Trecand la ultima halca de carne livrata de Tarantino, poti spune ca e destul de mult de mestecat. “Inglorious Basterds” e un film lung (ceva-ceva peste doua ore),  scandalos de hibrid (ceva intre western, pulp de anii 70,  si character movie – QT insusi spune intr-un interviu ca primele doua capitole au ceva de western, urmatorul de film francez si ultimele de film de actiune) si plin de dialoguri misto si referinte la filmele anilor 60-70 (si nu numai).

Ce-am remarcat in mod special:

- modul in care Tarantino construieste tensiunea si miza filmului exclusiv prin dialog, de multe ori.
- imaginea foarte buna, rafinata – by the way, who’s the D.O.P. -  cu trimiteri imagistice spre diverse clisee culturale (motivul femeii in rosu, etc.)
- umorul de buna calitate, wordplays, etc.
- indepartarea de tendintele din Grindhouse si secventa din Sin City regizata de el (extreme pulp)
- pe Cristoph Waltz, care face, intr-adevar, un rol fenomenal ca nazi vanator de evrei.
Si, revenind la intrebarea de la inceput. Nu stiu daca Tarantino e un adevarat director de film. Si nici nu-mi pasa. Stiu doar ca n-a facut pana acum nici un film de care sa fiu dezamagit* si care sa nu fie absolut fermecator.

9/10
*Cu exceptia segmentului sau din Grindhouse, oarecum.

Cronica alternativa:

“This is a war time. Whyyyyy? Because we loooooove maaaaaking mooovies.”  Cred ca  strigatul de lupta al lui Tarantino, cu tot pseudo-silogismul lui exaltat si vulcanic, tradeaza mai multe lucruri : mai intai, o reactie compensatorie.. care apare atunci cand  depasesti un prag psihologic laicizand imaginea patetica si incrancena a razboiului si, in al doilea rand, satisfactia molipsitoare de a fi anulat o prejudecata morala ce ierarhiza valoric adevarul si arta.

Inglorious Basterds nu mi s-a parut numai povestea unui grup de evrei inraiti scapati din ghearele nazistilor, la concurenta cu o tanara diabolica si vindicativa in incercarea a de castiga pe cont propriu razboiul, ci si un revers interior – o mise-en-abime, aproape – al modului in care se regizeaza destinele unora si ale altora – de aici si rolul dialogurilor suspect de lungi, pline de sofisme delicioase si elocvente, al indicatiilor « scenice » pe care, in acel antologic dublu joc lingvistic,  abominabilul Landa le da soldatilor sai, marcandu-le elegant aria de exterminare. Fara exceptie, orice cod lingvistic este babilonic-destabilizator si functioneaza ca element de prelucrare psihologica si de sabotare, samburele de indoiala si angoasa pe care-l arunci in gradina celuilalt ca sa-l subminezi.

De altfel, tot felul de coduri si de limbaje se impletesc intr-un cocktail neveridic de ludic si de dramatic simultan : pentru prima oara, am senzatia ca Tarantino nu-si mai construieste filmul pe situatii care determina personajele, ci pe indivizi care amprenteaza situatiile ce le sunt conexe. Simptomatice sunt Hans Landa si antologica demonstratia savanta a strudelului, absolut emblematice pentru profilul bestiei manipulatoare prin teroarea rece a detaliilor otioase. De fapt, absolut toate personajele au o alura legendara sau semi-mitologica : de la motivul reciclat al capcaunului care fornaie in grota ( Evreul-Urs ), la capitanul cu gatul ars sau spanzurat, semn al tarei care invrajbeste ( Aldo Apasul ), la spaima intrupata a evreilor, omul cu doua fete Landa sau la mici eroi recunoscuti popular ( amorezul ucigas cu semne de retardaj adolesctin, F. Zooler ). Istoria este un pretext neutralizat si futil si in combinatia efervescenta a lui Tarantino intra motivul inversat al pantofului Cenusaresei, mitemul fiicei razbunatoare de familie, rugul peliculelor, care arde si de o parte si de alta, entorse de tot felul aduse situatiilor tipice, care franjureaza scheme si lasa atarnand capete de western spaghetti ( nu atat in episoade integral, cat in tehnica de stop-cadru asupra chipurilor), de ludicitate lejera de carciuma-cabaret ( cu imaginea iconica a damei care hipnotizeaza si amageste ),  de drame fals-liricoide si profund ironice ( preluarea miresei din Kill Bill). Personal, nu am gasit nicio hiba majora, codul mascaradei construite stiintific este omogen cap-coada, dublat de o alura magnetizant de seducatoare.

