Mr. Nobody e un film a carui poveste e greu de sumarizat in cateva cuvinte, pentru ca nu stii, nici dupa sfarsitul sau, ce a fost si ce nu. Nemo Nobody, la venerabila varsta de 120 de ani, e ultimul om de pe pamant care va muri de batranete. Din pacate nu isi aduce aminte absolut nimic din viata de dupa 30 si ceva de ani si o sesiune de hipnoza declanseaza pentru privitor o impletire de povesti contradictorii, cu finaluri si inceputuri intrepatrunse, toate pornind de la intrebarea ce-ar fi (fost) daca si mai ales ce-ar fi (fost) daca nu?

Cu putina fizica cuantica, paradoxuri, teorii ale probabilitatilor si posibilitatilor,  mult butterfly effect, un pic de The Fountain si What the bleep, Mr. Nobody refuza sa se raporteze de la inceput si pana la sfarsit la vreo linie temporala cronologica si reala. Toate firele sunt dictate de cap sau pajura, iar mai apoi de alegerea inversa, o suma de posibilitati si cauzalitati proiectate in viitor (sau in trecut?…) care pornesc de la momentul decisiv al unei vieti, cand esti pus fata in fata cu alternativa dramatica. Iar cea mai buna miscare ar fi sa nu faci nici o miscare.

Pe langa subiectul imposibil de reprodus, care ii da o aura de fantasy si de putin SF (sa stiti ca in 2092 se vor face vacante pe Marte, apropo), filmul e foarte placut ochiului, desi usor lacrimogen, cu o imagine versatila, stiluri si culori diferite pentru fiecare “viata”, dar desi scenariul a durat 7 ani sa fie pus pe hartie (pornind de la un scurt metraj realizat de Van Dormael in ‘84, E pericoloso sporgersi), iar post productia inca un an, mi se pare ca s-a favorizat aspectul vizual in defavoarea unuia mai consistent, verbal.  Poate mai mult de jumatate din film sunt scene non verbale, care reduse devin apoi chiar non actiuni si esti lasat sa te ineci precum personajul principal intr-o mare de posibilitati si rezolvari, fara a avea luxul de a sti ca exista totusi un singur rezultat.

7/10

Din cate am sesizat eu, exista doua trimiteri relativ clare, una la Godard, prin parodierea retoricii cam sterpe, dar si cautat languroase, a starilor de lasitudine si a suspensiilor absolut nemotivate din actiuni, cu aerul ala de dezabuzare pe care eu nu l-am inteles niciodata la Godard si alta la Parajanov, mai ales in secventele in care cultiva haosul cromatic, atmosfera psihedelica pe tonuri de rosu sau violet, ori stop cadre ca-n unele tablouri de Magritte ( Sayat Nova, care, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune filme ever cel putin din perspectiva vizualului, apare totusi 2 ani mai tarziu, in ‘68 ).

Dincolo de faptul ca tot ce se intampla in Daisies este cap-coada pueril si voit stupid sau absurd, filmul iti ramane in minte pentru alura de  jemenfichisme total, pentru lejeritatea cu care abordeaza futilul, cultivarea nonsalanta a ridicolului,dar mai ales pentru imaginatia des-franata, pentru niste combinatii cromatice absolut speciale si fara precedent, pentru aparitia de zuze joviale a celor doua tembele care se dau huta intr-un candelabru cat toate zilele.

Zeeny’s review here.

6.8/10

Ce avem aici, deci? Nu un sequel, nici o “alta” adaptare, ci mai degraba versiunea personala de Alice a lui Burton, intr-o poveste care combina detalii din Wonderland si Through the looking glass, lucru bun, de altfel, pentru ca iti ridica un pic fileul orizontului de asteptare (teoretic toata lumea stie povestea cap-coada pe de rost).

Alte lucruri bune sunt costumele si machiajul, flamboaiante si ultra colorate, care presimt ca vor aduce un val nou de inspiratie in moda anului astuia, mai ales in industria de hand made hair candy.

Un alt lucru fain de tot este Johnny Depp, cu parul rosu ca al unui lepricon irlandez si cu un accent gros scotian, intruchipand mai mult decat palarierul absurd clasic, mai degraba un erou tragic, suferind nefericit de boala palarierului nebun. Helena Bonham Carter este, ca de obicei, in filmul ei, una dintre actritele pentru care rolurile par facute special, atat e de bucatica rupta din nebunia cu inimioare rosii a regatului cartilor de joc malefice.

Imaginea e minunata (recomandam versiunea 3D, desi e cam obositoare schimbarea frecventa intre sarfuri si punctele de focus), decorul e superb, creaturile fantastice sunt o poezie… la propriu, (mi-au placut in special iepurele de martie, probabil cel mai tacanit personaj, “Chess ” the Cheshire cat si omida albastra in care era cat pe ce sa mi-l imaginez pe Ben Kingsley din alta versiune daca nu ar fi avut vocea si atitudinea flegmatica a lui Alan Rickman).

Dar odata ce lasi aburul CGI-ului sa se destrame, nu ramai cu mare lucru dupa aceasta Alice. Nu e atat de “outside the box” pe cat as fi crezut ca va fi. Nu e nici prea dark, nici prea strong, nici teribil de… hot.

