa ceara daune morale, totul pe fundalul unor firi tare ursuze si necrozate.

 Tocmai pentru ca incearca sa evite pe cat posibil cliseele, primul sfert de ora este cumva spart si pana iti formezi o idee valida despre relatiile dintre ei, stai sa strangi toate cioburile imprastiate si sa legi intr-un fel coltul de ecran in care se iveste un mot de franghie balanganindu-se insinuant dintr-un copac ( o sinucidere poate? ),  cu imaginea unei nevaste insarcinate si simultan adultere, cu un sef care se isterizeaza printr-un webcam si cu alte cateva drumuri ratate cu trenul. Destul de repede, chiar daca inexplicit, intamplarile se coaguleaza cu mult firesc sau mai degraba cu acel firesc al situatiilor-limita care debordeaza de umanism emotionant.

In periplul lor spre Finlanda, cei doi fosti dusmani dau  peste oameni cruzi sau milosi, peste nemernici si inconstienti, pastrand mereu gustul amar al tragediei pe care o poarta in carca. Iar amaraciunea asta e ca un nor de ploaie care acopera momentele inerent funny si mentine o alura neguroasa, austera si cam apasatoare. Nu am gasit niciun cadru care sa nu fie lucrat cu multa eleganta si minutie, intr-un ambalaj foarte sobru alb-negru. Un film frumos, dar nu e chiar un coup de coeur.

8 /10

M-am gandit sa scriu despre Chinaman si despre Gone with the Woman in acelasi post, mai intai pentru ca mi-e lene sa le iau separat, dar mai ales pentru ca seamana, amandoua filme nordice, amandoua lejere si haioase, de weekend, amandoua love stories cu finaluri destul de imprevizibile. Si culmea, ambele pleaca de la ideea apropierii intre culturi foarte diferite, de unde si rost de-ncurcaturi suculente : in Chinaman, un instalator danez se casatoreste pro forma cu sora unui sef de restaurant chinez, un soi de maghernita de cartier. Se schiteaza rapid profilul chinezului bagacios, indatoritor si insinuant, cu puzderie de rubedenii dupa el ca o colonie de furnici ambulanta, si, la polul nord opus, reticentele danezilor, prejudecatile si rigiditatea gazdelor neprimitoare. Finalul e stramb, abrupt si patetic.

Gone with the Woman e, in schimb, un film picant, incredibil de absurd uneori, extraordinar de plastic si mult, mult mai funny (regizorul e Peter Naess, posibil sa-l stiti de la Elling). E povestea unui veritabil vertij amoros in care e dus cu japca un tip destul de insipid, lipsit de idei, care duce o viata terna. Dupa ce o vecina rea de musca ii invadeaza militareste casa, vesnicul captiv nu stie incotro s-o mai apuce, pana ajunge in tara tuturor posibilitatilor amoroase si da peste o dulce Circe in varianta french care-i promite un prizonierat mult mai fain, intr-un beci al amorului etern. Impreuna o sa afle pentru inceput ca morun se spune, in franceza, „morue” si in norvegiana „trosk”.

Ambele sunt in jur de 7, dar daca aveti de ales, better go with the woman. Posterul e kitchos rau, stiu.

Daca nu ma credeti pe cuvant ca asa este tot filmul, vedeti-l. Pe barba voastra. La jumatatea drumului dintre comedie romantica si dramoleta, Up in The Air este o lectie de morala, plina de vorbe de duh si de clisee, care-si gaseste un excelent cal de bataie, foarte actual, ce mizeaza enorm pe reactiile de empatie ale publicului in legatura cu cel mai nou personaj malefic pe care l-a fabricat Hollywoodul: corporatistul souless programat sa concedieze cat mai multi angajati.

Partea cea mai suparatoare e tezismul de doi lei, dar obiectiv vorbind, nu este cel mai prost film ever, cu atat mai mult pentru o comedie romantica, de mall. Chit ca finalul e asa de justitiar, exista un echilibru in multe momente in care scenariul s-ar fi putut narui cu totul, actorii sunt bine sincronizati si situatiile, pana la urma, destul de veridice. In fine, aproximativ. Daca incapatanarea asta de a demonstra o idee ca la debili nu ar fi fost asa de agasanta, ar fi iesit un film bun, rezonabil.

6.5 / 10