Pornind de la povestea reala a invaziei unui spital de nebuni, in timpul razboiului ruso-cecen din 1996 din zona de granita Ingusetia, Konchalovsky speculeaza asupra intalnirii omului innebunit de pasiune cu omul innebunit de razboi si asupra unei relatii ciudate in care identitatile se schimba intre ele o data cu planuirea unei nunti inchipuite pe care un cecen hatru si crud o propune unei tinere care canta la armonica.

Tot spitalul, mai zglobiu ca niciodata,  intra in efervescenta evenimentului pe care, in absenta doctorului si a asistentelor care sa-i aduca-n simtiri, fiecare il poate adapta dupa cum il taie capul.

 Si de-aici o viziune baroca despre esentele ascunse ale nebuniei : anarhiste turbate se prind in hora cu artisti de circ in dizgratie, cu falsi designeri de doi lei si cu poeti introvertiti care-si poarta cap d’opera in traista ca melcii in cochilie. Iar atunci cand sarmana falsa mireasa  intreaba daca Dumnezeu chiar va veni sa-i salveze pe toti, un batran cu o ureche insangerata haraie fantomatic :  Care dintre ei? Singurul raspuns este imaginea unui mar perfect verde, pudrat abundent de molozul care-i va acoperi pe toti.

10 / 10 Daca nu-l vedeti, pierdeti unul dintre cele mai tari 5 filme rusesti ever.

Zift-ul cel bulgaresc al regizorului Javor Gardev e o realizare neo-noir reusita, o supa de castraveti servita rece, cu elemente crime, after-heist, un pic de umor deloc subtil si ceva reminiscente ale traiului pe vremea comunistilor, in dulcele stil realist socialist.

“Povestea omului care mesteca smoala”, Molie, filmata intr-un alb-negru cam palid, nu are un subiect foarte original,  in ciuda faptului ca e ecranizarea unui roman bulgaresc, si in general e credincioasa unor mari teme de succes, dar obtine foarte multe plusuri la partea vizuala, camera si editare, cu niste cadre bune de tot, care ar fi meritat un negru mai low key si-un alb mai ars, la un pas ceva mai alert.

O alta mare bulina alba e zona absurdului si a umorului negru in care intra Gardev dupa ce isi da voie sa lase deoparte umorul dubios ostasesc al scenelor din inchisoare, si intra intr-un iures bizar ca un ultim drum, cu urmariri, halte la spital, la biserica, la carciuma, pauza pentru sex, apoi la cimitir.

Daca iti poti imagina o corcitura de Snatch cu Oz, cu Eastern Promises si cu Crank, vorbita in bulgareste, un neo-noir in stil soviet pop art, cu actori cam prosti dar cu imagine buna, vezi Zift.  E tare distractiv.

7.5/10

Inceputul ex abrupto, pe Mein Herz brennt, m-a prins imediat, being a sucker for Rammstein si pentru sufletele pierdute running amok prin oras dupa luminita de la capatul tunelului.

Probabil nu mai are nimeni chef sa vada filme despre societatea facuta tandari sub umbra marelui URSS si visul american, departe, tare departe si orfanii ramasi dezorientati in urma, in saracie, vise de aurolac si treninguri turcesti.

Dar Lilya 4-ever a suedezului Lukas Moodysson e un film pe care il recomand, are cateva twists de scenariu pe care ti le lasa la fileu cu cateva minute inainte sa se intample si pe care le primesti, cu anticipatia loviturii. Bazat (ca inspiratie) pe un caz real, e un film trist rau, realist pana la ultima picatura de lipici in punga, pana la ultima lacrima pe icoana si niciodata ultima picatura de transpiratie a barbatului de deasupra.

Mi-ar fi placut o calitate ceva mai buna a imaginii, un pic de culoare si de viata, poate doar ca sa imi reprim eu macar vizual spleenul ingrozitor pe care mi l-a lasat ultima parte a filmului.

8/10

Daisies abordeaza mai mult latura feminista, fiind o poveste (fara un fir narativ coerent) despre doua muieruste la fel de enervante prin cheful lor de viata si non conformismul epatant ca si Poppy din Happy Go Lucky.

Daca e ceva de apreciat la film e mai degraba imaginea, foarte misto construita, mai intai cam stangaci, cu filtre dubioase de culoare, ca un copil care abia invata sa coloreze, apoi rafinandu-se in cadre din ce in ce mai savuroase. Mi-a amintit de halul in care experimentam cu Photoshopul acum vreo 4 ani

E destul de plictisitor sa te uiti la un film despre nimic, care frizeaza filmul mut colorat si suprarealist si care mai are si doua personaje principale agasante, dar de dragul cinematografiei, merita timpul, mai ales ca e scurtut (74 min).

6.5/10

Intoarcerea e un film rusesc (primul) al regizorului Andrei Zvyagintsev despre o scurta vacanta incomoda si spinoasa a unui tata, intors acasa ca fiul risipitor dupa 12 ani de absenta, cu cei doi baieti ai sai pe care ii scoate “la padure”.

E fascinant de urmarit toata istoria nu atat pentru actiune, cat pentru tensiunea psihologica de care vorbeam mai devreme si care te trage cu o ata periculoasa intr-o stare de nesiguranta care iti urca un nod in gat.

Filmul are o imagine grozava, unghiuri foarte largi (o senzatie incredibila de spatiu), un stil interesant de filmare pe intuneric (dupa care am luat notite pentru fotografia noaptea) si o tenta lichida si verzuie (foarte yin toata constructia cinematografica). Actorii, mai ales cei doi pustani, sunt incredibil de maturi si de naturali, dand dovada de o stapanire a artei cum n-am vazut la multi actori adulti (mai ales romani).