Ca sa mentin comparatia in contextul de “tea party”, e un ceiuţ caldicel intr-o ceasca frumos pictata. Bun la ochi, dar fara vreun aftertaste remarcabil.

7/10

Si dupa ce vedeti filmul, sa va uitati la behind the scenes 1 si 2. Nu inainte, ca vi-l stricati.

Acelasi copil, mic arhitect de igluuri de gradina, are nefericita idee de a-i provoca pe amicii surorii mai mari la o bataie cu bulgari de zapada. Ultima imagine a episodului il arata pe Max, langa igluul prabusit, sufocat in lacrimi de ciuda si cu o gura schimonosita ce lasa la vedere numai doi dinti. Relevant, pentru ca pe seara ii va spune mamei povestea vampirului-care-si-a-pierdut-dintii-de-lapte. O forma de  interpretare mai optimista si-o poveste alternativa care diminueaza si compenseaza penibilul unui esec. Si pe de alta parte, un detaliu simptomatic pentru sistemul de alegorii pe care se construieste tot filmul. O alegorie filtrata printr-o epopee onirica in miniatura.

Partea a doua bulverseaza : fugit de acasa dupa ce surprinde o infidelitate a mamei, Max-puiul-de-lup ajunge, la capatul unei calatorii pe mare, pe un taram al monstrilor cu care intra in cardasie si pe care-i convinge ca le poate fi rege. Nu povestesc mai mult de-atat. Cea mai coerenta explicatie data filmului vine chiar de la Spike Jonze, citat de Cahiers du Cinema ( nr.651) via New York Times – nu cereti link, n-am asa ceva, francezii sunt niste scartzari, pun online numai coperta revistei - va dau insa o idee despre cum se poate gandi o aparenta poveste pentru copii: ” Monstrii sunt, de fapt, niste maxi-emotii, incarnarea a tuturor acelor lucruri intense pe care copiii si adultii le traiesc cateodata.”

Adaptare a cartii lui Maurice Sedak, prieten de-o viata a lui Spike Jonze, Where the Wild Things Are este povestea unui taram al unor ogri permanent nefericiti, carora le lipseste un rege, tot asa cum lui Max pare sa-i lipseasca un tata.  Monstri induiosatori, fiecare cu suferinta lui, frustrati, inchisi, resemnati, deveniti tapi ispasitori, scandalagii, inhibati, care se agata de orice speranta de schimbare ca de un pai care sa-i duca dincolo de oceanul ce-i desparte de lume. Unul dintre cele mai frumoase filme de anul trecut.

8.7 / 10

Premisa este faustica, aventurile amintesc sporadic de Alice in Wonderland, insa per total povestea lui Gilliam este profund atipica, inegala, chiar difractica, sesizabil disproportionata in raportul partilor cu intregul si totusi, paradoxal unitara la nivelul unui mesaj de fond. Atunci cand diavolul paseste in empireul in care initiatii se conservau in meditatie, batranul doctor Parnassus ii impartaseste musafirului infernal singura credinta dupa care oamenii ar trebui sa se ghideze : povestile, caci numai prin ele oamenii devin ceea ce sunt.

De la Povestea fondatoare a carei flacara o intretineau ermitii in creasta unui munte-templu (o sa va sara-n ochi similitudinile cu arhitecturile din Brazil) pana la un obiect iconoclast si pervertit cum este o oglinda de balci, acoperita cu un celofan sifonat si taiat grosolan pe din doua, Gilliam incrimineaza un anumit sens decadent al lumii, care prefera surogatele si care se  risipeste in placeri vulgare (prima secventa prinde intr-un singur cadru o banda de betivani aruncati dintr-o discoteca si pusi sa vandalizeze balciul inofensiv al doctorului Parnassus) sau in atractii facile (stilizate excelent in destinul fetei tradatoare, versatile si cam rea de musca, «  a selfish bitch », cum singura se defineste, gata sa-si ruineze si sa-si rusineze tatal – v. dansul cu Mr. Nick, imagine a seducatorului sedus).

Postmodern asa cum e firesc, The Imaginarium of Doctor Parnassus este o metapoveste despre cum povestile insele au incetat sa fie ceea ce erau, despre cum originile s-au corupt, despre cum curiozitatea inocenta a ascultatorului s-a transformat in salbaticie distructiva ( primul care trece prin rama cu celofan ce se vrea o oglinda magica este un zevzec cui de beat care vrea sa o violeze pe fiica lui Parnassus) si despre cum fetii-frumosi sunt niste talhari la drumul mare, capabili de gesturi omenoase numai daca soarta ii pedepseste sa-si uite identitatile trecute.

 Toate cliseele din basme sunt date peste cap : batranul mag isi ineaca intelepciunea in bautura, piticii-asistenti sunt certareti si insolenti, o fiica voluptoasa si roscata ca diavolul insusi suceste fara pudoare gaturile gainilor asa cum ar fi facut-o numai cele mai crude vrajitoare. Putinele cliente care se lasa amagite de vocea unui fante si intra prin oglinda, traiesc, ca-ntr-o experienta unica, povestea propriilor lor imaginatii – personal, nu mi s-a parut ca pasajele vizuale din imaginarium ar fi cele mai creative, asa cum am tot citit si auzit, ideea filmului in ansamblul ei, din contra, este de o originalitate rara.