10 / 10

Mediterrraneo e un film pe care l-as vedea in fiecare dimineata de luni, un film de vacanta pe o insula arida in Grecia, cu personaje foarte bine definite si simpatice, modele de personalitati: locotenentul intelectual, contemplativ si temperat, sergentul coleric si zgomotos, aghiotantul romantic si sufletist, dezertorul care pescuieste cu grenada…

Pe langa tipologiile umane, ceea ce mi s-a parut si mai descriptiv in filmul lui Gabriele Salvatores a fost portretul rasei mediteraneene: italieni, greci, turci – una fazza, una razza, pictat (la propriu, in film) intr-un stil amuzant, ironic si auto-ironic, si atat de relaxat incat ai zice ca oamenii aia si-au petrecut toata viata pe insulita Kastellorizo, facand baie goi in golfulet si mancand branza de capra cu pastorita, in timp ce acasa, in Italia, e razboi, Mussolini si reconstructie.

10

Alte filme de acelasi regizor: Io non ho paura
Alte filme cam pe aceeasi tema: Karaula

PS: Watch a Blu-Ray or a Blu-Ray rip

7.9/10

Ca si cartea, devenita best seller, filmul e ingrozitor de apreciat, dar mie mi se pare overrated. Poate din cauza prea-plinului de filme pe subiect, care se agata de un unic pretext putin deosebit pentru a lua iar in picioare tot drumul plin de glod al lagarului, al tratamentului subuman aplicat detinutilor, al nazistului implacabil, blah blah, yada yada.

Marele plus (adica acel twist care il diferentiaza in multime) este finalul. Din pacate e un film cam de familie, destul de retinut in hardcorisme de razboi. Iar consumatorul de film, harsit in pleiada de filme de gen si cu simturile batucite, obtine din final un climax scurt si nesatisfacator.

6.9/10

Pe aceeasi tema larga mai vezi aici pe blog si: The Reader, Defiance, The Counterfeiters (care chiar merita)

…si desigur Lista lui Schindler, Sophie’s Choice, The Pianist, La vita e bella, Zwartboek, s.a.

Filmul, nominalizat la Oscar la sectiunea Cel mai bun film strain, e un documentar animat israelian despre masacrul din taberele de refugiati Sabra si Shatila, unde un numar inca neidentificat de civili palestinieni (intre 300 si 3000) au fost impuscati de milita falangista in ‘82, in timpul invaziei Libanului de catre Israel, dupa asasinarea lui Gemayel Bashir, viitor presedinte al Libanului.

Filmul este interzis in tarile arabe, in Liban l-au vazut recent, in cerc restrans, doar cateva sute de oficiali, istorici si critici de film.

Personajele sunt reale, chiar si numele veteranilor de razboi au fost pastrate. Regizorul, Ari Folman, fost combatant in razboiul din ‘82, se foloseste de pretextul unui cosmar pentru a recupera amintiri blocate 20 de ani in urma.

Esti pacalit de faptul ca e un desen animat, dar in realitate e un reportaj putin romantat (pretextul viselor, al psihologului, al cautarilor fostilor camarazi de razboi pentru marturii)
despre un moment istoric si militar controversat.

Nu primim un raspuns. Nu stim daca israelienii au permis cu buna stiinta masacrul palestinienilor de catre libanezi. Primim la sfarsit, fara vreo tranzitie prea maiastra intre desen si viata, filmari reale din taberele respective dupa masacru.

Nu prea ii pot recunoaste calitatile documentare (si – sincer – m-a plictisit), dar ceea ce este admirabil e ceea ce criticii au numit “inventarea unui nou limbaj cinematografic”, melanjul de animatie, documentaristica, film artistic, psihologia amintirilor, razboi, istorie.

L-a mai vazut cineva? Cum vi s-a parut?

Un long dimanche de fiancailles, cat este el de war drama si romance, pastreaza cateva din ingredientele retetei de care vorbeam acum cateva zile: culorile retro interbelice, un narator curios ca un detectiv particular, putina magie, foarte multa delicatete.

Firul povestii e cam labirintic, dar nu te tine pe marginea scaunului – dupa o vreme renunti chiar sa mai iei notite si te duci cu valul, captivat aproape fara voie de viata ca-n filme.

7.7/10

Un film destul de rece, in ciuda intentiei de a umaniza niste simboluri. Povestea in sine nu e teribil de captivanta, dar jocul actorilor, cel putin in prima jumatate, compenseaza.

Un plus pentru Kate Winslet, desi nominalizarea la Oscar pentru rolul din filmul asta nu-i va aduce nimic. Revolutionary Road a fost un rol mult mai bun, imho.