9/10 pentru ca mi se pare ca m-a lasat cu prea multe capete de ata nelegate

Cum putina lume a fost dispusa sa faca asta, Sweet Movie a fost interzis in mai multe tari, actrita principala nu a mai avut voie sa intre la ea in tara, iar regizorul … el era oricum deja in exil dupa celalalt manifest sexo-politic, WR: Mysteries of the Organism (despre care va urma un post asap, mi-e cam greu sa imi gasesc cuvintele dupa filmul ala

Sweet Movie, care numai sweet nu e, de un suprarealism grotesc si cam bolnavicios, e usor comparabil cu Salo - de fapt citesc cum ca Pasolini, inainte de Salo, a facut chiar o versiune italieneasca a Sweet Movie-ului, interzisa imediat in Italia.

Sweet Movie e deci, ca sa incerc sa il sintetizez in cateva imagini, o alegorie foarte greu de inghitit care se invarte in jurul:
- proletariatului revolutionar – unul din principalele decoruri e o barca tip car alegoric, plina cu zahar in care sunt puse la pastrare diverse cadavre, unde se desfasoara povestea de dragoste a unui marinar de pe Potemkin si a unei revolutionare exilate
- diverselor deviatii sexuale sau… “parafilii”: parthenofilie (virgine), efebofilie (adolescenti), coprofilie, urofilie si probabil si altele pe care nu le-am sesizat
- sitiofilia sau cum s-o fi numind atractia catre mancare si includerea ei in diverse activitati mai mult sau mai putin sexuale – inclusiv emetofilia (voma).

Spuneam deci ca Sweet Movie e un film greu de “inghitit” si sper ca e clar de ce.

Fara un fir narativ clar (de fapt cu doua, fara vreo legatura aparenta), plin de momente tip musical (foarte buna muzica, btw, coloana sonora apartine compozitorului grec Manos Hadjidakis), nu atat de absurd pe cat este de avant-garde, Sweet Movie e de vazut atunci cand sunteti odihniti si capabili sa rezistati la o ora si jumatate obositoare de bombardament suprarealist.

Greu de notat. Undeva intre 6 si 7. No trailer.

Stau pe-o craca si mi-i bine e un film care pastreaza ideea orfanilor de razboi (in sensul adultului dezradacinat), partial si pe cea a nebunilor care rad in nasul sistemului si nasul impodobit cu mustata al noului erou mondial, Iosif Vissarionovici.

E vorba tot de un triunghi, doi barbati si o femeie (tot evreica, precum Marta din Vtackovia, siroty a blazni), care se apuca sa isi carpeasca voios viata pe la jumatatea anilor ‘40, intr-o Slovacie ca un camp de razboi.

Foarte frumoasa povestea circarului smecher si hotoman, fustangiu dar sentimental, a taranului sensibil si familist si a curvei evreice roscate, incropindu-si o familie in daramaturile satului idilic, presarat cu mere si mine nemtesti.

O romanta tragi-comica si pamfletara, de vazut rontaind la turta dulce si balanganind picioarele de pe o craca.

Highly recommended.

9/10

Sub palaria de joker a regizorului (Juraj Jakubisko) si a personajelor se ascund multe declaratii socio-politice, spuse razand si facand tumbe, pentru ca nimeni nu ia seama la nebunul curtii, desi e singurul care spune adevarul.
Pasarile, orfanii si nebunii sunt parabole complexe ale lumii est-europene la un sfert de secol dupa al doilea razboi mondial si in plin comunism… pentru unii mai plin decat la altii.

Libertatea pasarilor e pe rand urata si temuta, pusa la pastrare in sticla, batjocorita in jocul de biliard cu pui si oua. Libertatea pasarilor e imposibil de imitat, desi zborul e visul nostru de cand am cazut din copac.
Orfanii – de familie, de casa, de tara – ajung sa fie la randul lor parinti, smulgandu-si ultimele pene.

Nebunii – suntem toti la un loc pe acceasi corabie, unii mai sus, altii mai jos, iar regizorul e pe rand toate trei simbolurile din titlu.

Accentul e pus mai degraba pe alegoria suprarealista decat pe conturarea personajelor, iar arhetipul e unul colectiv, ceea ce face filmul mai greu de apropiat, dar asta nu ii stirbeste calitatile regizorale sau ale imaginii – deosebita pentru un film color din ‘69.

De altfel Jakubisko a predat fotografie inainte de a se apuca de cinema, si in multe scene transpare influenta suprarealista nouvelle vague (Jakubisko era fan Godard), transpusa artistic in culoare.

7.5/10

Calitati principale: dezgustator, fantastic, caricatural, erotic, est-european, grotesc, scarbos, feeric, sick but highly enjoyable.

Este povestea a trei generatii,
- bunicul, scos parca din cimiliturile populare cu Tandala, ejaculeaza flacari si are o slabiciune pentru o purcica
- fiul, erou comunist al fabricii de conserve, campion la mancat si ingrasat
- nepotul, starpitura degenerata, da titlul filmului cu o poveste grotesca si sublima.

Man is the pie that bakes and eats himself, cum spunea Alasdair Gray in Lanark, una din distopiile mele preferate (pe care daca o gasiti undeva, puteti sa mi-o faceti cadou and I shall love you and hug you and…)

Pe langa povestea absolut fascinanta, adaugam cinematografia atenta a lui Gyorgy Palfi, cu niste filmari si unghiuri senzationale, desi poate cam old-school.

9/10

8.1 /10 (might be lower, but seeing it for Christmas was priceless)