Realizarea lui Gilliam are insa si multi timpi morti, multe dialoguri lipsite de sens, sicane usor comerciale, o anumita lipsa de fluenta si chiar lipsa de finete in translatii, ca si cum echipa care a lucrat la film ar fi fost uneori depasita de greutatea surselor pe care si le-a asumat – nu invoc inlocuirea lui Ledger, pentru ca in privinta asta trucul substitutiilor a mers fara urme prea vizibile. Oricum, ramane amintirea a « ceva deosebit », ca sa-l citez pe cocalarul de la mall din spatele meu care a conchis sec, lamurind un rand intreg de pitipoance venite sa-l vada pe Johnny. Sarmul lui Johnny a fost doar o mica piesa de puzzle dintr-un film care ar fi putut sa fie fara cusur.

8.4 / 10

Sa vezi Ink, sa vezi Ink!

Sa vezi neaparat Ink, mi se recomanda in continuare. La dracu, hai pana la capat.

Impresia initiala a ramas, dar a fost completata si de niste aspecte pozitive.

Povestea e in linii mari tributara unor motive cam naive, good vs bad la modul inferior al luptei corp la corp si caftelii directe intre razboinicii Povestitori si infricosatorii Incubi (sau incubusi, ce plural preferati), jocul actorilor e destul de slab, scenariul pueril si diluat, iar la sfarsit se cam calca pe sireturi.

Cu toate acestea, filmul nu e de azvarlit. Si asta mai ales datorita imaginii. Tonul general de culoare e usor desaturat, amintirile au o tenta sepia si o caldura nelamurita, taramul Povestitorilor e luminat difuz cu extra highlights, iar lumea incubusilor e neagra, verde si albastra, rece si lichida, un contrast reconfortant ca un dus scotian.

Dupa vreo ora mi-a picat fisa ca nu era primul film de Jamin Winans pe care il vedeam, si chiar daca numele nu va spune nimic, o sa va aduceti aminte cand o sa revedeti scurt metrajul Spin aka God is a DJ (vezi mai jos), pentru ca este reluat si refacut in Ink, la un nivel mai putin dramatic si mult mai sensibil si discret, pastrand totusi acea calitate de Joker a Pathfinder-ului pe care o avea in scurt metrajul din 2005 si… the DJ.

Ce mai este de placut la Ink sunt sunetele si umbrele, amandoua plasate in contrejour-uri de tacere si lumina orbitoare, cateva scene de un grotesc caricatural cu iz de carte veche de benzi desenate, si, neaparat, suprapunerea tare reusita de la final a celor doua lumi, cea a visului si cea a realitatii, care -daca ai o usoara sensibiliate fata de lumile paralele- te va face sa nu te mai simti singur seara, inainte sa adormi.

Singura incertitudine este cine iti va pune mana pe frunte.

7/10

“Francis Spufford suggests that the book is “one of the very few picture books to make an entirely deliberate, and beautiful, use of the psychoanalytic story of anger“..”

E un fim greu de vazut, apasator si pasiv-contemplativ, desi atmosfera e fascinanta, pe de o parte sepia-romantica precum o poza de-a bunicilor din anii ‘20, pe de alta macabru-steampunk, cu masinarii complicate care fura sunete si vieti.

Mai degraba o opera muzicala in vers alb decat un film “artistic”, si probabil bine de vazut cu intentia de a te delecta doar vizual, auditiv si imaginativ, cam ca la Ashes and Snow, daca vreti, The PianoTuner nu reuseste totusi sa conceptualizeze povestea intr-un scenariu bine inchegat, ramanand la stadiul de constructie cinematografica frumoasa, cu actori ca niste papusi. Probabil ca fratii Quay nici nu au avut alta intentie.

Ramai dupa el cu impresia de mister nelamurit pe care ti-o lasa un basm auzit printre picaturi de somn, inainte sa adormi.

7/10

Nu e un film prea grozav sau original, nici ca subiect, scenariu, calitati actoricesti, nici macar regie, dar are acel jenesaisquoi fantastic al povestilor cu iarba extraordinar de verde, si catifeaua atat de perfect rosie, si nume sonore ca Dustfinger, The Shadow, Silvertongue.

Fata de alte filme din aceeasi oala a povestilor care se amesteca cu lumea reala (stiti genul, le vedem de Craciun mai tot timpul), Inkheart parca e putin peste medie, desi nu cu mult. Brendan Fraser has finally lost it, desi e practic personajul principal, parca nici nu e acolo, dar l-am remarcat cu placere pe Paul Bettany in rolul suflatorului de flacari expatriat din poveste.

Si cum filmul este ecranizarea primei parti din trilogia fantasy Inkworld, ne asteptam la sequals, din ce in ce mai slabe, ofc

5/10

Ah, iar trailerul e fantastic de prost