6/10

Filmat si gandit in acelasi stil ca si I’m Not There, cade in pacatul adevarului istorico-documentar in defavoarea unei constructii armonioase a filmului artistic.

Trei sferturi din film avem parte de puneri in scena ale bucatilor de arhiva video cu Che la interviuri, in cadrul conferintelor si plenurilor internationale, presarate cu imagini repetitive din lungul drum prin padure al guerilleros cubanezi pe cale de a deveni dintr-o gramada de tarani analfabeti o armata revolutionara.

Ultima parte a filmului cazeaza garnizoana la Santa Clara (…se despierta para verte) si avem parte de o serie lunga de scene de razboi de mana a doua, victorie, urmeaza Havana, The End.

Nu primim contextul implicarii lui Ernesto in revolutia cubaneza, nu vedem cum a ajuns mana dreapta a lui Fidel, nu stim de ce doctorul argentinian ajunge sef de gherila cubaneza.

Imaginea lui Benicio del Toro ca Che Guevara are meritul echipei de machiaj si al unui cameraman bun, asta pentru scenele de documentar. In restul timpului, el Che sta mai mult cu spatele, preferand sa ramana reprezentativ prin silueta cu basca sau sapca verde si prin tusea astmatico-dramatica ce agaseaza in primele minute de film.

Slab. Sa vedem totusi si partea a doua, dar fara asteptari prea mari.

6/10

Insa, la fel, nu poti sa ignori imensa cantitate de sirop turnata chiar si peste cele mai atroce situatii. Zwick e magicianul perfect, his movie sprinkles magic almost constantly. Dar, la un moment dat totul devine prea mult, si iti dai seama cat de cheesy e toata treaba de fapt..

Daniel Craig e bun ca de obicei; actorul care constituie a mild revelation e Liev Schreiber (pe care, personal, nu l-am simpatizat niciodata si nici nu l-am remarcat in vreun rol bun). Liev intruchipeaza bine pe Zus si ilustreaza bine criza familiala (un alt artificiu pentru a ne indulci cu impacarea fraterna).

6.6 / 10

Pornind de la premisele experimentului de mai sus, un exemplu de obedienta comportamentala, documentarul Ghosts of Abu Ghraib povesteste despre torturile aplicate de soldatii americani irakienilor din inchisoare.

Tagline (min. 13:21):
“If it looks like the enemy, shoot it.”
“I’ve really never been outside the US. Everything looks like the enemy to me.”

Se da o gramada de oameni, aparent buni ca painea calda, exemple de soldati care isi apara patria si care s-au nimerit sa fie gardieni la cea mai importanta inchisoare din Irak. Detinutii sunt irakieni, actiunea se intampla in anno domini 2003.

Acesti oameni cu frica lui Dumnezeu superiorului in grad primesc ordine si specificatii clare cum sa tortureze prizonierii. Nu ca in evul mediu, pentru ca omul modern si-a dat seama (remember room 101 a lui Orwell?) ca tortura psihica cere mai putin efort.

Si acesti oameni, filmati in intimitatea caselor lor, imi povestesc cu seninatate ca [assume quasi-angelic pose] trebuia sa faca asta, ca era razboi, astea erau ordinele, aia erau dusmanii tarii, a fost greu si pentru mine, in fiecare zi trebuia sa uit ce vazusem cu o zi inainte, sa imi amortesc spiritul.

Then stop fuckin’ grinning:

sursa foto

Si acum cronica de film, pe scurt.

E documentat, are acea aura de seriozitate HBO, are credibilitate, are perspective din interior (garzile si detinutii) si din exterior, are empatie, are decenta sa imi puna subtitrari pe confesiunile in araba… nu dublari (sic!). E impotriva lui Rumsfeld si a lui Bush.

Dar imi prezinta foarte prost (adica intr-o lumina buna) pe cei cativa gardieni implicati mai evident si nu stiu daca intentia este sa ma faca sa le plang de mila bietelor marionete trimise la Curtea Martiala in locul omului care tragea sforile sau sa dau din cap sfatos si sa zic, fenomenal behaviorismul uman, ce poate face din mintea plebei o autoritate legitima in ochii lor…

Si cand te gandesti ca scandalul a pornit de fapt de la mania de a face poze la orice. Cu tine in ele, Kodak moment style:

“U! Uite cadavrul plin de sange al celui care a murit din motive independente de ranile deschise, sa ii spunem… infarct. Ce-ar zice mama sa-i trimit o poza noua cu mine… si cu el?”

sursa foto

8/10, desi nu-l percep tocmai impartial